[Cum te simți] Adolescentă diagnosticată cu anorexie: „Pentru mine mâncarea era specială, nu ceva de care un om are nevoie”

Notă: Acest articol cuprinde informații sensibile și o mențiune cu privire la tentativă de suicid. 

De fiecare dată când mânca, chiar și numai o bucată de roșie, Alessia, care a ales să apară public doar cu prenumele, calcula caloriile înghițite. Îndată ce gusta ceva sau bea apă, se privea în oglindă și verifica: se îngrășase? Era în clasa a VII-a când se cântărea de două-trei ori pe zi. „Dacă vedeam câteva grame în plus, pentru mine era imens”, își amintește Alessia, acum, la 19 ani. 

După aproape șapte ani cu tulburări de alimentație, încă își numără caloriile. Încă se străduiește să își accepte corpul și să înțeleagă de ce și-a impus în școala generală să dea jos o mulțime de kilograme. 

(La recomandarea specialiștilor am evitat să folosim numere ca să descriem greutatea sau aportul caloric, pentru că ar putea să influențeze alte persoane cu tulburări alimentare). 

„Beam cinci-șase litri de apă ca să-mi fie stomacul plin, să nu aibă loc să intre mâncarea”, povestește ea despre ce făcea ca să nu-i mai fie foame. „Pentru mine mâncarea era specială, nu ceva de care un om are nevoie”, mai spune Alessia.  

Așa că își permitea să mănânce doar în excursii sau la zile de naștere. Cu două-trei zile înainte și după, însă, nu băga nimic în stomac. Cândva a plecat cu părinții până la Cluj, la 100 și ceva de kilometri de orașul natal. Atunci, ține ea minte, a mâncat pe drum bomboane, biscuiți sărați și o ciocolată. Într-un mall din Cluj și-a luat noodles și înghețată, iar când a revenit acasă, a dat gata două farfurii de mâncare gătită. 

„Stomacul meu exploda”, povestește adolescenta. „Mă simțeam vinovată, dar în același timp mă gândeam că oricum nu o să mai mănânc trei zile”. 

„Aveam două lucruri pe care le puteam controla: școala și mâncarea”

În clasa a VII-a, Alessia asculta K pop, muzică pop coreeană. În acea perioadă a aflat despre o dietă pe care o ținuse una dintre cântărețele pe care le admira și s-a hotărât să o încerce. Dimineața mânca un măr, la prânz un cartof dulce și seara bea un pahar de lapte. Nu-i plăceau, dar a văzut repede un rezultat. 

La 13 ani, nu se simțea bine printre prietenele ei, spune ea, mult mai slabe. 

N-a analizat până acum tot ce-a determinat-o să înceapă cu restricțiile alimentare, dar crede că anumite experiențe au contribuit la asta. Faptul că instructorul de patinaj - sport de care tocmai se lăsase - o îndemna să nu mănânce pâine și îi tot spunea că o s-o cântărească. 

Faptul că încerca să se integreze în grupuri de adolescenți și devenise cea care le făcea tuturor pe plac. „Am fost respinsă de multe ori. Săream din grup în grup când un grup nu mai voia să stea cu mine”, spune Alessia. „Încercam să găsesc alți prieteni”. 

Și comentariile băieților în legătură cu greutatea ei. S-a dus, de exemplu, cu doi colegi la un fast food și ei au făcut glume precum: „Ție îți luăm două șaorma mari, nu?” Altul i-a spus din senin, într-o excursie, că s-a cam îngrășat în ultima vreme. 

La scurt timp, s-a apucat de dietă și a ținut-o opt luni. La un moment dat, a înlocuit cartoful dulce de la prânz cu o mică salată dintr-o roșie și un castravete. Evita să mănânce cu părinții sau de față cu alte persoane. 

„În alea opt luni, mama mi-a tot zis că nu-i OK ce fac, să mă opresc. Eu chiar nu vedeam  nimic greșit, credeam că am situația sub control. Eram șefă de promoție, aveam două lucruri pe care le puteam controla: școala și mâncarea”, spune adolescenta. „Nu eram mai acceptată, doar primeam mai multe complimente din partea colegilor și a rudelor”.  

Predispoziția genetică și mediul în care te dezvolți 

Doar cu mama ei vorbea despre regimul alimentar restrictiv, căci tatăl nu credea că ar fi înțeles-o. Dar și conversațiile cu mama duceau deseori la certuri, pentru că aceasta insista ca fata să se hrănească. 

După acele luni, Alessia și-a asamblat un alt meniu sărac în calorii, pe bază de piept de pui, mazăre fiartă și iaurt cu fructe. A continuat cu el până prin 2018, la finalul clasei a VIII-a. 

Devenise din ce în ce mai greu să se ridice din pat, amețea în timp ce mergea și obosea dacă vorbea mai mult de câteva minute. Menstruația i s-a oprit. 

„Nu puteam să dorm, îmi era constant frig și vara țineam geaca pe mine, îmi cădea părul, respiram greu, eram albă și aveam buzele vinete”, descrie Alessia cum a reacționat corpul ei. 

