Trei perspective asupra educației sexuale de la ONG-uri pioniere în domeniu

Trei perspective asupra educației sexuale de la ONG-uri pioniere în domeniu

Trei organizații neguvernamentale active încă din anii 1990 în domeniul educației pentru sănătate și sexuale povestesc cum era această muncă atunci, ce s-a schimbat și arată în prezent

06.08.2020

de Valentina Nicolae. Foto: Shutterstock

Tineri pentru Tineri (TpT), ARAS - Asociația Română Anti-SIDA și Societatea de Educație Contraceptivă și Sexuală (SECS) sunt printre primele ONG-uri înființate în România după Revoluție. Și sunt, de asemenea, pioniere în domenii care sunt deopotrivă arene de lupte politice și chestiuni de sănătate publică, atunci și acum. Este vorba despre sănătatea reproducerii. Adina Manea, director de programe la TpT, Monica Dan director de programe la ARAS, Carmen Șuraianu, director executiv, și Gabriel Brumariu, coordonator de programe, la SECS vorbesc despre cum au început să lucreze în această zonă, cum se desfășurau programele de educație sexuală în licee acum 30 de ani, ce schimbări s-au întâmplat în timpul acesta și perspectiva lor asupra discuțiilor recente pe această temă. 


Adina Manea, Tineri pentru Tineri


Voluntar în anii 1990


Organizația e înființată în 1991, dar eu am intrat ca voluntar în 1998. Eram studentă în anul I la Psihologie și eram într-un grup de discuții interdisciplinare cu studenți de la Psihologie, Sociologie, Teologie, Asistență socială etc. Ne plictiseam la școală într-o zi, când a apărut cineva și ne-a spus că se face un curs, ceva cu viața de familie, cu sexualitate, dacă vreți să mergem pe formare… Și am zis: «Ce poate să fie rău? Mergem, deci!». Aveam 20 de ani și mi s-au elucidat multe lucruri în urma acelui curs. 

În paralel mai eram voluntar la Fundația Romanian Angel Appeal, care îngrijea copiii afectați de HIV. După cinci-șase luni, când unor copii a început să li se declanșeze boala și știam că o să moară, n-am mai rezistat. M-am concentrat doar pe TpT, unde aveam deja câteva clase de liceu la care mergeam împreună cu o colegă. A fost momentul în care m-am hotărât că pentru mine e importantă prevenirea, că atât cât mă țin sufletul și posibilitățile mintale vreau să fac ceva ca tinerii să nu ajungă în această situație nefericită. 

Toți din echipa de voluntari de atunci eram studenți și eram foarte activi și implicați. Mergeam în mai multe tipuri de licee – tehnologice, teoretice –, la elevi de 16 ani și aveam sentimentul utilității. La momentul anilor 1990-2000 nu aveam încă protocoale de colaborare cu inspectoratele, cu Ministerul Educației, nu exista Programul Național de Sănătate. Așa că, dacă o școală afla de noi și ne chema, mergeam acolo. Sau ne duceam noi la școlile care erau mai aproape de birou sau la cele unde învățaserăm. Vorbeam cu directorul de unitate școlară, încheiam un protocol de colaborare și, după ce consultam orarul claselor a X-a, agream cu dirigintele de la clasă câte ore de dirigenție să ținem noi. 

Erau clase în care adolescenții reacționau foarte bine, erau participativi, făceau exerciții și alte clase în care erau mai rușinoși, mai tăcuți. Și acum  tot așa e. Primele două ore erau de introducere, în care povesteam ce intenționăm să facem, apoi intram în partea de autocunoaștere și comunicare. La început construiești încrederea, nu vorbești direct despre sexualitate. Se mai făceau miștouri – eu eram foarte tânără la vremea aia –, dar le rezolvam cu umor. 

Noi, la cursuri, organizăm informația pe care tinerii și-o iau de unde apucă. Le corectăm informațiile greșite și miturile și le formăm niște competențe legate de consimțământ, de abilitatea de a spune nu, de propriile atitudini cu privire la anumite subiecte, cum ar fi rolurile sexelor, contracepția, sarcina. Vorbim de negociere, de cum discuți cu partenerul ca să eviți o infecție cu transmitere sexuală. Facem mai mult decât ,,Hai să vă arătăm cum se folosește prezervativul!”.

