De ce îmi place educația finlandeză

De ce îmi place educația finlandeză

19 lucruri care fac diferența între școala noastră și a lor, plus trei mituri spulberate.

01.12.2016

De Sorana Stănescu, colaj de Oana Barbonie

Modelul finlandez de educație e dat exemplu pretutindeni: finlandezii au rezultate bune la testările internaționale, investesc masiv în cercetare și, spre deosebire de alte țări cu rezultate la fel de bune – Coreea de Sud sau Hong Kong –, unde elevii învață până la epuizare, nici teme pentru acasă nu au. Am vrut să înțeleg ce fac, totuși, atât de bine, așa că anul acesta am făcut o vizită în mai multe școli și licee din Helsinki.

1. Profesorii nu intră în clasă cu catalogul sub braț, pentru că el, fizic, nu există. Și nici nu fac prezența. Catalogul e electronic și face parte din Wilma, un sistem prin care școlile comunică cu elevii și părinții despre orar, note, absențe, motivări și prin care elevii își aleg cursurile opționale. Când copiii împlinesc 18 ani, părinții nu mai au acces la Wilma.

2. Notele se dau de la 4 la 10 și asta doar după clasa a VI-a. Până atunci, părinții primesc la sfârșitul anului o evaluare scrisă despre evoluția copilului.

3. În clasele primare elevii n-au orar și nici teme, manualele rămân în clasă și caietele în dulăpioarele personale. Ei știu doar la ce oră să vină și dacă au sport în ziua respectivă, ca să-și ia echipamentul.

4. În pauze sălile de clasă se încuie și toți elevii ies în curte să se miște și să se joace. Dacă totuși e prea frig, pe holuri sunt mese de biliard și de foosball.

5. Din clasa I până la terminarea liceului, au o pauză de masă de 45 de minute și un prânz cald gratuit în fiecare zi.

6. După terminarea orelor, curtea școlii și terenul de sport devin spațiu public. Locuitorii din cartier pot juca o partidă de baschet, iar tinerii îl pot folosi ca spațiu de întâlnire.

7. În loc să respingă telefoanele mobile din școală, le integrează: elevii le pot folosi în timpul orelor ca să caute informații sau cuvinte în dicționar.

8. Din această toamnă, elevii din învățământul de bază (clasele I-IX) au un nou curriculum, care stabilește ce, cum și cu ce scop vor învăța. El se concentrează pe a le crea o stare de bine la școală și a fost hotărât în nu mai puțin de patru ani, printr-un proces în care nimeni nu a rămas neîntrebat: din curriculumul național propus de minister, fiecare municipalitate a dezvoltat unul local, pe baza propriilor nevoi și resurse, care a fost completat apoi de fiecare școală din oraș, în urma discuțiilor cu elevii și părinții.

9. În liceu, o treime dintre cursuri sunt opționale și există un consilier educațional care ajută elevii să și le aleagă. Sunt, de exemplu, opționale de engleză pentru avansați în care se discută despre chick flicks, altele pentru care elevii au temă un blog colectiv sau să producă muzică folosind ce combinație de sunete vor.

10. Până la terminarea liceului nu se dau examene naționale. Evaluările sunt făcute de profesorii de la clasă. Pentru a lua totuși pulsul sistemului, Consiliul Național de Educație, instituție subordonată ministerului, organizează uneori niște testări pe eșantioane reprezentative de școli și fără miză pentru elevi. În România avem evaluări naționale în clasa a II-a, a IV-a, a VI-a (uneori și într-a V-a, dacă vrei să faci gimnaziul la un colegiu de prestigiu), într-a VIII-a și Bacalaureatul într-a XII-a.

