Înainte de începerea școlii, am revenit, după un an, la Mariana Șerban, o bunică din Rahova care le crește singură pe cele două nepoate ale ei. A fost nevoită să iasă la pensie, deși și-ar fi dorit să lucreze în continuare, pentru că s-a obișnuit printre copiii care îi spuneau „mamaie” și pensia e mai mică decât salariul. „Nu e o rușine să dai cu mătura”, spune femeia. Deși munca ei din ultimul an a însemnat mai degrabă să dezinfecteze obsesiv suprafețele din clase și băi, într-o școală cu trei schimburi de elevi.
Aproape un sfert dintr-o generație de copii de la țară se pierd pe drum în primii opt ani de școală. Adică un sfert nu mai ajunge la liceu. Despre școlile de la țară se știe că au toaleta în curte, că sunt prost dotate și au rezultate slabe la evaluările naționale. Sunt însă și școli din rural cu profesori dedicați, care dezvoltă proiecte și fac eforturi să-i ajute pe elevii lor să nu renunțe la educație. Cinci dintre aceștia au fost premiați în această săptămână de organizația Teach for Romania.
Am 23 de ani și sunt învățătoare în una din cele mai mari comunități compacte cu origini rome din Europa, unde curierii nu vin pentru că aici sunt „oameni răi”. Am în clasă 24 de năzdrăvani, pe care încerc să-i motivez să vină la școală în fiecare zi. „Ești cea mai bună doamnă”, îmi spun mereu. Uneori de mai multe ori pe oră. Nu pot să aleg un moment petrecut în acești doi ani pe care să îl povestesc. Nu știu dacă am fost mai mândră de ei atunci când au citit primul cuvânt sau atunci când am mers la teatru, iar cei de acolo ne-au zis mirați: „ce cuminți sunt!”