Luna decembrie îmbrăca haine speciale în grădinița noastră în fiecare an. În jur de o sută de copii ne aduceau în dar Crăciunul. Ne cântau și ne dansau din inimă pe scenă și-și etalau talentul în fața a cel puțin 200 de părinți și bunici care așteptau cu sufletul la gură momentele lor. Pandemia nu ne mai dă voie să facem serbări, excursii, să mergem la teatru și cu asta devine tot mai greu să-i înveți deprinderi de viață independentă, lucrul în echipă sau cum să-și stăpânească emoțiile. Am înlocuit spectacolele la scenă deschisă cu cântecele în fața unui ecran. Nu e nici pe departe la fel, dar avem speranță. O primim tot de la ei, de la cei mici.
La centrul de zi din Oradea în care lucrez, nu începem activitatea cu întrebarea „ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Începem cu „ce crezi că a rămas neclar și ai vrea să revedem împreună?”.
Nu e inspector, dar merge la orele profesorului, analizează ora, oferă feedback, îl sprijină pe profesor să își îmbunătățească practica și este la un telefon distanță dacă mai are nevoie de ceva pe parcurs. Tutorele pentru profesori este o profesie nouă, un model de sprijin pentru cadrele didactice la debut. Și există în România.