12 ani de școală și cinci de facultate, 17 ani legați cu aceeași rutină: eu într-o bancă, în fața mea profesorul. Am 56 de ani și de 28 de ani sunt profesoară în învățământul special (dintre care trei ani în Statele Unite, unde am lucrat cu elevi de liceu cu dizabilități de învățare). Ce mi-a rămas din cei 17 ani sunt câteva episoade, nu multe, în care am fost surprinsă, uimită, scoasă din zona de confort. Astăzi, când discutăm încrâncenat despre o nouă lege, eu mă întorc mai mult către profesorii care m-au format. Nu au fost atât de mulți. Putem astăzi să aducem mai mulți astfel de oameni în sistem?
Elevul șters, elevul premiant, elevul cuminte, cool, favorit al profesorilor, loaza. Am fost fiecare o categorie sau mai multe, puși în cutii pe nedrept sau pe merit. Până în vacanța mare - nu doar fiindcă era lungă de trei luni, ci fiindcă era de-a dreptul grandioasă, regat al plictiselii și libertăților - când eram toți altceva. Jurnalist, artist, manager cultural, manager de proiect, designer, PR cultural. De la distanța a ceea ce societatea zice azi că suntem, ne-am întors în vacanța mare, înainte de a începe școala, să retrăim ceea ce în epoca pre-parentingului nu avea un nume: anxietatea. Un text colectiv în care și-au adunat forțele și amintirile Școala9+Scena9+Rezidența9=Fundația9.
Ora de sport e cunoscută de toți elevii, actuali și foști, căci această materie e prezentă și în România, la fel ca în alte țări, pe tot parcursul studiilor, din clasa 0 până în clasa a XII-a. În general, sportul din școli înseamnă fotbal, baschet sau rugby, potrivit publicației de jurnalism și cercetare The Conversation. Aceste sporturi au beneficii precum înțelegerea lucrului în echipă ori promovarea competiției. Dar nu mulți dintre cei care termină școala mai continuă să le practice.