Cum se combat challenge-urile periculoase în Franța, Brazilia și SUA

Jocul cu uraniu

Muzeul de tehnologie din Munchen e zilnic, pe timpul verii, un refugiu cu aer condiționat pentru 3.800 de turiști. Rămân în fața unei cutii roșii, cu instrumentar de chimie - „Atomic energy lab”. „Exciting! Safe!” scrie pe un colț. 

Jocul creat în 1950 de o companie din SUA le permitea copiilor să creeze la ei acasă mici reacții nucleare și chimice. Conținea mostre de uraniu, un contor de radiații Geiger Muller și o cărțulie cu benzi desenate scrisă în colaborare cu generalul Leslie Groves, directorul Manhattan Project - programul SUA din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial care a creat bombe atomice. Jocul a fost lansat la cinci ani de la atacurile nucleare de la Hiroshima și Nagasaki. Cinic? 

Ce-i cu jocul ăsta? Era într-adevăr „safe”? Experții spun că deși nivelul radiațiilor din frumoasa cutie roșie este mic, nu e o idee bună să stea prea mult în preajma copiilor. Jocul n-a prins la public nu că era periculos, ci fiindcă era prea scump - cei 49,50 dolari de acum 75 de ani ar fi peste 500 de dolari în banii de azi. 

Aceste kituri de chimie erau super la modă în acele vremuri, deși aveau o groază de substanțe care astăzi ar fi acceptabile doar pe Dark Web. A fost nevoie de vreo 30 de ani și diverse reglementări până statul american să interzică substanțele periculoase din jucării. Cât ne va lua nouă cu rețelele sociale?

Sunt rețelele sociale un joc cu uraniu?

Da și nu. 

Un sondaj online în rândul tinerilor între 13 și 15 ani, părinților și profesorilor din toată lumea, arată că ultima provocare peste care au dat a fost pentru 48% dintre participanți amuzantă, 32% au zis că prezenta un risc, 14% că prezenta un risc și era periculoasă, 3% că provocarea pe care au văzut-o era cu adevărat periculoasă. 

Câți au și participat la ele? 21% per total, din care 0,3% la unele extrem de periculoase. Puțin. Doar că cele periculoase pot avea efecte îngrozitoare asupra sănătății celor care le încearcă sau pot fi fatale. 

Pentru ele am găsit soluții din Franța, Brazilia și SUA, unde organizații de părinți, după ce și-au pierdut copiii în urma unui astfel de „joc”, au dezvoltat programe de educație și prevenție care au rezultate. 

Nicolas

Françoise Cochet s-a scuturat de durere ca să înțeleagă ce vrea să-i zică polițistul, după moartea fiului ei, Nicolas, de 14 ani. „Nu era prima moarte din cauza acelui joc, ne-a spus”, își amintește acum. Primul ei gând a fost să-i alerteze și pe alții despre „le jeu du foulard” - „jocul eșarfei”. Avea multe denumiri și diverse forme și circula de ani buni printre adolescenți ca o provocare. Erau anii 2000.

A început atunci să scrie la toată presa. „Jocul eșarfei, mărturiile curg în valuri”, scria Nice Matin, la o lună după tragedie. În martie 2001, Le Figaro punea subiectul pe prima pagină „Adolescenți în pericol. Joc mortal”, cu fețele a opt adolescenți care își pierduseră viața în ultimii cinci ani. 

Françoise a mers la Ministerul Educației și al Sănătății, dar nu părea să se miște ceva spre prevenție. Așa că împreună cu mai multe familii, a înființat APEAS - Asociația părinților copiilor accidentați prin strangulare (Association de parents d'enfants accidentés par strangulation) și a început un program de educare pe care să-l ducă în școli. La părinți și profesori întâi, apoi la copii. 

Cu fiecare an, mai veneau către ei părinți care au trecut prin asta, ca să înțeleagă mai mult. Françoise îmi spune povestea alături Julien Serot, un părinte care și-a pierdut fiul acum un an și care, în doliu, a descoperit asociația. „Gabriel avusese o zi normală, o zi fericită, totul era în regulă. Așa că ne-a luat cam o săptămână după înmormântarea lui să ne dăm seama ce s-a întâmplat, să înțelegem cu adevărat ce a făcut.” A găsit pe net asociația lui Françoise și a decis să se implice. 