Anorexia nervoasă se numără printre tulburările de alimentație. Acestea au „un substrat genetic care se activează pe fondul unor factori de mediu”, spune Raluca Chișcu, psiholog și psihoterapeută, specializată în tratamentul tulburărilor de comportament alimentar la Universitatea Oxford. Aceasta ne-a răspuns la întrebări generale, nu concret pe cazul Alessiei, pe care nu-l cunoaște. 

Contează și personalitatea, precizează ea, însă mediul în care trăiești cântărește mai mult. De pildă, dacă în jurul tău se promovează ideea că femeile și bărbații slabi au un succes mai mare și tu deja ai o predispoziție genetică, probabil o să dezvolți o tulburare alimentară. 

Nu avem date privind numărul persoanelor din România cu aceste tulburări, dar știm că în Europa sunt aproximativ 20 de milioane, potrivit site-ului UE. Debutează de obicei la tinerele între 15 și 25 de ani - în adolescență riscul e mai crescut -, însă boli mintale precum anorexia și bulimia pot să apară la orice vârstă. Sunt răspândite și în rândul bărbaților, scrie revista digitală Psyche. 

În plus, nu doar persoanele cu greutate scăzută pot să aibă anorexie, ci și cele cu greutate considerată normală pentru vârsta și înălțimea lor.  

Întrucât nu există tratament medicamentos pentru tulburările de alimentație, sunt importante ședințele de psihoterapie, mai spune psihologul Raluca Chișcu. „Chiar dacă au trecut mulți ani (de la debutul tulburării, n.r.), ai șanse de recuperare”, adaugă specialista. 

Cum îți alegi nutriționistul? Psiholog: „Să fie mai degrabă specializat pe intervenție în tulburări de alimentație”

Cu patru zile înainte de Crăciunul lui 2021, Alessia era în mașină cu mama ei, în drum spre Urgențe. Adolescenta încercase să se sinucidă. „Mama a văzut că nu mai pot vorbi sau să țin ochii deschiși. Era foarte speriată”, își amintește fata. Atunci era într-a XII-a. 

Amândoi părinții au fost îngrijorați în toți anii de liceu, spune ea, și voiau să o ajute. Tatăl ei, de pildă, nu știa cum să o abordeze, a simțit Alessia.  

Din cauză că era slăbită și avea diverse probleme de sănătate, încă de la începutul liceului mama a dus-o la mai mulți medici. La ginecolog, să afle de ce nu-i mai venea menstruația, la cardiolog, la nutriționist și la psihiatru - căci i-a recomandat un psiholog. 

„La cardiolog mi-au zis că inima nu mai ducea mult, oboseam groaznic de tare”, își amintește adolescenta. 

În anorexie sunt afectate inclusiv: inima, creierul, rinichii, confirmă Raluca Chișcu, precum și studiile pe care le-am consultat. Anorexia este boala psihică cu cea mai ridicată mortalitate. 

Nutriționista la care a ajuns atunci, la început de liceu, n-a ajutat-o, consideră Alessia, pentru că pur și simplu i-a recomandat o dietă ca să-și mențină greutatea scăzută. 

Cum e bine să-ți alegi nutriționistul dacă ai, de pildă, anorexie? Informându-te. Să știi, de pildă, dacă te-ai programat la un tehnician nutriționist sau la un medic nutriționist. „Să fie mai degrabă specializat pe intervenție în tulburări de alimentație. Nu vorbim doar despre a scrie  cuvinte pe o foaie despre ce să mănânci, ci e vorba și de mesajele pe care le transmite”, explică Raluca Chișcu. „Când ți se recomandă un plan alimentar mult sub necesarul tău de energie sau când te asigură că nu o să te îngrași, e un mare semnal de alarmă”. 

„Un stres enorm”, când a luat în greutate

Vizita Alessiei la nutriționist se întâmpla în primul an de liceu, când a fost și la psihiatru prima dată. Atunci a primit un diagnostic, anorexie, și un tratament medicamentos pentru anxietate - comorbiditate. Până să vină diagnosticul, Alessia credea că numai personajele din filme se îmbolnăvesc de anorexie.

Medicamentele, își amintește adolescenta, o relaxau și nu se mai temea constant că s-ar putea îngrășa. Treptat, a început să mănânce. Și să ia în greutate, ceea ce devenise „un stres enorm”, pentru că avea impresia că „lumea o privea diferit”.  

După ceva vreme, a găsit o metodă ca să nu se mai simtă plină după masă: să vomite. Avea săptămâni în care făcea asta zilnic, însă uneori treceau și câte două luni fără să încerce „să scape de mâncare”. Mâncarea fiind de fapt dulciurile, tăiate de pe listă când își impusese regimul. „Din ce îmi ziceau psihiatrii, aveam obiceiuri de anorexie și de bulimie. Erau și zile în care nu mâncam și după aceea treceam în partea cealaltă”, povestește ea. 

Bulimia și anorexia sunt diagnostice diferite, dar specialiștii în sănătate mintală, spune psihologul Raluca Chișcu, consideră că „nucleul psihopatologic este același, respectiv dorința de a fi slab sau slabă”. 

