Evaluările internaționale, standardizate, au reprezentat până acum fundamentul pe care s-au construit numeroase reforme ale educației. Atât în România, cât și în străinătate, reperul au fost rezultatele oferite de teste precum PISA (Programme for International Student Assessment). Ideea, adoptată la nivel general, a fost că evaluările internaționale pot să ne ajute să înțelegem ce funcționează în diferite țări, iar cu ajutorul informațiilor comparate să identificăm politicile publice care au stimulat performanța elevilor.
Din păcate, aceste așteptări nu au fost îndeplinite, scrie pe platforma Education Next Montserrat Gomendio, profesoară, fost secretar de stat în Educație al Spaniei și fost director adjunct în domeniul educației la OCDE.
23 de ani de teste PISA
Începând cu anul 2000, prin testele PISA au fost evaluați elevii de 15 ani din toată lumea la citire, matematică și științe. Testarea a fost dezvoltată de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, organizație la care este în curs de aderare și România, și a fost aplicată la fiecare trei ani. Scopul a fost de a oferi dovezi guvernelor cu privire la ce politici au rezultate mai bune în învățământ.
Inițial, în testarea PISA a fost implicat un grup destul de omogen de țări membre OCDE, însă, până în 2018, numărul statelor participante a crescut de la 32 la 79, în mare parte datorită adăugării mai multor țări cu venituri mici și medii.
OCDE a afirmat că „PISA a devenit etalonul mondial principal în evaluarea calității, echității și eficienței sistemelor de învățământ și o forță influentă în reforma educației”.
Rezultatele PISA ale elevilor nu s-au îmbunătățit
Totuși, conform datelor oferite de PISA, după două decenii de testare, rezultatele elevilor nu s-au îmbunătățit în majoritatea țărilor participante. Desigur, în această perioadă au avut loc schimbări care au reprezentat noi provocări pentru sistemul educațional, precum crizele economice sau amploarea pe care au luat-o rețelele sociale.
Chiar și așa, nu se poate să nu constatăm eșecul PISA, mai scrie Montserrat Gomendio. În încercarea de a explica de ce rezultatele elevilor nu au crescut pe parcursul existenței testării PISA, OECD a arătat, într-un raport privind rezultatele din 2018, că PISA „a ajutat factorii de decizie să reducă costurile acțiunii politice, sprijinind deciziile dificile cu dovezi – însă a ridicat și costul politic al inacțiunii, prin expunerea acelor zone în care politica și practica sunt nesatisfăcătoare”. Cu alte cuvinte, OECD a arătat cu degetul spre țările participante la testele PISA și le-a acuzat că nu au urmat sfaturile de politici în învățământ pe care le-au primit.
Pe ce se bazează această aruncare a vinii? Pe două ipoteze: că recomandările PISA sunt solide și că dovezile furnizate de PISA sunt suficiente pentru a face reforme în educație. Însă ambele presupuneri sunt greșite, susține Montserrat Gomendio.
„Șocul PISA” poate fi scânteia reformei
În continuare, profesoara își argumentează punctul de vedere folosindu-se inclusiv de experiența ei în cadrul guvernului spaniol și în cadrul OECD, de unde a putut consilia multe guverne și a putut observa succesul politicilor implementate.
Montserrat Gomendio admite că este foarte greu de realizat o reformă a educației, în jurul căreia de obicei planează foarte multe diferențe de opinie.
Spre deosebire de alte sisteme de evaluare internațională, PISA s-a dovedit a fi un succes pentru compararea sistemelor de învățământ. Unul dintre instrumentele cel mai folosit de oficialii PISA este impactul mediatic: testele PISA au mai mult impact atunci când slăbiciunile expuse provoacă o furie publică. „Șocul PISA”, resimțit în statele cu rezultate neașteptat de slabe, poate fi un motor pentru schimbare. Dă exemplul Germaniei: după primul ciclu PISA, „furoarea din presă a reflectat o reacție foarte puternică la rezultatele PISA. Politicienii care au ignorat-o și-au riscat cariera”, se arăta într-un raport din 2011.
Totuși, singura măsură a succesului PISA este abilitatea de a produce reforme care îmbunătățesc rezultatele elevilor. Iar acest lucru nu s-a întâmplat.