„Este o tragedie, dar este și puțină speranță în același timp. Avem și o fiică care este cu doi ani mai mică și trebuie să facem asta pentru ea și pentru fiecare copil”, spune el.  

În ciuda încercărilor APEAS, autoritățile franceze nu au început să cuantifice cazurile ca accidente în urma jocurilor sau provocărilor periculoase. „Ei spun că sunt zero cazuri, pentru că în dosarele poliției și jandarmilor este notat fie sinucidere, fie accident domestic și este imposibil să completeze «joc periculos»”, povestește Françoise. 

Dar au reușit să-i convingă pe cercetători să studieze fenomenul. În 2015, un chestionar realizat într-o școală din Toulouse releva că 40% dintre elevi au încercat „jocul asfixiei”. Un studiu descriptiv la care au participat 246 de copii arăta că 1 din 4 a încercat „choking game”, „space monkey” sau „blackout” și alte denumiri pe care le-a luat. Așa că au făcut tot posibilul să își ducă atelierele către copii, prin asociații de părinți. 

„Credem că există un singur mod corect de a le explica copiilor și acela este să vadă ce se întâmplă în corpul lor dacă nu au oxigen. Când primesc o explicație foarte fiziologică, cu cuvintele lor, nu mai vor să încerce. Înțeleg și nu vor să fie răniți. Nu vorbim de moarte cu ei”, spune Françoise. 

În cele două ore în care am vorbit cu Francois și Julien, aș fi putut să mă uit, razant, la peste o mie de clipuri de social media. În cele 4 luni în care am documentat și scris articolul, peste 2,1 miliarde de videouri au fost încărcate pe TikTok și 1,5 miliarde pe Youtube. Cum văd cei doi părinți lupta inegală cu rețelele sociale? 

Vorbim totuși de Franța, o țară care până acum a avut mai multe inițiative pentru siguranța copiilor și adolescenților în online:

• În 2020, a reglementat programul de lucru al influencerilor sub 16 ani;
• Din 2023, a dat o lege care le impunea platformelor de socializare, scrie Le Monde, să verifice vârsta utilizatorilor sub 15 ani și să ofere instrumente pentru a limita timpul petrecut în fața ecranului, altfel pot primi amenzi de până la 1% din veniturile globale ale platformelor. Nu este încă în vigoare, are nevoie de aprobarea Comisiei Europene.
• Un raport național realizat în Franța anul acesta recomandă interzicerea completă a utilizării rețelelor sociale pentru copiii sub 15 ani și o „carantină digitală” - fără acces între orele 22:00 și 8:00 pentru cei cu vârste cuprinse între 15 și 18 ani.

„Fiul meu avea un telefon nou-nouț cumpărat cu o lună înainte de moartea lui și nu avea rețele sociale. Așa că poate a văzut un videoclip pe telefonul unui prieten. Înainte de smartphone-uri, copiii trebuiau să aștepte vacanțele pentru a se întâlni cu verișorii lor din alt oraș. Azi poți avea o nouă provocare care devine virală de la Paris la Marsilia într-o jumătate de oră”, crede Julien. 

„De la Paris la Marsilia”, de la o țară la alta. Când Francois a organizat prima conferință cu experți pe tema jocurilor periculoase, în 2014, a avut participanți și din alte țări, ca Brazilia sau SUA. 

Încerc să-mi fac puțin spațiu mental după discuția cu Francois și Julien. Acum miliarde de ochi se uită la milioane de mici „televiziuni”. Îmi deschid telefonul, sunt generoasă cu mine și aleg 5 minute de Instagram (folosesc o aplicație care mă ajută să stau mai puțin pe rețele sociale.) Printre primele clipuri pe care le văd este cel postat de Smartphone Free Childhood US (Copilărie fără telefoane US). Un copil gata de culcare, în patul lui, și tatăl care înainte de „noapte bună” îi prezintă lucrurile de pe net: pornografia, răutățile colegilor, substanțe interzise, escroci. Toți sunt acum în camera copiilor la un click distanță. „Încearcă să le ignori, da?”, îi zice tatăl și închide ușa. „Le cerem prea mult copiilor atunci când le dăm un smartphone”, e mesajul clipului. 