Deseori, după anorexie, persoanele încep să mănânce compulsiv, mai explică psihologul. „După ce ai fost înfometat o perioadă mai lungă, îți e greu să te oprești din mâncat, până când corpul va simți că a primit suficient”. 

Dacă până în clasa a IX-a Alessia a împărtășit doar cu mama sa temerile cu privire la hrană și cum îi influențează corpul, în liceu și-a făcut un grup de prieteni și a discutat și cu ei. Aceștia o ascultau, fără să-i dea sfaturi, când avea nevoie să mărturisească prin ce trece. 

Era o perioadă în care pendula între tristețe și nervozitate și avea gânduri suicidare. După o altă vizită la psihiatrie, Alessia a fost diagnosticată cu depresie. Cele două diagnostice, anorexia și depresia, pot exista în același timp, asociate cu anorexie și bulimie. 

„Vreau să am oameni care să mă asculte și să fie lângă mine”

Recent, la o petrecere cu mai mulți colegi de facultate, Alessia era încordată din cauză că toată lumea lua fără griji din preparate. Când are oameni în preajmă, încă îi este peste mână să mănânce. Atunci doar a gustat niște paste și două brioșe. „După ce am ajuns acasă, mi-am zis că n-am mâncat așa mult și am hotărât să mănânc mai mult în ziua aia. De acolo totul s-a dus în jos”, spune Alessia. 

Adolescenta urmează săptămânal ședințe de psihoterapie, utile ca să înțeleagă ce i se întâmplă, și își continuă tratamentul medicamentos. 

S-a hotărât să vorbească despre experiența ei, pentru că își dorește să le amintească altor persoane cu tulburări alimentare că nu sunt singure. Acum doi ani a scris și un articol, sub anonimat, pentru site-ul de sănătate mintală Mental health for Romania. 

E convinsă că mulți dintre cei cu tulburări de alimentație caută același tip de sprijin ca și ea. „Vreau să am oameni care să mă asculte și să fie lângă mine”, spune Alessia. „Nu vreau doar să primesc sfaturi”.

Un scurt ghid

Doi psihologi de la Institutul pentru Tulburări de Alimentație din Sydney, Australia, au elaborat un ghid despre cum să vorbim cu cineva care are o boală psihică din acest registru. 

Folosiți un limbaj care să nu culpabilizeze. Încercați afirmații precum: „Mi-e dor să luăm masa împreună, așa cum făceam înainte”, în loc de: „Nu mai mănânci cu familia”. De asemenea, să spuneți: „Mă îngrijorează faptul că nu mai petreci timp cu prietenii/familia așa cum făceai înainte; ești bine?” este mai potrivită decât: „Ești mereu închis/ă în camera ta”.

Nu vă concentrați asupra greutății sau asupra aspectului lor. În schimb, întrebați cum se simte: „Am observat în ultima vreme că nu ai mai fost la fel de vorbăreț/ vorbăreață. Cum merg lucrurile?”. Păstrați întrebările deschise, dacă este posibil, decât să puneți întrebări care cer răspunsuri de tipul „da sau nu”.

Spuneți-i persoanei că îi sunteți alături. Faptul că sunteți gata să îi oferiți sprijin, dacă îl dorește, poate fi util de știut.

Încurajați-o cu blândețe să meargă la specialist. Încercați să duceți persoana la medicul de familie sau la un alt profesionist calificat din domeniul sănătății, cum ar fi un psiholog clinician, (sau psihiatru, n.r.) pentru o evaluare. Dacă simțiți o rezistență și dacă persoana nu este grav bolnavă, aveți răbdare cu ea. 

Nu încercați să oferiți o soluție simplistă. Nu-i spuneți lucruri precum: „Mănâncă, te vei simți mai bine” sau „Nu-ți face griji pentru corpul tău”. Persoanele cu tulburări de alimentație se luptă cu mâncatul și se simt rău în legătură cu corpul lor. E important să le oferi ajutorul de care au nevoie pentru ca să se recupereze, ceea ce nu este atât de simplu. Nu le sugera că gândirea și comportamentul lor sunt greșite.

Unde poți să suni sau să trimiți un mesaj fără costuri când ai nevoie să vorbești cu un specialist în sănătate mintală:

- Teen Line - depreHUB: 0374.461.461 (Oricând);

- Telefonul Copilului: 116111 (De luni până vineri între 08:00 și 20:00). Pe lângă linia telefonică 116111, există și aplicația mobilă Happygraff pentru Android și mailul vorbestecunoi@telefonulcopilului.ro;

- ARPS: 0800 801 200 (Vineri, Sâmbătă și Duminică, între 19:00 – 07:00). E-mail sos@antisuicid.ro (Oricând).

Citește și: 

Studentă la Psihologie cu tulburare borderline: „Ca viitor psihoterapeut mi-aș dori să ajung în iadul în care se află fiecare și să ieșim de acolo împreună”

Cum îi ajută un consilier școlar din Bacău pe adolescenții care au avut tentative de suicid

O adolescentă povestește cum face față anxietății și atacurilor de panică

Psiholog, despre sănătatea psihică a adolescenților în pandemie