Analize eronate despre echitate
Recomandările oferite de PISA se bazează pe două perspective:
- o analiză cantitativă, care caută legătura dintre rezultatele elevilor și diferite caracteristici ale sistemului de învățământ;
- o analiză calitativă, a țărilor cu cele mai mari scoruri, respectiv cele mai mici.
Criticii găsesc că ambele analize au deficiențe semnificative.
PISA caută să măsoare două dimensiuni complementare ale sistemului de educație: calitatea și echitatea. În vreme ce calitatea e de obicei măsurată direct – prin rezultatele medii pe care elevii le obțin –, echitatea e un concept cu mai multe valențe, pe care PISA îl măsoară având în vedere, de exemplu, relația dintre statutul socio-economic și performanța elevilor sau diferențele dintre elevii aceleiași școli sau dintre instituții de învățământ diferite.
Problema e că niciuna dintre aceste variabile nu pictează întregul tablou, iar fiecare dintre ele duce către o concluzie diferită, scrie Montserrat Gomendio. De asemenea, lentila PISA privind echitatea este, în fapt, prea îngustă.
Paradoxul spaniol
Dă exemplul Spaniei: încă din primul ciclu, PISA a lăudat sistemul de educație spaniol ca fiind un etalon al echității. Ba chiar a sugerat că Spania prioritizează echitatea în fața excelenței, alegere aplaudată de oficialii PISA și pretext pentru decidenții politici de la Madrid să minimizeze rezultatele slabe ale elevilor. Motivul pentru care oficialii PISA au ajuns la această concluzie a fost că rezultatele elevilor au variat mai mult în interiorul acelorași școli decât între școli.
Însă Spania se confruntă cu o altă problemă, scrie Gomendio: are foarte mulți copii care repetă clasa. Variațiile care apar în cadrul aceleiași școli sunt explicate de faptul că PISA îi testează pe copiii de 15 ani indiferent de clasa în care sunt. Adică Spania testează o mare parte din elevi care sunt cu una sau mai multe clase sub nivelul la care ar fi trebuit, din cauză că au rămas corigenți. Corigența în Spania e un indicator pentru abandonul școlar timpuriu, care duce, la rândul lui, la o rată ridicată a șomajului în rândul tinerilor.
În Spania, rata abandonului școlar a ajuns la 30% în ultimele câteva decenii. Iar în 2012, când Montserrat Gomendio era secretar de stat, rata șomajului în rândul tinerilor depășea 50%.
Așadar, e greșit să definim echitabil un sistem de învățământ în care aproape unul din trei elevi – majoritatea din medii defavorizate sau migranți – abandonează școala. Iar Spania nu e singurul exemplu – în aceeași situație se află și Brazilia, China, Mexic și Vietnam.
Interpretări greșite asupra învățământului vocațional
După interpretarea și compararea rezultatelor, PISA face anumite recomandări. Din grijă pentru echitate, programul nu încurajează măsurile care ar putea duce la segregare – cum ar fi gruparea în funcție de abilități sau alegerea școlii. Aceste recomandări nu sunt însă justificate de analize statistice, ci mai degrabă de ideologie.
Să luăm exemplul școlilor vocaționale. PISA consideră că acestea scad performanțele elevilor la disciplinele testate – citire, matematică și științe. Așadar, recomandarea e de a amâna învățământul profesional până la liceu, pentru a reduce din dezavantaje.
Majoritatea statelor participante la PISA deja implementează această idee: elevii nu pot alege învățământul profesional până la vârsta de 16 ani. Având în vedere că PISA evaluează tinerii de 15 ani, numărul studenților din școlile vocaționale testați în majoritatea statelor este, prin urmare, zero. Iar în țările în care elevii se înscriu mai devreme la astfel de școli, rezultatele lor nu susțin mereu concluzia că au performanțe mai puțin bune.
O altă recomandare discutabilă a PISA se referă la alegerea școlii. OECD consideră că elevii nu au performanțe mai bune în școlile private decât în cele publice. Analizele grupează, însă, școlile private cu școlile charter (instituții finanțate de stat, dar administrate independent, n.r.), acestea din urmă fiind de fapt ținta controverselor în multe state. Alte analize și studii au arătat că alegerea școlii poate duce adesea la rezultate mai bune la învățătură, fără a genera segregare.