View this post on Instagram

A post shared by Dr. Alison Yeung, MD, GP 🇨🇦 👩🏻‍⚕️ (@thesmartphoneeffectmd)

Dimi

Dormitorul nu mai este cel mai sigur loc pentru copii, îmi spune Fabiana Vasconcelos, psihologă la Instituto DimiCuida din Fortaleza, Ceará, Brazil.

„Părinții cred că dacă e acasă, copilul e în siguranță. «Nu-i place să iasă noaptea. Nu iese sâmbătă seara cu prietenii. E în siguranță.» Nu mai este adevărat. Nu era nici pe vremuri, cu atât mai puțin acum.” 

Spargem gheața în discuția noastră de pe Meet, ea la prima oră a dimineții, eu spre final de zi, despre inelul său mare cu o piatră neagră realizat de un designer brazilian. Vorbim și despre cât de mare e Brazilia, cu o populație de 213 milioane, de 10 ori cea a României. Organizată în 26 de state și un district federal, fiecare cu un guvern și o constituție proprii. 

Intrăm în istoria institutului pentru care lucrează și care poartă numele lui Dimi, un băiat de 16 ani care în 2014 a murit după ce a încercat o astfel de provocare a asfixiei. 

„S-a născut într-o familie înstărită și a fost bine îngrijit. Părinții erau căsătoriți, avea frați, iar el era cel mai mic. A fost educat la una dintre cele mai bune școli din oraș. Îi plăcea skateboardingul. Iubea tehnologia și visul lui era chiar să urmeze o carieră în științe”, îl descrie psihologa. 

Când au investigat cazul, autoritățile au descoperit „că experimenta două tipuri diferite de comportamente sau provocări periculoase. Nu știam cât de răspândit e, știam doar că se numea provocarea leșinului (pass out challenge).”

Părinții lui Dimi au început să caute informații și cum în Brazilia nu exista nimic despre asta, au ajuns la conferința din Franța, organizată de Françoise Cochet. Acolo au aflat și despre Erik’s Cause, inițiativă pornită de la fiul lui Judy Rogg, din California, cu care aveam să mă întâlnesc și eu. 

„Ce poate conecta un adolescent din nord-estul Braziliei, cu un copil de 12 ani din nordul Californiei și un băiat de 14 ani din Franța care toți au murit exact din cauza aceleiași provocări?”, s-au întrebat. 

Anul următor au făcut un prim simpozion în Brazilia la care s-au adunat timp de două zile peste 300 de oameni din educație, drept, siguranță, sănătate și părinți. S-au organizat în trei comitete: 

• unul care viza o legislație care să-i protejeze pe copii pe internet, 
• unul de cercetare a fenomenului și
• unul pentru a crea o metodologie de intervenție care să pornească de la o consultare cu copiii și adolescenții. 

Din prima cercetare pe care au realizat-o în 2015 a reieșit că 1 din 4 copii au încercat o provocare periculoasă. De aici au pornit să avertizeze părinții și profesorii.  

„Avem acum mulți copii care au o viață digitală, care nu este ireală pentru ei, este foarte reală, ei cred că există cu adevărat în acest mediu. Este o perioadă în care au curiozitatea să-și provoace corpul și chiar această graniță între viață și moarte este un subiect foarte curios pentru ei”, explică psihologa. 

Institutul DimiCuida a aflat din cercetări că între 11 și 13 ani apăreau cele mai multe accidente. Au descoperit și că majoritatea conținutului periculos era creat de adulți. „«Îmi dau foc și mă arunc în apă», «O să beau tot ce e albastru din casă», «O să-mi capsez limba», «O să-mi lipesc buzele cu super-glue.» Toate sunt disponibile pe YouTube. Acesta este conținutul principalului nostru challenger care are în Brazilia aproximativ 16 milioane de urmăritori”, spune Fabiola Vasconcelos. Ce povestește ea este valabil peste tot în lume, inclusiv la noi. De fapt, MrBeast care în noiembrie anul ăsta a devenit youtuber-ul cu cei mai mulți subscriberi, tot așa a început, cu challenge-uri. Ilie Bivol era printre primii influenceri de la noi care stârnea mii de reacții cu provocările sale, în urmă cu zece ani. 

Când se întâlnește cu părinții, îi întreabă dacă au auzit de acest influencer. Majoritatea nu au habar. Ce spune însă psihologa braziliană e că nu mai e atât de simplu să ajungi tu ca adult la acest conținut. „Un spațiu foarte periculos sunt platformele de jocuri pe care dezvoltatorii nu filtrează utilizatorii. Dacă nu ești invitat într-o comunitate pe Discord, nu știi ce se întâmplă înăuntrul ei. Așadar, avem o nouă zonă pentru care să ne îngrijorăm, spații în care părinții nu sunt prezenți deloc.”

Concomitent, au mers în școli și au organizat întâlniri cu părinții pentru prevenție, au instruit profesorii din tot statul Ceará. Ani de zile, în Fortaleza, oraș cu 3 milioane de locuitori, nu au mai avut un accident fatal. Până în 2022. Atunci un copil de 8 ani a murit. Ei țintiseră în programe grupa peste 9 ani. 

Ultimul caz fatal a fost anul acesta, al unei fete de 8 ani. „Asta a împins întregul guvern și un număr mare de instituții, inclusiv pe noi, să spunem că avem nevoie de legi, avem nevoie de reglementare, avem nevoie de ceva care să protejeze cu adevărat părinții și copiii.” 

Așa că Brazilia lucrează în prezent la o legislație care să reglementeze vârsta de intrare pe platforme și amenzi mari pentru companiile care nu verifică utilizatorii minori. „Iar principala noastră dezbatere chiar acum este cum putem avea o verificare a vârstei care să nu extragă date de la copii și să le păstreze pe undeva”, explică psihologa.  

Îngrijorarea este valabilă și pentru legea majoratului digital de la noi - că ar încărca birocratic statul și ar duce la „o colectare excesivă de date personale”, după cum zicea Bogdan Manolea, președintele Asociației pentru Tehnologie și Internet pentru Europa liberă. Până acum, doar în Australia au găsit soluția de a-i identifica pe adolescenți după like-uri și preferințe, adică fix la fel cum îi identificau pentru a le livra reclamă. 

Fiindcă săptămâna de muncă în Brazilia are 44 de ore, mulți oameni lucrează șase zile, în timp ce săptămâna de școală este de cinci zile. Așa că locul potrivit pentru prevenție rămâne școala, crede Fabiola, prin programe care să pună accent pe dezvoltarea unor abilități, cum sunt cele de rezolvare a conflictelor, „o disciplină precum matematica, limbile sau științele”. 

„Știm din neuroștiințe că pentru a face alegeri analitice, pentru a recunoaște binele de rău, cortexul prefrontal trebuie să fie complet dezvoltat, care se întâmplă la 24-25 de ani. Așadar, dacă ceri unui copil de 9 ani să aibă abilitățile analitice de a evalua și de a lua decizia corectă, cerem ceva imposibil. Ce putem antrena mai devreme este această abilitate care îi face pe copiii noștri să se oprească să gândească.”

Explicația științifică despre ce se întâmplă în corpul tău dacă îți privezi corpul de oxigen funcționează. „Un lucru care îi sperie cu adevărat este atunci când le explicăm că, odată ce corpul tău este privat de oxigen, controlul sfincterelor se pierde. Îi sperie să ajungă într-un moment jenant cu prietenii de față”, povestește Fabiola. 

Și foarte important: „Dacă le spui copiilor «nu face asta», e mai mult o invitație de a încerca. Dar dacă îi întreb «ce crezi despre asta?», pornim o discuție. Iar adolescenții vor să fie ascultați. O mulțime de comportamente sunt din faptul că nu se simt văzuți și ascultați.”

Erik

Judy Rogg a intrat imediat în mood-ul de trainer și îmi prezintă cum ar trebui predat cursul pe care l-au dezvoltat ei. Ajungem repede la ce spunea Fabiola – la ick factor, acel factor de dezgust la care copiii și adolescenții reacționează mai puternic decât la „nu face asta că mori!”. 

„«Ce se întâmplă când creierul pierde oxigen?», îi întrebăm. Îi lăsăm să răspundă, iar apoi le spunem și noi diverse lucruri care se pot întâmpla. Amintiți-vă că aveți de-a face cu copii, dacă nu au avut pe cineva în familie care a avut un atac de cord sau un accident vascular cerebral, e puțin probabil să știe. Ne oprim la două chestiuni: una este hemoragia retiniană, a doua pierderea controlului funcțiilor corporale, adică poți urina sau defeca. Factorii de dezgust ajung la ei mai mult decât ideea unui accident vascular cerebral sau a unui atac de cord.”

Judy e în casa ei din California, un soare puternic pătrunde prin geamul sufrageriei ei. La București e aproape miezul nopții. Strănută din când în când și se scuză: „E sezonul alergiilor”. Trece prin fiecare slide și insistă că atunci când ești în fața copiilor trebuie să ai un dialog.

Ce faci când un elev te întreabă despre cum se desfășoară exact aceste provocări?, o provoc. „Le spunem din nou că este o întrerupere a oxigenului și sângelui către creier. Pentru că spunându-le cum se face, le spunem cum să o facă. Și asta nu e intenția noastră. Și dacă continuă să vorbească despre asta le spunem doar că vom discuta separat la final”.

Judy are 73 de ani și încă lucrează part-time ca asistentă de psihiatrie. Dar jobul ei principal este la Erik’s Cause, ONG-ul pe care l-a înființat imediat după moartea fiului ei Erik, în 2010, în urma unui joc al sufocării. 

„Am fost mamă singură, nu sunt căsătorită. Nu mai sunt tânără și am fost mamă la o vârstă târzie. Asta e moștenirea lui Erik. Chiar dacă lucrurile merg încet, pur și simplu nu mă pot opri”, îmi spune. 

În urmă cu 15 ani, nici ea n-avea habar despre această provocare. A înțeles repede că trebuie să facă ceva să prevină și a mers întâi către școala băiatului ei. „Mai erau și alte câteva programe la momentul acela, dar erau foarte grafice, foarte explicite. Mi-au spus că dacă pot să fac ceva care nu e traumatizant, bazat pe dobândirea de abilități, o să-l folosească.”

Programul a fost pilotat chiar de profesorul lui Erik la clasa a șaptea. Apoi urma să fie extins în altă școală, dar s-a opus un părinte și s-a oprit tot. 

Când i s-a închis o ușă, a decis să meargă în altă parte. A ajuns în Iron County, Utah, un oraș de 30.000 de oameni, cam cât Pașcaniul sau Mioveniul. „Avuseseră patru decese la adolescenți cu acest joc al sufocării în cinci ani.” Detectivul care a investigat cazurile a înțeles ce se întâmplase și, căutând soluții, a dat de Erik’s Cause. 

Cursul lor a fost încorporat în orele de sănătate de la clasa a cincea, a șaptea și a zecea. Erau anii 2012-2013. „N-au mai avut decese și nemaifiind o știre recentă, după un timp s-au întrebat de ce mai fac asta și acum doi ani au încetat să mai țină aceste cursuri. Noi suntem aici dacă au din nou nevoie de noi”, spune împăcată Judy. 

De fapt, să poată să facă asta în școli, în mod formal, a fost principala barieră a programului lor. Au căutat alte variante: adunări pentru părinți, seri părinte-copil, cursuri pentru părinți și profesori. Și-au extins cursul și la alte teme: cyberbullying, sexting (trimiterea de mesaje instant cu conținut sexual), revenge porn (pornografie din răzbunare), consumul de substanțe. 

