Mai degrabă decât să ofere răspunsuri, CULMEA trezește curiozitate. Asta pentru că multe dintre filme sunt narative, experimentale și ating subiectul crizei climatice în moduri ieșite din tipar. Fiecare proiecție e urmată de o discuție care pornește cu întrebarea: „Ce gânduri ai după film?”. Așa că iată întrebările cu care am rămas eu.
Ce rol politic au plantele?
Un misionar scoțian a filmat flori sălbatice din Palestina între anii ‘30 și ‘40. Un secol mai târziu, directorul de film jumătate palestinian, Theo Panagopoulos, găsește videoclipurile de arhivă în Biblioteca Națională a Scoției și le folosește pentru scurtmetrajul „Florile, martore tăcute” (eng., The flowers stand silently, witnessing).
Misionarul, Herbert Torrance, a filmat dintr-o perspectivă colonizatoare – a pus palestinienii în fundal, i-a tăiat din cadru, i-a infantilizat. Mai mult, cadrele cu flori prezintă o realitate idealizată și exotică a locului. Panagopoulos, regizorul scurtmetrajului, prelucrează materialul ca să aducă în atenție locuitorii palestinieni. Sugerează că genocidul devine posibil atunci când colonizarea ia proprietatea propriei imagini a unui popor, așa cum în cadrele de arhivă apar mai mulți scoțieni fericiți pe pământ palestinian.
Panagopoulos vorbește despre flori ca martor al ororilor, cât și ca posibilitate de renaștere. El spune că în pământul palestinian încă se află flori gata să înflorească. Aduce în discuție genocidul fără imagini explicite. Și exact blândețea metaforei te lovește.
„În 2025 nu aveam cum să explorez relația omului cu mediul înconjurător fără să aduc aminte publicului ce se întâmplă în Palestina și fără să fac un modest act de rezistență împotriva genocidului”, spune Alexandra Safriuc, selecționera scurtmetrajelor CULMEA. Filmul a făcut parte dintr-o serie de șapte dedicate studenților care au rulat în prima zi de festival.
E o combinație de durere și speranță în scurtmetrajul lui Panagopoulos. Arată modul în care solidaritatea există în locuri tăcute, dar nemișcate – cum sunt florile, copacii, mediul înconjurător.
Ce mi-aș dori să se întâmple cu corpul meu după moarte?
„Dacă mor, amintește-ți că vreau să devin un copac” (eng., Remember, if I die, I want to become a tree) i-a spus mama ei lui Gazelle Gaignaire, regizoarea filmului „Întoarce-mă în pământ” acum cinci ani. De atunci, Gaignaire a căutat metode ecologice prin care să respecte această dorință.
Gaignaire a găsit răspunsul în compostarea umană – un proces controlat prin care trupul devine pământ fertil. Opțiunea e legală în prezent în câteva state din Statele Unite ale Americii și în Suedia.
Corpul se așează într-un recipient cu paie, rumeguș și lucernă, unde începe un proces de digestie aerobă – microorganismele consumă trupul ca o materie organică, folosind oxigen. Rămâne pământ bogat în nutrienți care se poate folosi în grădină. E la fel ca alte forme de compost. „Miroase asemănător cu o pajiște după ploaie”, spune Katrina Spade, arhitectă și designer, care a inventat procesul de compostare umană în 2013. Ea a fondat Recompose – un spațiu care oferă servicii de compostare umană în Seattle Washington. Acolo există și un spațiu în care familia și prietenii celui decedat se pot aduna pentru ritualul de priveghere.
Această alternativă este cea mai ecologică formă de înmormântare, pentru că nu se eliberează dioxid de carbon, ca în timpul incinerării și nu se produc așa multe deșeuri ca în cazul sicrielor.
Pe parcursul documentării, Gaignaire a ținut aproape cu Cléo Duponcheel, fondatoarea Compostez Moi (ro., Compostează-mă), o asociație care militează pentru legalizarea compostării umane în Belgia. „Voi servi naturii într-o altă formă”, spune Duponcheel în film.
Gazelle Gaignaire a venit în România pentru proiecția documentarului său în a doua zi de CULMEA. La discuția de după a participat și Laura Cândea-Burnete, doula la moarte. Asta înseamnă că oferă sprijin emoțional și practic persoanei aflate pe moarte și familiei – ajută atât în procesarea doliului, cât și în treburile casnice.
Câte răspunsuri au, de fapt, copiii?
Grace e o adolescentă de 13 ani din Kenya. Are opt frați și, într-o zi, mănâncă singurul ou pe care îl aveau. Apoi face o glumă. Toată familia râde.
Grace își dorește mult să vină ploaia. Alături de tatăl ei, a plantat copaci care nu cresc din cauza secetei. Nu au apă nici pentru animalele din curte. Când vine, ploaia, le ia casa.
Scurtmetrajul „Cu grație” (eng., With Grace) prezintă viața unei familii pe care criza climatică o lovește din plin. Felul în care se adaptează ține de puterea relațiilor dintre ei și felul în care fac haz de necaz la greu.
Într-o pădure din Belgia, opt copii pasionați de mediu și regizorul Damon Gameau discută despre îngrijorările lor privind criza climatică. Discută despre consecințe pe care Grace le trăiește, deși amprenta ei de carbon e nesemnificativă. De aici, pornesc cu un autobuz galben pe biocombustibil într-o călătorie care va pune bazele documentarului „Consiliul Viitorului” (eng., Future Council).
Ei cer marilor corporații să le asculte îngrijorările și să implementeze idei de soluții. „De ce dați bani industriilor mari poluatoare?”, întreabă. Filmul pune în echilibru două realități care coexistă în viața tinerilor – au multă speranță și dorință să schimbe lucruri. În același timp, această responsabilitate vine cu presiune și anxietate greu de dus. „Consiliul Viitorului” a inspirat o mișcare condusă de tineri din care fac parte peste 150 de copii între nouă și 16 ani.
Între 13-15 noiembrie, are loc prima ediție CULMEA la Timișoara. Uite aici programul.
