Dacă ai fi părintele unui copil de primară și conducerea școlii ți-ar spune că elevii sunt egali în drepturi cu profesorii, că notele vin într-un e-mail și că teme pentru acasă nu există, te-ai speria? Dacă ai fi profesor, te-ar deranja să primești feedback de la elevi sau să schimbi întregul plan al unei ore când copiii au, poate, nevoie să te întrebe ceva în afara materiei? Au răspuns „nu” la întrebări cele 15 familii care au fondat acum trei ani Școala Babel din Timișoara, pentru că au vrut un alt fel de învățământ pentru copiii lor care se pregăteau să devină școlari.
*
Era vineri dimineața într-o zi de toamnă când o ceată de copii de-a III-a din Babel inspectau gunoaiele dintr-o pădure de la marginea Timișoarei și încercau să facă profilul celui care le-a lăsat în urmă. „A mâncat Tic-Tac”, a spus unul dintre ei; „A și băut apă, a fost Setilă”, a spus altul arătând spre o sticlă de plastic. Copiii au adunat deșeurile într-un sac de gunoi, apoi au început să construiască numere romane de la I la XXI din lemne culese din pădure.
Înainte de construit cifre romane, a fost construită ideea Școlii Babel, care pornea în 2015 din inima unui centru de limbi străine cu același nume, unde preda engleză și olandeză Monica Diaconu, o profesoară înaltă și blondă, pe care copiii o strigă acum „Moni”. Cu câțiva ani înainte, ea și alte colege care născuseră au început să se îngrijoreze pentru școlile în care vor ajunge copiii lor. Pe băiatul cel mare, David, Diaconu l-a înscris la grădinița, apoi la școala Waldorf, unde a simțit o ierarhizare bine definită – tot „cel mic și fără drepturi era”, mereu dirijat de o autoritate, fără să se pună accent pe binele lui. „Atunci intervenea un clash, o dereglare de valori, pentru că acasă nu trăia experiența asta.” La al doilea copil, Diaconu și-a spus că nu mai poate trece prin aceeași experiență, așa că a deschis o grădiniță împreună cu mai multe profesoare mame. „Am dedicat o cămăruță și am zis «facem să fie bine»”. După grădiniță, Diaconu s-a gândit că ideea trebuie continuată cu o școală, așa că a adunat părinții pe care-i știa deja la Ambasada, un spațiu timișorean dedicat creativilor, care a devenit și locul lor de ședințe. Știau că vor altceva, dar nu știau dacă homeschooling sau o școală privată care să urmeze programa națională. Au ales a doua variantă: „Schimbată în 2013, programa [pentru toate materiile] te lasă să lucrezi pe competențe – dacă știi cum să le folosești –, te lasă să ai dialoguri de evaluare cu copiii”, spune Diaconu, „e de fapt implementarea modelului european, iar noi lucrând cu limbile străine, pe competențe, am înțeles că e faină. A fost primul semn că se poate.”
La o oră de olandeză, Diaconu a făcut research pe Wikipedia cu studenții pe ce mai face Olanda în sfera educației și așa a descoperit învățarea „experiențială”, care punea în termeni academici tot ce aveau ei în gând ca învățare nonformală. A scris mailuri în olandeză și a vizitat o școală care funcționa pe model experiențial: „Era un flow, un dialog continuu, un loc care la noi nu este încă”, spune Diaconu, „acolo copiii aveau un open-space, fiecare avea treaba lui, erau ca la un loc de muncă.” Predarea se făcea preț de 10-15 minute, apoi fiecare lucra de unde voia. Aveau un plan de lucru pe toată săptămâna și știau unde trebuie să ajungă la finalul ei. „Principiul era dacă ai nevoie de mine, vii și-mi ceri, dar asta cere o independență din partea copilului și aici e cel mai mare challenge.”
Același model îl implementează și la Babel – au clase cu mese rotunde la care copiii pot sta, sau bănci așezate în formă de U, băncuțe amenajate în jurul geamurilor, dar și spații cu covorașe pufoase pe care pot sta comod, cu cutiuțe pentru relaxare și meditație, în care e nisip și o mini-greblă, plus câteva pietre. Dacă vor să știe ce au greșit la un test, elevii trebuie să întrebe profesoara, care va răspunde nedumeririlor în privat. Evaluarea copiilor se face prin întâlniri unu la unu, dar și prin formulare completate separat de profesor, părinte și elev: cum se vede el pe el, unde crede că a progresat și cum se simte în mediul în care vine zilnic.