Nu prea au fost profesori sau părinți care să se opună acestor ore pe care le-am desfășurat, pentru că noi discutam cu ei de la început, semnam protocoale. În ultima perioadă am mers mai degrabă pe solicitarea școlilor, pentru că nu mai avem capacitate, din lipsa finanțării. Abia putem să onorăm ce ni se solicită.

 

Relația cu autoritățile


Eu țin legătura cu Ministerul Educației și cu inspectoratele. E dificil când se tot schimbă oamenii de acolo. Am lucrat bine cu Centrul Municipiului București de Resurse și Asistență Educațională (CMBRAE). Avem întâlniri metodice cu ei, ei ne povestesc ce se mai întâmplă din perspectiva lor, noi vedem cum putem să-i sprijinim – cu materiale, cu voluntari, cu formare. Consilierii școlari sunt o resursă care trebuie utilizată la maximum. În caz de violență, abuz, probleme în școală, sunt printre primii contactați să medieze. Unii dintre ei sunt deja formați de noi.

 

Educația sexuală în contextul actual


Discuțiile aprinse de lunile acestea pe tema educației vor avea efecte. În ceea ce ne privește pe noi, cei care ne cunosc și cu care am intrat în contact ne vor recomanda în continuare. Profesorii și consilierii cu care am lucrat ne vor susține și ne vor chema în continuare. O problemă s-ar putea să fie în județe unde lumea e mai puțin asumată. Opționalul de educație pentru sănătate oricum exista, dar nu a ieșit nimeni, oficial, să clarifice chestiuni legate de conținutul programei și oamenii se simt lăsați la o parte. 

Sunt unități școlare în care mesajele din spațiul public au alimentat niște neîncrederi pe care n-a avut cine să le clarifice și acolo copiii vor avea acces mai redus sau deloc la tipul acesta de formare și dezvoltare. Dar sunt și unități școlare care știu despre ce este vorba, cunosc cadrul legal în care se desfășoară orele de educație pentru sănătate, inclusiv pe tematica de sănătatea reproducerii și a familiei, care au colaborat bine în trecut cu ONG-uri ca noi și care înțeleg nevoia pentru astfel de programe. Ele ne vor solicita în continuare.

 

Monica Dan, ARAS

 

Mie mi se pare că accesul în școli e un pic mai greu pentru că lumea a luat seama la aceste discuții care au tot apărut în ultima vreme și e mai reticentă și mai crispată. Simți o atitudine mai precaută, mai multă atenție la forma contractului, la ce spunem, cum spunem.

În trecut era mai multă deschidere. Li s-a părut oamenilor cumva firesc să vorbim despre prevenire, mai ales după ce se întâmplase în epoca comunistă, când nu puteai să faci contracepție, nu puteai să faci prevenire, nu erau prezervative. În primii ani ai ARAS oamenii au fost mai deschiși. 

Acum au devenit crispați legat de treaba cu educația pentru sănătate, dar au fost alte timpuri, în care agenții internaționale sprijineau activitatea asta. De exemplu, prin ‘98 îmi amintesc că s-a făcut și un parteneriat cu Biserica, dacă puteți să vă închipuiți, pentru că și ea a avut un demers de prevenire. Ei vorbeau despre fidelitate, despre căsătorie și noi vorbeam despre restul. Era o chestie agreată, ei vorbeau despre ale lor și noi despre ale noastre. Deci lucrurile nu au fost întotdeauna atât de tensionate. 

Și noi, la fel ca Biserica, avem mesajul ăsta: să nu ne simțim cumva presați ca adolescenți să facem sex, numai pe ideea că face toată lumea. E foarte ok și să nu faci. Nu e ok să te preseze partenerul de relație, nu e ok să te șantajeze cu asta. Apoi spunem că cel mai sigur e să faci sex cu un partener testat și cu care ai o relație, atragem atenția că renunțarea la prezervativ trebuie să se facă numai în condițiile în care ai o relație care durează de mai mult de șase luni, în care te-ai protejat. Deci, le pomenim pe toate. 

Cele două mesaje puteau să fie complementare, iar acum, aparent, nu mai sunt. Nu se mai permite să vorbești și de lucrul ăsta - sexul - care există, e o realitate. Copiii au acces la informații, la imagini de când sunt foarte mici. Nu este mai firesc și nu așa ar fi de fapt etic, ca părinte și profesor responsabil, să vorbești tu copilului despre asta și să nu-l lași să ia contact cu celelalte lucruri fără să fi venit și tu cu punctul tău de vedere? Copilul ascultă, dacă ai o relație bună cu el, el ascultă undeva, chiar dacă pare că nu.