11. 40% dintre elevii finlandezi aleg să meargă în învățământul profesional, o dată pentru că învață o meserie care chiar se caută (de exemplu, un bucătar din Laponia învață cum și ce să gătească în sălbăticie, iar un ospătar se poate pregăti pentru feriboturile care leagă Helsinki cu Stockholm), și în al doilea rând pentru că nu reprezintă un drum închis. Cine vrea poate, după cei trei ani, să meargă la facultate, opțiune care la noi există doar din 2014. Mai mult, în Consiliul National de Educație există un departament care prognozează nevoile cantitative și calitative de forță de muncă ale diferitelor sectoare economice și înființează specializări în funcție de asta.

12. Dacă are fonduri, un director de școală poate să angajeze profesori suplimentari sau să împartă o clasă în două, ca profesorii să lucreze cu grupuri mai mici.

13. Doar 8% dintre cei care își doresc să devină profesori chiar ajung, atât de mare e competiția. Iar cel mai greu e să devii profesor de sport sau de religie, pentru că sunt foarte puține locuri în toată țara. La noi numai cine nu vrea nu devine profesor, având în vedere că în fiecare an rămân posturi neocupate și sunt chemați să predea profesori pensionari.

14. Toți profesorii finlandezi au cel puțin un an de studii pedagogice și o dublă (uneori chiar triplă) specializare, obținută în cinci ani: de exemplu, cine predă matematică de obicei predă și fizică și/sau chimie. La noi există cel mult dublă specializare, studiile psihopedagogice sunt, de fapt, două cursuri în facultate, iar în școlile unde nu exisă profesori calificați pentru o anumită materie pot preda și necalificații, adică cei care nu sunt pregătiți în materia respectivă (de exemplu, un profesor de chimie poate preda și biologie dacă postul rămâne neocupat).

15. Nu există inspecții, grade didactice sau gradații de merit.

16. Nu există un sistem centralizat de repartizare a profesorilor pe posturi, ca la noi, ci fiecare aplică pentru fiecare job în parte.

17. Deși elevii lor au rezultate foarte bune la testele internaționale PISA, profesorii sunt cei mai nemulțumiți de sine, conform studiului internațional TALIS, care analizează percepția despre ei înșiși și satisfacția profesională a dascălilor și directorilor de școală din 34 de țări. România se află la polul opus. În proporție de 99%, profesorii noștri și cei din Malaysia se simt cel mai bine pregătiți, atât în ceea ce privește conținutul, cât și pedagogia disciplinei predate.

18. Nu există taxe de școlarizare în facultate.

19. Salariul mediu brut în România este 2.600 de lei, adică 578 de euro. În Finlanda e 3.000 de euro. Un profesor debutant la noi nu atinge salariul mediu (ia în jur de 1.600 de lei brut), pe când în Finlanda îl depășește ușor (aproximativ 3.200 de euro).


 

Adevărat sau fals:

  • Clasele lor au mai puțini elevi, deci profesorii se pot ocupa mai bine de ei. Dimpotrivă. Deși nu există un minimum și un maximum impus de minister, de obicei clasele sar de 25 de copii și ajung des la 32-33. La noi clasele au, obligatoriu, minimum 15 elevi și doar în cazuri excepționale pot depăși 30.
  • Profesorii predau mai puține ore. Fals. Normele didactice variază între 20 și 24 de ore pe săptămână, în funcție de materie, pe când la noi sunt fixe: 18 ore.
  • Elevii stau mai puțin la școală. Parțial adevărat. În clasa a VII-a, de exemplu, elevii finlandezi au minimum 30 de ore pe săptămână. Ai noștri au maximum 30, iar de la anul, odată cu introducerea noului plan de învățământ la gimnaziu, vor avea între 31 și 33. Ai noștri au în plus teme și meditații care le ocupă restul zilei, pe când ai lor primesc teme foarte rar, iar meditații nu fac.

Articol realizat cu sprijinul Ministerului finlandez al Afacerilor Externe. 

Acest text face parte din „EduDoR”, o serie de texte pe tema educației finanțată de Romanian-American Foundation și DoR.

Sorana Stănescu


Este reporter la DoR și a coordonat rubrica EduDoR și seria de evenimente DoR Live. E interesată de educație și justiție socială.

CUVINTE-CHEIE

Finlanda

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile