Când a început proiectul Change Architects alături de fratele ei și încă o prietenă, Mădălina Bouros, 32 de ani, s-a gândit doar să încerce o schimbare. Au mers pe teren în Mărășești, Vrancea, în județul natal al Mădălinei, și au testat metoda design thinking, de care ea a aflat în timpul unui program la care a participat în India, prin organizația Ashoka. „Am văzut că profesorii și elevii răspund pozitiv la metode și apoi am decis să fondăm o asociație”, spune Mădălina, care de-a lungul timpului a fost implicată în proiecte sociale din Haiti, Republica Dominicană, Mexic sau Turcia și a colaborat cu organizații precum Ashoka și Banca Mondială. Așa a apărut organizația All Grow, care din 2017 încearcă să implementeze proiecte folosind metoda pentru a-i încuraja pe elevi să producă schimbare în comunitățile lor.
Modelul de design thinking cu care All Grow a ajuns în școli a fost adaptat pentru România și are patru pași. În primul, copiii identifică o serie de probleme cu care se confruntă comunitatea din care fac parte și o aleg pe cea pe care își doresc să o rezolve. Apoi, caută soluții și se gândesc la care dintre ele ar putea funcționa în cazul lor și cum. Cel de-al treilea pas e cel de implementare, în care elevii pun în practică soluția găsită și urmăresc impactul acesteia. Ultimul pas este cel de a comunica mai departe rezultatele soluției găsite de ei. În anul următor, copiii fac o evaluare și pot decide fie să continue proiectul, fie să extragă lecții din proiectul realizat și să înceapă un altul.
Într-o școală din Lehliu-Gară, Călărași, elevii au identificat că poluarea cu plastic este o problemă în comunitatea lor, așa că au transformat haine vechi în sacoșe de pânză, pentru a înlocui pungile de plastic pe care le foloseau în mod obișnuit. Au făcut peste 100 de sacoșe, pe care le-au împărțit apoi altor elevi din școală și oamenilor din comunitate. În Turda, județul Cluj, elevii au observat că în oraș sunt mulți câini fără stăpân. Au luat legătura cu un adăpost pentru animale și au început o campanie prin care să informeze oamenii din comunitate despre lucrurile pe care le pot face când găsesc pe stradă câini vagabonzi. În Piatra Neamț, pentru a accesibiliza accesul la cărți și a încuraja oamenii să le doneze pe cele pe care nu le mai folosesc, elevii au creat o bibliotecă stradală – căsuțe din lemn în care oamenii pot lăsa cărțile pe care nu le mai citesc, iar cei care nu și le permit le pot lua cu ei acasă.
Mădălina explică de ce e important să învățăm copiii să se implice în comunitate și cum se poate face asta cu modelul design thinking, pentru un impact pe termen lung.
Metoda asta e facilitată de profesori. Noi lucrăm în mod direct cu profesorii și sunt primul nostru punct de contact. Ei primesc pregătire și susținere de la noi. Intră pe site-ul nostru, învață puțin despre program, se înscriu, apoi noi îi contactăm telefonic, le explicăm puțin despre ce e programul, cum funcționează. Apoi le trimit videoclipuri pentru fiecare pas și un suport de curs. Sunt vreo șapte sesiuni de 45 de minute și ei au acolo ce trebuie să faci cu copiii, ce videoclipuri trebuie să arate, întrebări, ce materiale au nevoie. Apoi ei încep să lucreze cu copiii. Pe măsură ce lucrează mai apar întrebări: „E bine cu ideea asta?”. La noi tot timpul răspunsul e că dacă vine de la copii și copiii au găsit problemele, atunci e foarte bine.
Știm că nu putem să lucrăm cu marea masă de profesori, dar ne concentrăm pe cei inovatori. Profesorii au foarte multe activități de făcut, timpul este foarte scurt și trebuie să fii o persoană care vrea să lucreze. Încercăm să găsim profesori inovatori, și apoi ei vor influența și restul sistemului, și alți profesori să vină să le urmeze exemplul. În momentul în care au aplicat, au experimentat și au văzut că le place metoda și modul de lucru, rămân cu noi și noi construim cu ei în timp. Avem profesori care sunt și de trei ani cu noi. Continuă să lucreze și introducem cu ei noi metode și sunt o primă comunitate.
Ideea este să nu fie un proiect al profesorului, el trebuie să vină de la copii. Trebuie să-i ajutăm pe ei să pună întrebări critice, să-i lăsăm pe ei să gândească, să le dăm încredere și să-i lăsăm să acționeze și să învețe din propriile lor experiențe. Dar în același timp este o metodă experimentală, deci profesorii învață pe măsură ce aplică metoda.
Impactul cel mai mare îl poți avea atunci când lucrezi cu copiii. Pentru că odată ce reușești să schimbi atitudinile lor, acestea rămân schimbate pe viață. Cu cei mai în vârstă aduci îmbunătățiri, dar schimbare propriu-zisă e foarte greu să creezi. De asta am pornit cu copii. Am văzut că aici poți să ai cel mai mult impact și investiția ta e pe termen lung.
Copiilor le place foarte mult să lucreze în activități de genul ăsta, pentru că sunt distractive, practice, lucruri pe care ei le pot face, sunt diferite de orele obișnuite. Acolo nu-i întreabă nimeni „ce ați vrea voi să schimbați, ce ați vrea să fie diferit în viața voastră, în comunitate, în școală?”. De obicei, lucrurile sunt luate așa cum sunt. Și atunci când îi întreabă cineva, nu știu cum să reacționeze prima dată la întrebarea asta. De exemplu, într-o școală care e acum în al doilea an în care participă la program, prima dată au renovat stadionul din comună. Acolo și-au dat seama că e foarte ușor să vii să le spui altora să-ți facă treaba, dar proiectul nu e despre ce pot face alții pentru tine, e despre ce poți face tu pentru tine, pentru comunitate și pentru cei din jurul tău. Și de aici e schimbarea. Profesorii sunt foarte uimiți pentru că spun „a, asta a fost ideea copiilor, chiar ei s-au gândit la asta”. Profesorii trebuie să învețe să lucreze cu copii, să capete încredere în ei. La încep ei nu cred că ar putea copiii să facă lucrurile astea. Dar pe măsură ce experimentează și lucrează cu ei, realizează de ce sunt capabili.
De multe ori [feedback-ul] e despre încrederea copiilor, cum se simt ei, curajul pe care îl au. Când facem evaluările și suntem cu copiii, facem trei cercuri și în centru spunem că „ești tu”, în cercul de la mijloc e echipa, iar în cel exterior comunitatea. Îi întrebăm ce s-a schimbat, ce lucruri noi au descoperit despre sine, despre echipă și despre comunitate. Îi punem pe copii să scrie lucrurile astea trei și atunci ne spun: capătă încredere în ei, nu credeau că vor putea. Apoi la echipă primim mesaje de genul ăsta, „suntem împreună, reușim”, „împreună putem”, „când sunt mulți puterea crește”. Apoi despre comunitate, încep să se vadă pe ei ca membri în comunitate. Nu mai e ceva inaccesibil, e ceva din care ei vin și pe care o pot influența.
De foarte multe ori, profesorii și copiii au nevoie de susținere. Fiecare echipă care deja a realizat un proiect în anul întâi se poate înscrie la nivelul doi, de accelerare, în care lucrează pe o perioadă mai îndelungată și primește susținerea unui mentor. Mentorii sunt de obicei persoane care sunt interesate de educație și vor să dea ceva înapoi. Încercăm să găsim persoane care au un interes comun cu interesul copilului. De exemplu, dacă e un proiect legat de reciclare, să găsim persoane pasionate de zona asta, sau dacă e un proiect despre bullying, să găsim persoane interesate de zona asta de reducerea violenței sau cu activități de susținere. Valoarea pentru mentori este că, în primul rând se conectează cu copiii – avem și mentori care lucrează la școala la care au studiat ei. Și aduc și foarte multă încredere copiilor. Mai sunt persoane care inspiră copii. Aici, impactul e mai scăzut, dar sunt persoane foarte implicate care au o comunitate pe care vor să o ajute. Iar investitorii sunt persoane care susțin proiectul, urmăresc activitățile, sunt informați, dar nu lucrează neapărat cu copiii.
Marea provocare pentru noi și pentru profesori este lipsa de timp. E foarte fragmentat anul școlar. Un lucru pe care vrem să-l îmbunătățim e [stabilirea timpului] când să facem toate activitățile, când sunt atâtea alte activități pe care profesorii le au pe cap. La un moment dat am avut contacte cu inspectoratele, dar nu am mers foarte mult în direcția asta deocamdată. Numărul de profesori pe care i-am găsit și modul în care a fost primit programul ne mulțumește și deocamdată n-am intrat la nivel de inspectorate și minister. Un alt aspect e cum să faci să fie totul voluntar și să plece de la profesori, să fie ceva ce ei decid că vor să implementeze. Atunci încă trebuie să vedem cum să abordăm asta pentru a face schimbarea la nivel sistemic, să lucrăm cu inspectorate și instituții mai mari, dar în același timp să păstrăm dorința de descoperire și de participare voluntară din partea profesorilor.
Ne concentrăm mai mult pe mediul rural pentru că nevoia e mai mare acolo. Mulți părinți au plecat, profesorii se simt destul de izolați și atunci venim cu o metodă de lucru și cu o comunitate, în sensul că „uite, mai sunt și alții care gândesc ca tine și se poate să realizezi lucruri”. E vorba de încredere și de susținere. Și copiii din mediul rural sunt foarte dornici să se implice, nu sunt o groază de activități la care părinții sau bunicii să-i înscrie. Cunosc comunitatea, vor să ajute, sunt mult mai legați de comunitate. Și atunci proiectele rezonează și mai mult așa. Cred că în zona asta ne potrivim noi cel mai bine.
Fotografii din arhiva All Grow.