Noi considerăm că este o atitudine de lipsă de grijă a celor care nu vor să abordeze subiectul ăsta în mod deschis și civilizat și responsabil.

În ceea ce privește felul în care ne raportăm noi la genul acesta de activitate în școală - spunem că copilul are dreptul la informare. Așa scrie și în Legea Drepturilor Copilului, că el are dreptul să fie informat corect despre tot ceea ce ține de sănătatea lui. Prin urmare, nu acceptăm să nu vorbim despre anumite subiecte, adică mă duc la oră, dar nu vorbesc de prezervativ. Nu fac asta, n-am de ce să mă mai duc! Nu vorbim de poziții și mai știu eu ce, dar vorbim despre prevenire, vorbim despre cum ne simțim, despre cum să facem să punem în practică prevenirea.


Carmen Șuraianu și Gabriel Brumariu, SECS


Valentina Nicolae: Când ați început să lucrați la SECS și cum era atunci?

Gabriel Brumariu: Eu am intrat ca voluntar în timpul facultății, acum vreo 8-9 ani. Apoi, cu ajutorul lui Carmen am intrat pe partea de coordonatori de voluntari și am început să merg foarte mult prin școli, la evenimente, cam tot ce însemna partea de teren. Prin ianuarie anul curent, am revenit pe un proiect foarte mișto cu gender based violence pe care lucrez în câteva școli din București și din Bacău, cu metodologie nouă pentru noi.

Carmen Șuraianu: Eu lucrez la SECS din 2005, unde am început ca și coordonator de proiect, și din 2014 conduc organizația. Am coordonat atunci un proiect care se derula în 11 județe, pentru că, în momentul acela, SECS încă avea șase birouri regionale, pe lângă cel din București. Proiectul viza creșterea accesului persoanelor defavorizate din mediul urban la servicii de sănătatea reproducerii. Eu sunt de profesie asistent social și primul meu contact cu planificarea familială a fost chiar în facultate, când am studiat un semestru sau două, aspecte care țineau de planificarea familială și sănătatea reproducerii. Încă de atunci mi s-a părut un domeniu foarte necesar. Ulterior am profesat ca asistent social în domeniul protecției copilului, unde lucram pe prevenirea abandonului și pe menținerea copilului în familie, acolo unde nu se putea, pe plasarea copilului la asistent maternal și adopție. Nu de puține ori am fost în situația de a discuta cu beneficiarii despre planificarea familială, care își doreau să afle informații. Îmi amintesc acum de un caz în care aveau patru copii, soțul a rămas fără serviciu și soluția lor a fost să-și dea copiii în centrul de plasament. Cu sprijin din partea organizației în care lucram, am reușit să menținem copiii în familie, dar și familia a resimțit nevoia să afle mai multe despre cum să-și planifice familia în continuare. 

VN: Pe tine, Gabriel, ce experiențe personale sau profesionale te-au dus spre domeniul acesta de activitate?

GB: Eu eram în anul III de Sociologie la SNSPA, specializarea Sociologie și urma să fac Antropologie, mă îndrăgostisem de Antropologie și mă îndrăgostisem de oameni. Cred că a fost un moment în care ieșeam foarte mult, mergeam pe teren, făceam cercetări, nu la nivel wow, dar lucram pe cartografieri și într-un an a trebuit să fac voluntariat. Inițial am ales alt domeniu, dar apoi am zis “Ia să fac un voluntariat și pentru mine!". Pe atunci, fosta mea prietenă lucra la organizație și am zis ,,Hai să încerc, să văd cum e la voi, să văd cum este să merg în școală." De abia terminasem liceul și am zis că noi, cei care știm de fapt cum arată școala putem veni și cu o variantă nonformală, puțin diferită, astfel încât să aducem un plus tipului de predare, de metodologie care era folosită destul de mult atunci. După primele dăți în care am fost în școli, am fost și într-o tabără, am discutat cu oamenii pe plajă, am luat totul în plin atunci, erau destul de multe activități care se făceau în perioada respectivă. Cred că după primele două sesiuni, când elevii nu mă mai lăsau să plec din clasă… Trebuiau să mă recupereze profesorii. De fapt, de fiecare dată când ajungeam la școală, îmi dădeam seama că elevii au atât de multă nevoie de informații și de discuții, chiar mult peste ceea ce suntem noi pregătiți să discutăm cu ei. Eu nu sunt medic, nu pot să vorbesc de chestii medicale, noi doar îi informăm legat de anumite lucruri. Cred că atunci a fost la mine declicul personal, când mi-am dat seama că este o nevoie foarte mare. Mi-am dat seama că sarcini la adolescente nu sunt în 2-3 în licee de care nu am auzit, din nu știu ce județ al țării, ci că în fiecare județ, în fiecare oraș, în fiecare sector din București există problema asta. Este o chestie reală, care se întâmplă din lipsa unor informații, nu dintr-o voință proprie. Pentru că nu există o planificare, pentru că nu există bani pentru contraceptive, pentru că nu există informații despre contraceptive. Eu nu știu să fi întâlnit o clasă unde copiii să fi știut mai mult de trei metode contraceptive: prezervativul, pilula și a treia diferă de la clasă la clasă.