O dilemă privind echitatea
În ce privește analizele calitative, PISA se bazează mult pe diferențele dintre statele nordice și restul. După primul ciclu PISA, a devenit legendar contrastul dintre succesul neașteptat al Finlandei și performanța slabă a Germaniei.
Dar, societățile nordice erau egalitare înainte de începerea testării PISA. Aici, profesorii aveau de-a face cu o populație de elevi destul de omogenă. Prin urmare, aceste țări au putut să implementeze politici incluzive fără să-și asume riscuri.
În schimb, societățile mai puțin egalitare au nevoie de politici și abordări diferențiate pentru a face față provocărilor. O serie de analize arată o corelație între gradul de inegalitate economică și amploarea disparităților în rezultatele elevilor. Așadar, întrebarea corectă este: în ce măsură sistemele de învățământ pot să compenseze marile inegalități sociale, economice și de competențe? Și cum pot face asta?
Concluzia care poate fi trasă din aceste exemple este că recomandările de reformă nu pot fi universale. Ce funcționează într-o societate egalitară poate avea rezultate negative într-o societate cu niveluri mari de inechitate.
Singapore, exemplul prin excelență
Sistemele de învățământ ar trebui, însă, să urmeze o serie de pași, pe măsură ce se maturizează. Exemplul vine din Singapore. În urmă cu câteva zeci de ani, Singapore avea o populație analfabetă și puține resurse naturale. Țara a luat decizia de investi în capitalul uman ca motor al creșterii economice și în câteva decenii a urcat în topul programelor de evaluare internaționale, inclusiv PISA.
Astăzi, Singapore este una dintre superputerile educaționale ale Asiei de Est, alături de Coreea de Sud, Japonia, Taiwan, Hong Kong și câteva regiuni din China.
În vreme ce rezultatele elevilor finlandezi au scăzut față de primul ciclu PISA, performanțele elevilor din aceste state asiatice depășesc constant alte națiuni, mai ales la matematică și științe. La polul opus se află țările din America Latină.
Calitatea profesorilor este însă cheia pentru succesul statelor asiatice, dar și explicația pentru eșecul statelor latino-americane. În Asia, numai elevii care excelează pot accesa o carieră în învățământ, iar profesorii își dezvoltă abilitățile pe tot parcursul carierei. În schimb, în America Latină, elevii care aleg să intre în sistemul educațional sunt slabi academic, iar mecanismele de selecție sunt ineficiente și mecanismele de responsabilizare sunt aproape inexistente.
De asemenea, puterea sindicatelor din educație are un impact asupra reformelor. În America Latină, unde sindicatele sunt foarte puternice și au mulți membri, pun presiuni asupra guvernelor pentru a-și proteja interesele. În schimb, puterea sindicală în țările de top din Asia e foarte slabă, ceea ce face ca implementarea unor politici în învățământ să nu fie atât de costisitoare din punct de vedere politic.
Recomandările de reformă nu pot fi universale
O altă dezbatere este cu privire la mărimea claselor. Scăderea numărului de elevi dintr-o clasă consumă resurse mai multe și nu pare să aibă vreun impact asupra performanței elevilor, prin urmare recomandarea PISA a fost creșterea dimensiunii claselor. Totuși, multe țări nu au urmat această recomandare și au continuat să reducă dimensiunea claselor. Rezultatul a fost că finanțările în creștere din educație au fost direcționate către o strategie care nu are un impact asupra rezultatelor studenților.
Concluzia este că cele două presupuneri – că recomandările PISA sunt corecte și că dovezile oferite de analizele PISA sunt suficiente pentru a minimiza costurile politice ale reformelor în educație – sunt viciate. În primul rând, unele concluzii ale PISA sunt bazate pe dovezi slabe. De asemenea, nu se pot face recomandări universale. Măsurile care ar trebui implementate în educație sunt puternic dependente de context. Când primesc recomandările PISA, legiuitorii din fiecare țară ar trebui să le interpreteze doar în legătură cu informațiile precise privind starea de maturitate a sistemului de învățământ din țara lor. În caz contrat, consecințele pot fi mai degrabă negative decât să ajute sistemul.