Au deschis porțile în 2016, în clădirea în care era și centrul de limbi străine și grădinița, cu 19 copii în trei clase, majoritatea la clasa I, câțiva la pregătitoare și doi la a III-a. În al doilea an au crescut la 42 de copii la primară. Părinții s-au implicat în conceperea unui plan încă din toamna lui 2015. S-au întâlnit săptămânal ca să-și împartă munca pe departamente – evenimente, parteneriate, zona financiară, bugete, cashflow, respectarea unei structuri impuse prin Ministerul Educației, prin care e obligatoriu, spre exemplu, să ai un director. Au deschis și un after-school în care sunt primiți și copii de la alte școli, iar diferențele s-au simțit: copiii din exterior veneau cu teme de făcut, cei de la Babel nu aveau, iar energiile de grup erau diferite. Profesori precum Andrada Mazilu, care predă germană și care a pus bazele Asociației „Inițiative în educație”, vin prin recomandări.
Primul an l-au încheiat cu un minus financiar semnificativ, spune Andreea Tako, părinte și unul dintre membrii fondatori ai școlii Babel. Numai dosarul de acreditare la ARACIP a costat 6.000 de lei. „Am avut sentimentul că am fost luați de tornadă, majoritatea ne vedeam și de jobul zilnic, ceilalți colegi din mijloc erau copleșiți”, spune Tako. „Motivația stă în conținutul [orelor, programei], dar trebuie să faci lucrurile să funcționeze ca un business, chiar dacă e nonprofit (ca în cazul Babel – n.r.).” Acum echipa încă pune la punct modelul financiar, cu chirii, salarii și alte cheltuieli. Dacă anul trecut taxa era 1.000 de lei la primară, anul acesta e 1.100 și la gimnaziul care abia și-a deschis porțile în septembrie, 1.300.
La Babel, toți părinții au pus o cărămidă. Unul din cei doi elevi de-a III-a a fost la început și fiica Mihaelei Negrea, o mamă care în 2014 s-a întors din Statele Unite cu cei doi copii ca ei să nu piardă legătura cu țara, cu limba maternă. Negrea a devenit în SUA pasionată de educație după ce s-a implicat în asociația părinților (Parent-Teacher Association – PTA), care organiza multe evenimente, ieșiri, târguri. Pensionarii din comunitate veneau să ajute la pregătirile elevilor, în funcție de ce studii aveau. „Resurse pe care noi nu le folosim și le avem la îndemână”, spune Negrea. După revenirea în țară, experiențele cu școlile de stat au fost rigide, cum se aștepta, iar fata ei îi spunea să schimbe, cumva, sistemul. Învățătoarea fetei, înainte ca Negrea s-o mute de la stat, a întrebat-o: „Dar de ce vreți s-o mutați, vreți s-o faceți fericită?”
La Babel a găsit un sens în educație atât pentru fiica ei, cât și pentru ea, pentru că nu voia să se mai întoarcă la un job de corporație. Părinții au venit cu expertiză și inițiative de ateliere pentru copii, organizează târguri la care copiii vând produse făcute de ei și păstrează banii, gătesc împreună. Negrea, care o știa pe Diaconu de la centrul de limbi străine și care a avut încredere de la început în viziunea ei, a predat în cadrul unor ateliere la after-school educație financiară, iar acum îi învață pe copii spaniolă. Taxa de școlarizare scade în funcție de gradul de implicare al părinților, fie că aceștia ajută la ateliere sau în partea administrativă.
Acum sunt 90 de copii de la pregătitoare la a V-a în 800 de metri pătrați, într-o clădire care a găzduit o universitate particulară și pe care au închiriat-o pe patru ani, cu ajutorul părinților care au pus mână de la mână taxele de școlarizare în avans, urmând ca în lunile viitoare să aibă parte de discounturi. Unii părinți au ajutat cu dube pentru transportul băncilor dintr-un loc într-altul, alții cu căratul în sine.
Negrea deja a început să se gândească cum să ajute la planul deschiderii unui liceu Babel, pentru că știe că acolo e singurul loc potrivit pentru fiica ei (pentru băiatul ei de-a VII-a e deja târziu) dar și pentru că vrea să ajute la dezvoltarea alternativei. Caută finanțări internaționale și învață să scrie proiecte prin care să le obțină. Diaconu, spre exemplu, vede diferențele dintre băieții ei: Eric, celălalt elev din prima lor clasă de-a III-a, care nu a făcut școală decât în Babel, „nu simte niciun fel de rușine”, pe când David, care a început la Waldorf, lucrează foarte mult la imaginea lui, pentru că a luptat și a făcut lucrurile într-un anumit fel ca să fie acceptat de autoritate în trecut, crede mama.