: Ca o completare la ce spune Gabi - orele acestea de educație sexuală sunt planificate de școală în cadrul Școlii Altfel sau în cadrul unor ore de dirigenție și din cauza asta nu au un caracter constant sau permanent. Școala este cea care face solicitarea și alege tema pe care și-o dorește abordată. De cele mai multe ori, școlile care vin către noi - pentru că nu noi mergeam către ele - conștientizau că au tinere adolescente însărcinate și atunci alegeau această temă. 

Ceea ce vreau să accentuez este că educația sexuală cuprinde mult mai mult decât temele care țin de contracepție. Dacă la început, în România s-a abordat educația de acest gen din perspectiva numărului mare de avorturi - un milion pe an înainte de 1989 - ulterior, în acord și cu evoluția internațională a acestui concept, s-a trecut de la sex education la sexuality education și la comprehensive sexuality education. Conceptul a evoluat de-a lungul timpului și a inclus din ce în ce mai multe aspecte, de la cele care țin de biologie, continuând cu cele legate de cultură, religie, aspecte sociale ale dezvoltării emoționale ș.a.m.d. Astăzi avem disciplina comprehensive sexuality education, care merge pe mai multe paliere ale dezvoltării umane și cu ajutorul ei poți înțelege mai bine diversitatea. Eu aici văd o mare nevoie în România - în ceea ce privește diversitatea în toate aspectele vieții, fie că au sau nu legătură cu sexualitatea. Pentru că dacă ești pregătit să accepți diversitatea, atunci o accepți pe toate dimensiunile și, din punctul meu de vedere, asta este o etapă superioară în dezvoltarea unei societăți. Acceptând diversitatea, crește toleranța, crește empatia, lucruri pe care această mult-discutată  educație privind sexualitatea, le-ar putea aduce ca beneficii.

VN: Cum a fost percepută de școli și de beneficiari schimbarea asta de concept și îmbogățirea lui? 

: În cazul nostru nu au fost momente în care am avut reacții negative din partea profesorilor. Am resimțit în ultima vreme o temere a lor din cauza întregului context social și a dezbaterii polemizante, din cauza fricii sădite la nivelul profesorului, că aceste teme ar provoca tinerii să-și înceapă viața sexuală. Și atunci am sesizat nu neapărat o respingere a tematicii, ci un semn de întrebare: “Noi cum să facem lucrul ăsta, dacă sunt atâtea polemici în jurul acestei teme?”

GB: Copiii și tinerii cu care lucrez, beneficiarii direcți de fapt, să știi că ele sunt cele mai lucide persoane. Dacă îi compari cu adulții sunt foarte mișto. Problema e când ajungi la adulți. Copiii sunt foarte deschiși. Eu asta spun foarte des, că, de fapt, rușinea noastră de a vorbi despre sex vine din niște secole de rușine pe care le moștenim de la părinți și de la adulții din jur în general. Eu am făcut un exercițiu: respectând anumite norma, am vorbit cu sora mea mai mică și cu fratele meu despre lucruri care țin de sexualitate. Iar fratele meu, care acum are la 19 ani și a dat Bacul, mi-a spus acum câteva săptămâni: ”Uite, noroc că am discutat cu tine, că n-am lăsat pe nimeni însărcinat până acuma.” Era foarte fericit pentru că în gașca lui de prieteni au fost destule probleme. I-a spus chiar și mamei noastre: “Uite, mamă, vezi ce a însemnat să vorbesc cu Gabi atunci, câte am știut eu după?” Și n-a fost devreme, a fost pe la 14 ani sau 13 ani discuția. Am vorbit cu el chestii cu care în școală nu te duci pentru că se sperie părinții sau poate și unii profesori. Dar reacția pe care au avut-o frații mei o primesc constant și din școală, unde copiii sunt foarte activi. 