Toate cursurile lor țin cont de „fereastra de toleranță”. „Este lățimea de bandă în care puteți primi informații și le puteți asimila, copil sau adult fiind. Dacă introduceți ceva traumatizant, poate fi un eveniment, poate fi o fotografie, pot fi strigăte la un apel telefonic la urgențe, sunt lucruri care pot șoca persoana și să o ducă în afara ferestrei de toleranță. Și odată ce s-a întâmplat, nu vor putea absorbi informațiile”, explică Judy. 

De pildă, le arată un creier împărțit în mai multe compartimente pe care scrie: lobul iubirii, arhiva pentru TV, adicția de social media, iubirea pentru părinți, ura pentru părinți, ego-ul, ciudățenii, centrul rebeliunii pe super turbo. Aici e partea cu distracție maximă. 

„Dacă luăm creierul adolescentului și adăugăm social media, iată ce se întâmplă. Și văd un desen cu un băiețel care sare cu parașuta, dar în loc să fie preocupat să o deschidă, el își face selfie. Din nou, îi faceți să râdă, dar învață despre ceva serios.”

Apoi li se arată ce înseamnă când creierul nu mai primește sânge și oxigen - un furtun căruia i se oprește jetul de apă. Vorbesc apoi despre cum funcționează internetul și algoritmii săi, despre manipulare. În final, văd și un filmuleț cu fețele a sute de copii care și-au pierdut viața. Uneori copiii îi spun că partea asta e boring. „Este totuși emoționant și puternic să-i vadă pe acești copii care pot fi colegii lor, prietenii sau coechipierii la sport.”

În programul lor, îi învață prin exemple, dar îi provoacă să vină și ei cu idei despre cum ar putea să scape de presiunea de a face ceva ce nu vor, cum să spună nu. „Dar poți să te ajuți de părinți, să îți faci un cod secret cu ei când să te sune sau să vină să te ia. E o mică minciună nevinovată. Un copil a spus odată că are cu ai lui emoji-uri codificate. Deșteaptă mișcare!”

Mi-au revenit în minte campaniile de prevenție de la noi. „Selfie pe tren ia vieți, nu like-uri” scrie pe afișe în Gara de Nord din București. Apoi sunt întâlnirile în școli între elevi și polițiștii care le prezintă pericolele și le spun să nu facă asta. Ce mi-au tot explicat Francoise, Fabiola și Judy e că acest tip de informări „nu fă asta!” și cu scenariile prăpăstioase nu ajung la adolescenți. Cele care acceptă că există această atracție aproape naturală către pericol și le oferă moduri de reacție concrete pot avea o șansă. 

Din școli, în Senatul american

Judy Rogg crede că pasul următor este să meargă și spre legislație. E nevoie de reglementare. În 2015 existau 202.000 de videouri cu provocarea leșinului pe Youtube, în 2018 erau deja 2,8 milioane. Zeci de milioane azi. 

„Într-o audiere, senatoarea Marsha Blackburn l-a întrebat pe Mark Zuckerberg, cât valorează viața unui copil pentru el? Din documentele Meta reiese că este 270 de dolari”, spune Judy. Se referă la un document intern Meta, dat publicității de un avertizor de integritate, în care scria că fiecare utilizator adolescent are o valoare comercială pentru companie de 270 de dolari. 

Judy speră ca toate dezvăluirile despre manipularea cu bună știință a copiilor de marile companii de tehnologie va schimba legislația. 

Una dintre legile în curs de adoptare - Kids Online Safety Act - ar obliga marile platforme să prevină și să modereze orice conținut dăunător (exploatare sexuală, tulburări alimentare, conținut violent sau care ar putea promova suicidul), dar și să dea jos și să nu mai permită conținutul adictiv. În plus, utilizatorii ar avea posibilitatea să nu mai permită personalizarea algoritmică a conținutului. A trecut de Senatul american, n-a trecut de Casa Reprezentanților, dar acum a fost reintrodusă în circuitul aprobării după noile dezvăluiri. 