*
Oare ce-ai crede despre o școală în care notele nu se strigă public niciodată și în care orice nemulțumire de la teste se discută unu la unu cu profesorul? Ce-ai crede despre ședințele părinte-copil-profesor, în care părintele tace și copilul are cuvântul? „Noi doar asistăm și intervenim punctual”, spune Negrea.
Dincolo de a crea un spațiu în care copiii să meargă cu drag pentru că au un cuvânt de spus, dincolo de părinții care au cărat mobilă sau care vor să predea, spre exemplu, matematică aplicată, dincolo de cei care au plătit taxe în avans, provocarea Școlii Babel este să convingă părinții să-și schimbe comportamentul. Să lase copiii să ia decizii pe cont propriu. E greu să nu intervii, spune și Negrea, să nu presupui că știi tot ce-i trebuie copilului tău. „Pentru părinți e greu să aibă un dialog autentic, să se uite cine e copilul lor, nu cine ar vrea ei fie copilul lor”, spune Diaconu, „nu, hai să vedem ce e de apreciat la el.”
Unii părinți abia după trei ani au început să aibă încredere deplină în Diaconu și tot ce se întâmplă la școală. În vorbitul într-un cerc pe covor la engleză, în statul în șosete la altă oră, în alesul unei teme-proiect din mai multe variante, în copii care extrag bilețele din „Borcanul curios” pe care nimeresc întrebarea „Care sunt lucrurile mărunte care îți fac zilele frumoase?” sau „Care este întrebarea pe care ți-o adresează oamenii și care te mega-enervează?”. Nu e ușor să renunți la nevoia de a ști despre absențe, de a fi cu ochii pe tot ce face copilul la școală. Nu e ușor să ai încredere că copilul îți va spune adevărul. Pe lângă asta, nimeni nu vrea ca copilul lui să fie „cobai” – „dacă n-o să funcționeze, copilul meu ce face?”, s-au temut o parte din părinți. Dar comunitatea Babel lucrează ca lucrurile să funcționeze organic.
„Nimeni n-o să zică «eu nu vreau ca copilul meu să fie respectat» sau «nu vreau ca copilul meu să meargă la școală cu drag»”, spune Tako. „Dar e greu pentru cineva din exterior să înțeleagă că aici copilul este partener egal în educație și e OK să aibă o zi în care n-are chef să participe, sau poate vrea să discute altceva și schimbă dinamica din ziua respectivă.” Totul se bazează pe un dialog de la același nivel, de aici și numele asociației prin care se organizează școala – Părinți în Dialog.
Rar – dar se întâmplă –, unii părinți își retrag copilul de la Babel fie din cauză că nu înțeleg de ce se simte așa bine la școală și acasă nu mai ascultă, fie pentru că nu au încredere în toată libertatea acordată. Dar copilul nu a fost niciodată cel care a vrut să plece. Uneori, și profesorii își dau seama că nu e locul lor acolo, cum a fost cazul unei doamne care după două săptămâni la Babel i-a spus lui Diaconu că nu poate sta într-un loc în care trebuie să primească feedback de la copii.
„Realitatea ne face uneori [pe noi, părinții] să avem nevoie de negru pe alb, iar un proces educațional deschis – ca la Babel – lasă multe zone de gri, construim greoi”, explică Tako. Ea acceptă că statul poate fi depășit la felul în care folosește sau nu resursele, dar crede că „trebuie să fim mai mult responsabili direct de ce ni se întâmplă”. Babel e felul unor părinți de a arăta că se poate porni (și) de la decizii luate la nivel național. „Nu zicem că totul e aiurea, urmăm programa, dar construim un loc în care dialogul este pentru întreaga comunitate. Implicăm tot satul în educarea unui copil.”
Uneori și pădurea.
La pădure, copiii au rupt o foaie ca să scrie atenționări pentru viitorii plimbăreți. „Cine mai vrea să scrie un mesaj?”, i-a întrebat Diaconu, care ținea o carte ca sprijin sub foaia de caiet. „Moonii”, a strigat un băiat, să scriem aici «o veți încurca!».”
1/2