Mie nu mi se întâmplă des să fie profesorii cu mine în clasă, deși eu nu le interzic. Prefer să nu, dar nici nu le spun acest lucru. Ei refuză, de multe ori sunt mai rușinoși profesorii decât elevii. Preferă să mă împingă într-o clasă, închid ușa și ei fug în cancelarie, cam asta e de multe ori reacția. Am intrat la un profesor de matematică în clasă, urma să fac o oră și a început să glumească cu elevii, să zâmbească la mine: “Ați venit să discutați despre sex?” Era mai pueril decât erau copiii din clasă și copiii râdeau de el! 

Cam așa e nivelul, iar pe partea de reacție din partea profesorilor, în general nu am avut probleme. Într-adevăr, resimt și la ei o frică acum, dar e ce a spus și Carmen, nu e frica de subiect, ci de “Vine cineva și ne ceartă cum ceartă ăștia la televizor, pe facebook și peste tot." Vin și te pun pe wall of shame, că se întâmplă, sunt 1000 de variante acum, îți dau mailuri, te sună, te agasează. 

Și mai avem reacția trei: “Discutați despre sex, despre orice, dar nu despre homosexuali!" 

: Cu toate astea, la singura clasă de gimnaziu unde am fost, mi s-au pus întrebări legate de homosexualtate, deși tema era pubertatea. Iar managementul școlii și profesorul știu exact ec se va discuta în momentul în care Gabi intră în clasă. Comunicăm un acord parental cu informații despre tematică, pe care școala îl trimite părinților.

Eu am pus câteva întrebări profesorilor care predau înainte de ‘89 și am aflat că exista un manual de educație pentru sănătate, dinainte de 1989, adresat ciclului liceal și care avea și o componentă de sănătatea reproducerii, din care, bineînțeles, lipsea contracepția. Dar iată că această tematică nu este chiar atât de nouă pe cât și-ar imagina unii, ci surpriză sau nu, sexualitatea este parte a ființei umane din timpuri imemoriale. 

Apoi, în anii ‘90, ONG-urile, reprezentanți ai societății civile au fost primii care au abordat aceste programe pe un model internațional, care includea informații despre fumat, HIV, reproducere, nutriție, dar și informații privind arborele decizional și comunicarea, consecințele pe care le au anumite decizii, inclusiv cele de a avea copii. 

După asta, a urmat o etapă în care ONG-urile, inclusiv SECS, au desfășurat o campanie de informare a factorilor de decizie cu privire la ceea ce înseamnă educația sexuală. Au fost diverse vizite de lucru și schimburi de experiență cu reprezentanți ai autorităților publice centrale, parlamentari, care au mers în Anglia, Canada, țări care aveau deja în implementate programe de educație sexuală, pentru a vedea cum se desfășoară. 

Apoi a fost adoptată programa de Educație pentru Sănătate ca materie opțională în 2004, prin care au fost pregătiți profesorii de biologie. Dar lucrurile s-au tot îmbunătățit, iar acum standardele internaționale privind educația sexuală includ mai multe tematici: relații, valori, drepturi, implicații culturale, informații despre gen, despre violență și despre a fi în siguranță, despre abilitățile privind sănătatea și starea de bine, informații despre corpul uman și dezvoltare, despre sexualitate, comportamente sexuale și sănătatea reproducerii.  

E o construcție curiculară care presupune învățarea pe termen lung, de la etapele mai mici ale vieții până la cele mai mari. Acestea sunt recomandări internaționale, dar ele pot fi punctul de pornire și de dezbatere în elaborarea unei programe naționale. Noi o avem pe cea din 2004 care nu este rea deloc, dar problema este că, fiind opțională, datele statistice arată că doar 6% din tinerii noștri au acces la această materie. Au fost anumite discuții în spațiul public că deja se face educație sexuală prin programa de Educația pentru Sănătate și că ar fi obligatoriu. Nu, e greșit, este opțional și doar 6% dintre tineri ajung chiar să facă anual această disciplină. Și atunci, acel articol din Legea pe Protecția Copilului ar fi spus: “Măcar o dată pe semestru, tinerii să aibă acces la astfel de informații".

VN: Ce s-a întâmplat după momentul 2004 și după intrarea în UE?