Legislația europeană în lucru are prevederi similare, conturată după principiul „interesului superior al copilului” în jurul căruia să graviteze designul platformei: să dea jos conținut dăunător sau sexual, fără reclame care să-i țintească, vârsta minimă să fie 16 ani (cu posibilitatea ca țările membre să o poată scade până la 13, dacă vor).   

Mai multe organizații, inclusiv Erik’s Cause, s-au aliat să susțină reglementări mai stricte. „Da, ei au bani, da, pot face ce vor, dar de noi depinde să-i oprim!”, spune Judy. 

Vrea ca toată cunoașterea lor de până acum și programul educațional să ajungă și în România. Este gratuit și pot să ofere și un training pentru cei care își doresc să învețe mai multe. 

Iată cele mai tari practici din programele de prevenție din Franța, Brazilia și SUA:

• e important să începi cu măsurarea fenomenului. Brazilia a făcut-o cu studenți, doctoranzi, cercetători;
• e nevoie să lucrezi interdisciplinar: profesori, medici, psihologi, psihiatri, experți în educație, avocați;
• în programele de informare, copiii sunt parte din proces, modul de învățare este participativ și spațiul creat este sigur, copiii nu sunt judecați pentru ce povestesc;
• există un nivel de toleranță la șoc care atunci când e depășit, copiii nu mai primesc informația. Dacă îi sperii prea tare, informația nu se prinde;
• Toate programele le explică ce se întâmplă cu corpul lor când fac anumite provocări. De pildă, dacă oxigenul nu mai ajunge la creier, e ca și cum înnozi un furtun prin care curge apă. Contează elementele ick factor - copiilor le rămâne mai degrabă în minte că vor face pipi pe ei, decât că e periculos pentru viața lor; 
• Creierul se dezvoltă complet la 25 de ani. Grafica haioasă despre lucrurile pe care e setat creierul la 15 ani îi face pe adulți, dar și pe copii să înțeleagă atracția pentru lucruri nesăbuite. La adolescență, amigdala, parte din creier responsabilă cu emoțiile, este dezvoltată, în timp ce cortexul prefrontal, al funcțiilor cognitive superioare, ajunge la dezvoltare completă spre 25 de ani. Vorbim de funcții precum raționamentul, planificarea, luarea deciziilor, rezolvarea problemelor, controlul impulsurilor, reglarea emoțională și memoria de lucru. De aici incongruența în comportamentul adolescenților. 
• Să numiți sau nu provocarea? Uneori e mai bine să o faceți, fără a da detalii, iar copiii pot fi cei care să vă ghideze dacă vor să audă numele exact al provocării sau nu.

Știința prevenției

Cercetătorii au realizat meta-analize despre ce anume funcționează în programele de prevenție pentru copii și tineri, uitându-se și la programe de prevenție a abuzurilor de substanțe sau programe de educație sexuală, abandon școlar, bullying. 

Iată ingredientele bune:

- o abordare pozitivă, fără tactici alarmiste; programele care funcționează s-au concentrat pe alternativele sănătoase - sport, arte, cursuri de tehnologie; programele de educație sexuală implementate cu succes sunt cele care s-au concentrat pe cunoaștere și incluziune, mai mult decât cele care învățau abstinența;

- lecții sau curriculum structurat, intervenții pe mai multe componente și de durată. Nu există „reparații” de moment;

- programe centrate pe dezvoltarea de abilități, folosind mai multe stiluri de predare și având mereu în minte vârsta cursanților; 

- participarea activă a cursanților, dar și a întregii comunități; e nevoie de susținere din partea conducerii școlilor și autorităților locale, dar și a părinților și profesorilor;

- profesori bine pregătiți;

- programele trebuie mereu evaluate și adaptate.

Articolul a fost realizat în cadrul proiectului „Educație media pentru sănătatea mintală”, demarat de Centrul pentru Jurnalism Independent, cu sprijinul UNICEF în România. 

Opiniile exprimate în acest material aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziția CJI sau UNICEF în România.