: Am regresat pentru că finanțările adresate sănătății reproducerii au scăzut mult și atunci și capacitatea ONG-urilor de a face față cererii a scăzut. Dacă până în 2004 am fost pe o linie ascendentă, din 2004 suntem pe o linie descendentă în ceea ce privește accesul tinerilor la informații despre sănătatea reproducerii. Ca dovadă, numărul tinerilor români sub 15 ani care au declarat că și-au început viața sexuală este undeva la 30%, în timp ce în alte țări unde se face în mod constant educație sexuală, aceste numere sunt în descreștere. E un mit că educația sexuală te determină să-ți începi viața sexuală, dimpotrivă, studiile arată exact opusul, tinerii își pun problema “Ce se întâmplă dacă?”

GB: Experiența mea este, totuși, mult mai recentă, dar pot spune că am simțit cum de la momentul aderării a început să se ducă totul în jos. Discutând și cu celelalte organizații, observ că toți avem probleme cu finanțările, niciunul dintre noi nu ajunge la câți beneficiari am putea ajunge și nu face față la cererea existentă. Pentru că nu ai bani să te deplasezi, nu ai mașini, e foarte greu să-ți mai acorde finanțare și din cauza opozanților, cum a fost cazul cu Kaufland în care au sabotat și s-au dus în fața magazinelor cu ditamai bannerul. De multe ori oamenii de decizie din aceste companii sau de la stat preferă să nu se complice. “De ce să-mi aduc eu problemele astea pe cap, chiar dacă doresc să fac bine, nu mai bine stau cuminte?!” 

Am un exemplu de acum câțiva ani, când am fost la o consultare la Ministerul Sănătății. Erau prezenți un consilier al ministrului, un specialist și societatea civilă, adică ONG-uri pentru sănătatea reproducerii. Și au venit și opozanții noștri, care au scos camerele și au început să filmeze, nu te lăsau să vorbești, erau foarte violenți verbal. Proiectul acela s-a întrerupt la a doua sesiune de consultare, pentru că cei care se opuneau au reușit să înghită toată dezbaterea, să intimideze, până la urmă. 

VN: În condițiile astea, care sunt proiectele sau experiențele care vă fac să simțiți ,,Băi, da, de-asta fac ce fac, chiar contează!"?

: Pentru mine sunt beneficiarii care ne-au spus că i-am făcut să abordeze la rândul lor tematica asta cu copiii lor, să le dea mai multe informații, să-i pregătească pe un subiect considerat tabu în societatea românească. Ultima situație care îmi vine în minte este despre o mamă tânără, care a participat la una dintre sesiunile noastre comunitare. Avea niște probleme de sănătate, era însărcinată în 6 luni, dar mediatorul sanitar a ținut legătura cu ea și s-a asigurat că merge la controale. Lucrurile au avut o evoluție bună, a dus sarcina la bun sfârșit și a adus pe lume un copil sănătos. Situațiile acestea în care tinerii pun întrebări și în care îți dai seama că nevoia există.

GB: Cred că fiecare vizită la școală e o experiență extrem de plăcută pentru mine. Dar ca să zic ceva mai precis, cazul Isaccea m-a făcut foarte fericit. Am ținut șase ore cu două clase pline. La finalul zilei, când am ieșit, elevii făcuseră un trenuleț și ne cântau prin clasă, au venit la mașină, ne-au strâns în brațe. A fost o experiență foarte mișto. Și apoi, când ne-au spus și că nu mai este nicio sarcină, eram... wow.  De la 4 sarcini la 0 e ceva. Deși eu tuturor voluntarilor le spun: “Măi, și o persoană dacă am salvat, în n ore, contează, este wow!” 

Îi încurajez pe copii să vorbească și cu surorile lor, cu mamele lor, să le informeze și să spună ce au aflat de la noi. De exemplu, despre HPV - multă lume nu știe despre asta. Reușim să trimitem informația mult mai departe în comunități și, de multe ori, m-am întors în aceeași clasă și elevii mi-au zis că au transmis mai departe. De fiecare dată când plec de la o clasă, zic “Dacă din clasa asta, o persoană s-a testat de HPV și a observat că are și s-a tratat…” Cum să nu fii fericit și să nu-ți placă ceea ce faci?

Valentina Nicolae

Redactor

Scriu ca să înțeleg lumea în care mă mișc. 

CUVINTE-CHEIE

educație sexuala TpT ARAS SECS

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile