Cum se combat challenge-urile periculoase în Franța, Brazilia și SUA

Cum se combat challenge-urile periculoase în Franța, Brazilia și SUA

Provocări online, consecințe în viața reală. După ce m-am uitat la România și programele sale de educație media, am pornit pe harta globală după inițiative de prevenție. Am ajuns în Franța, Brazilia și SUA. Cu o oprire în Germania. 

03.12.2025

de Andreea Archip Ilustrații: Elena Chiriacescu Editor: Cristian Lupșa

CLICK HERE FOR THE ENGLISH VERSION

How dangerous challenges are combated in France, Brazil, and the USA

Online challenges, real-life consequences. After looking at Romania and its media education programs, I set out on a global map in search of prevention initiatives. I reached France, Brazil, and the USA. With a stopover in Germany.

The Uranium Game

During the summer, the Munich Museum of Technology serves as a daily air-conditioned refuge for 3,800 tourists. I stop in front of a red box containing chemistry instruments—the "Atomic Energy Lab." "Exciting! Safe!" is written on one corner.

Created in 1950 by a US company, the game allowed children to create small nuclear and chemical reactions at home. It contained uranium samples, a Geiger-Muller radiation counter, and a comic book written in collaboration with General Leslie Groves, director of the Manhattan Project—the WWII US program that created the atomic bombs. The game was launched five years after the nuclear attacks on Hiroshima and Nagasaki. Cynical?

What’s the deal with this game? Was it truly "safe"? Experts say that although the radiation level in the beautiful red box is low, it’s not a good idea for it to be around children for long. The game didn't fail because it was dangerous, but because it was too expensive—the $49.50 from 75 years ago would be over $500 in today's money.

These chemistry kits were super trendy back then, despite containing a slew of substances that today would only be acceptable on the Dark Web. It took about 30 years and various regulations before the American state banned dangerous substances in toys. How long will it take us with social networks?

Are social networks a game with uranium?

Yes and no.

An online survey among 13- to 15-year-olds, parents, and teachers worldwide shows that the last challenge they encountered was funny for 48% of participants, 32% said it presented a risk, 14% said it presented a risk and was dangerous, and 3% said the challenge they saw was truly dangerous.

How many actually participated in them? 21% overall, of which 0.3% in extremely dangerous ones. Few. Except that the dangerous ones can have terrible health effects on those who try them or can even be fatal.

For these, I found solutions in France, Brazil, and the USA, where parent organizations, after losing their children to such a "game," have developed education and prevention programs that yield results.

Nicolas

Françoise Cochet shook off her grief to understand what the policeman was trying to tell her after the death of her 14-year-old son, Nicolas. "He told us it wasn't the first death because of that game," she recalls now. Her first thought was to alert others about "le jeu du foulard"—the "scarf game." It had many names and forms and had been circulating among teenagers as a challenge for years. It was the 2000s.

She began writing to all the press. "The scarf game, testimonies are pouring in," wrote Nice Matin a month after the tragedy. In March 2001, Le Figaro put the subject on its front page: "Teenagers in Danger. Deadly Game," featuring the faces of eight teenagers who had lost their lives in the last five years.

Françoise went to the Ministry of Education and Health, but nothing seemed to move toward prevention. So, together with several families, she founded APEAS—the Association of Parents of Children Injured by Strangulation (Association de parents d'enfants accidentés par strangulation)—and started an educational program to bring into schools. First for parents and teachers, then for children.

Every year, more parents who had gone through this came to them to understand more. Françoise tells me the story alongside Julien Serot, a parent who lost his son a year ago and who, while grieving, discovered the association. "Gabriel had had a normal day, a happy day, everything was fine. So it took us about a week after his funeral to realize what happened, to truly understand what he did." He found Françoise's association online and decided to get involved.

"It is a tragedy, but there is also a little hope at the same time. We also have a daughter who is two years younger, and we must do this for her and for every child," he says.

Despite APEAS's efforts, French authorities have not begun quantifying cases as accidents resulting from dangerous games or challenges. "They say there are zero cases because in police and gendarmerie files, it is noted as either suicide or a domestic accident, and it is impossible to fill in 'dangerous game,'" Françoise explains.

But they managed to convince researchers to study the phenomenon. In 2015, a questionnaire conducted in a school in Toulouse revealed that 40% of students had tried the "asphyxiation game." A descriptive study involving 246 children showed that 1 in 4 had tried the "choking game," "space monkey," or "blackout" and other names it had taken. So they did everything possible to take their workshops to children through parent associations.

"We believe there is only one correct way to explain it to children, and that is to see what happens in their bodies if they don't have oxygen. When they receive a very physiological explanation, in their own words, they no longer want to try. They understand and don't want to be hurt. We don't talk about death with them," says Françoise.

In the two hours I spoke with Françoise and Julien, I could have grazed through over a thousand social media clips. In the four months I spent documenting and writing this article, over 2.1 billion videos were uploaded to TikTok and 1.5 billion to YouTube. How do these two parents see the unequal struggle with social networks?

We are, after all, talking about France, a country that has so far had several initiatives for the online safety of children and adolescents:

  • In 2020, it regulated the working hours of influencers under 16;
  • In 2023, it passed a law requiring social platforms to verify the age of users under 15 and offer tools to limit screen time, or face fines of up to 1% of the platforms' global revenue. It is not yet in force, as it needs European Commission approval;
  • A national report produced in France this year recommends a complete ban on social media use for children under 15 and a "digital quarantine"—no access between 10:00 PM and 8:00 AM for those aged 15 to 18.

"My son had a brand-new phone bought a month before his death, and he didn't have social media. So maybe he saw a video on a friend's phone. Before smartphones, children had to wait for holidays to meet their cousins from another city. Today, you can have a new challenge go viral from Paris to Marseille in half an hour," Julien believes.

"From Paris to Marseille," from one country to another. When Françoise organized the first conference with experts on the topic of dangerous games in 2014, she had participants from other countries, like Brazil or the USA.

I try to make some mental space after the discussion with Françoise and Julien. Now billions of eyes are watching millions of small "TV stations." I open my phone, being generous with myself, and choose 5 minutes of Instagram (I use an app that helps me spend less time on social networks). Among the first clips I see is one posted by Smartphone Free Childhood US. A child is ready for bed, in his bed, and the father, before "good night," presents the things from the internet: pornography, classmates' meanness, prohibited substances, scammers. They are all now in the children's room, a click away. "Try to ignore them, okay?" the father says and closes the door. "We ask too much of children when we give them a smartphone," is the clip's message.

Dimi

The bedroom is no longer the safest place for children, Fabiola Vasconcelos, a psychologist at the Instituto DimiCuida in Fortaleza, Ceará, Brazil, tells me.

"Parents believe that if they are at home, the child is safe. 'They don't like to go out at night. They don't go out Saturday night with friends. They're safe.' It's no longer true. It wasn't even in the old days, let alone now."

We break the ice in our Meet discussion—she in the early morning, I toward the end of the day—talking about her large ring with a black stone made by a Brazilian designer. We also talk about how big Brazil is, with a population of 213 million, 10 times that of Romania. Organized into 26 states and a federal district, each with its own government and constitution.

We delve into the history of the institute she works for, which bears the name of Dimi, a 16-year-old boy who died in 2014 after trying such an asphyxiation challenge.

"He was born into a wealthy family and was well cared for. His parents were married, he had siblings, and he was the youngest. He was educated at one of the best schools in the city. He liked skateboarding. He loved technology and his dream was even to pursue a career in science," the psychologist describes him.

When they investigated the case, authorities discovered "that he was experimenting with two different types of dangerous behaviors or challenges. We didn't know how widespread it was; we only knew it was called the 'pass out challenge.'"

Dimi's parents began searching for information, and since there was nothing about it in Brazil, they ended up at the conference in France organized by Françoise Cochet. There they also learned about Erik’s Cause, an initiative started following the death of Judy Rogg's son in California, whom I would also meet.

"What can connect a teenager from northeast Brazil, with a 12-year-old from northern California and a 14-year-old boy from France who all died because of the exact same challenge?" they wondered.

The following year, they held a first symposium in Brazil that brought together over 300 people from education, law, safety, health, and parents for two days. They organized into three committees:

  1. One targeting legislation to protect children on the internet;
  2. One researching the phenomenon;
  3. One to create an intervention methodology based on consultation with children and adolescents.

From the first research they conducted in 2015, it emerged that 1 in 4 children had tried a dangerous challenge. From here, they began alerting parents and teachers.

"We now have many children who have a digital life, which is not unreal to them; it is very real, they believe they truly exist in this environment. It is a period when they have the curiosity to challenge their bodies, and even this boundary between life and death is a very curious subject for them," the psychologist explains.

The DimiCuida Institute found from research that most accidents occurred between the ages of 11 and 13. They also discovered that most dangerous content was created by adults. "'I set myself on fire and jump into water,' 'I'm going to drink everything blue in the house,' 'I'm going to staple my tongue,' 'I'm going to super-glue my lips.' All are available on YouTube. This is the content of our main challenger who has about 16 million followers in Brazil," says Fabiola Vasconcelos. What she describes is valid everywhere in the world, including here. In fact, MrBeast, who in November this year became the YouTuber with the most subscribers, started the same way, with challenges. Ilie Bivol was among the first influencers here who sparked thousands of reactions with his challenges ten years ago.

When she meets parents, she asks if they have heard of this influencer. Most have no clue. What the Brazilian psychologist says, however, is that it is no longer so simple for you as an adult to reach this content. "A very dangerous space is gaming platforms where developers do not filter users. If you are not invited into a Discord community, you don't know what's happening inside. So, we have a new area to worry about, spaces where parents are not present at all."

Simultaneously, they went into schools and organized prevention meetings with parents, and trained teachers throughout the state of Ceará. For years, in Fortaleza, a city of 3 million inhabitants, they had no more fatal accidents. Until 2022. Then an 8-year-old child died. They had targeted the over-9 age group in their programs.

The last fatal case was this year, an 8-year-old girl. "This pushed the entire government and a large number of institutions, including us, to say that we need laws, we need regulation, we need something that truly protects parents and children."

So Brazil is currently working on legislation to regulate the age of entry onto platforms and heavy fines for companies that do not verify minor users. "And our main debate right now is how we can have age verification that doesn't extract data from children and keep it somewhere," the psychologist explains.

The concern is also valid for the digital age of majority law here—that it would burden the state with bureaucracy and lead to "excessive collection of personal data," as Bogdan Manolea, president of the Association for Technology and Internet, told Free Europe. So far, only in Australia have they found the solution to identify teenagers by likes and preferences, exactly how they identified them to deliver ads.

Because the work week in Brazil is 44 hours, many people work six days, while the school week is five days. So the right place for prevention remains the school, Fabiola believes, through programs that emphasize developing skills such as conflict resolution, "a discipline like mathematics, languages, or sciences."

"We know from neuroscience that to make analytical choices, to recognize right from wrong, the prefrontal cortex must be fully developed, which happens at age 24-25. So, if you ask a 9-year-old to have the analytical skills to evaluate and make the right decision, we are asking for something impossible. What we can train earlier is this ability that makes our children stop and think."

The scientific explanation of what happens in your body if you deprive it of oxygen works. "One thing that truly scares them is when we explain that once your body is deprived of oxygen, sphincter control is lost. It scares them to end up in an embarrassing moment with friends present," Fabiola says.

And very importantly: "If you tell children 'don't do that,' it's more of an invitation to try. But if I ask them 'what do you think about this?', we start a discussion. And teenagers want to be heard. A lot of behaviors stem from not feeling seen and heard."

Erik

Judy Rogg immediately enters trainer mode and presents to me how the course they developed should be taught. We quickly arrive at what Fabiola said—the ick factor, that disgust factor to which children and adolescents react more strongly than to "don't do that or you'll die!"

"'What happens when the brain loses oxygen?' we ask them. We let them answer, and then we tell them various things that can happen. Remember you are dealing with children; if they haven't had someone in the family who had a heart attack or a stroke, they are unlikely to know. We stop at two issues: one is retinal hemorrhage, the second is loss of control of bodily functions, meaning you can urinate or defecate. The disgust factors reach them more than the idea of a stroke or a heart attack."

Judy is in her home in California; strong sunlight streams through her living room window. In Bucharest, it's almost midnight. She sneezes occasionally and apologizes: "It's allergy season." She goes through each slide and insists that when you are in front of children, you must have a dialogue.

What do you do when a student asks you exactly how these challenges are carried out? I challenge her. "We tell them again that it is an interruption of oxygen and blood to the brain. Because by telling them how it's done, we are telling them how to do it. And that is not our intention. And if they continue to talk about it, we just tell them that we will discuss it separately at the end."

Judy is 73 years old and still works part-time as a psychiatric nurse. But her main job is at Erik’s Cause, the NGO she founded immediately after the death of her son Erik in 2010 following a choking game.

"I was a single mother, I am not married. I am no longer young and I was a mother at a late age. This is Erik's legacy. Even if things go slowly, I simply cannot stop," she tells me.

Fifteen years ago, she had no clue about this challenge either. She quickly understood she had to do something to prevent it and first went to her son's school. "There were a few other programs at that time, but they were very graphic, very explicit. They told me if I could do something that isn't traumatizing, based on skill acquisition, they would use it."

The program was piloted by Erik's teacher in seventh grade. Then it was to be expanded to another school, but a parent opposed it and it all stopped.

When one door closed, she decided to go elsewhere. She reached Iron County, Utah, a town of 30,000 people. "They had had four teenage deaths from this choking game in five years." The detective who investigated the cases understood what had happened and, looking for solutions, came across Erik’s Cause.

Their course was incorporated into health classes in fifth, seventh, and tenth grades. This was 2012-2013. "They had no more deaths and, no longer being recent news, after a while they wondered why they were still doing this, and two years ago they stopped holding these courses. We are here if they need us again," Judy says understandingly.

In fact, being able to do this in schools formally was the main barrier to their program. They sought other options: parent assemblies, parent-child evenings, courses for parents and teachers. They expanded their course to other themes: cyberbullying, sexting, revenge porn, substance use.

All their courses take into account the "window of tolerance." "It is the bandwidth in which you can receive information and assimilate it, whether as a child or an adult. If you introduce something traumatizing—it could be an event, a photo, screams in a 911 call—these are things that can shock the person and take them outside the window of tolerance. And once that happens, they won't be able to absorb the information," Judy explains.

For example, they show them a brain divided into several compartments labeled: love lobe, TV archive, social media addiction, love for parents, hatred for parents, ego, weirdness, rebellion center on super turbo. This is the part with maximum fun.

"If we take the teenage brain and add social media, here's what happens. And they see a drawing of a boy skydiving, but instead of being concerned with opening it, he's taking a selfie. Again, you make them laugh, but they learn about something serious."

Then they are shown what it means when the brain no longer receives blood and oxygen—a hose whose water jet is stopped. They then talk about how the internet and its algorithms work, about manipulation. Finally, they see a video with the faces of hundreds of children who lost their lives. Sometimes children tell her this part is boring. "It is still emotional and powerful to see these children who could be their classmates, friends, or sports teammates."

In their program, they teach through examples but challenge them to come up with ideas on how they could escape the pressure to do something they don't want to, how to say no. "But you can use your parents' help, make a secret code with them for when to call you or come pick you up. It's a little white lie. One child once said he has coded emojis with his parents. Smart move!"

I was reminded of the prevention campaigns here. "Selfies on trains take lives, not likes" is written on posters in Bucharest North Station. Then there are school meetings between students and police officers who present the dangers and tell them not to do that. What Françoise, Fabiola, and Judy kept explaining to me is that this type of "don't do that!" information and catastrophic scenarios do not reach teenagers. Those that accept there is this almost natural attraction toward danger and offer them concrete ways to react can have a chance.

From Schools to the US Senate

Judy Rogg believes the next step is to move toward legislation. Regulation is needed. In 2015, there were 202,000 videos of the pass out challenge on YouTube; in 2018, there were already 2.8 million. Tens of millions today.

"In a hearing, Senator Marsha Blackburn asked Mark Zuckerberg, what is the life of a child worth to him? From Meta documents, it appears to be $270," Judy says. She is referring to an internal Meta document released by a whistleblower, stating that each teenage user has a commercial value to the company of $270.

Judy hopes that all revelations about the knowing manipulation of children by big tech companies will change legislation.

One of the laws in the process of adoption—the Kids Online Safety Act—would force big platforms to prevent and moderate any harmful content (sexual exploitation, eating disorders, violent content, or content that could promote suicide), but also to take down and no longer allow addictive content. In addition, users would have the option to no longer allow algorithmic personalization of content. It passed the US Senate, didn't pass the House of Representatives, but has now been reintroduced into the approval circuit after new revelations.

European legislation in progress has similar provisions, shaped by the principle of the "best interest of the child" around which platform design should gravitate: taking down harmful or sexual content, no targeted ads, minimum age of 16 (with the possibility for member countries to lower it to 13 if they wish).

Several organizations, including Erik’s Cause, have allied to support stricter regulations. "Yes, they have money, yes, they can do what they want, but it depends on us to stop them!" Judy says.

She wants all their knowledge so far and the educational program to reach Romania as well. It is free, and they can also offer training for those who want to learn more.

Best Practices from Programs in France, Brazil, and the USA:

  • It's important to start by measuring the phenomenon. Brazil did it with students, PhD candidates, and researchers.
  • Interdisciplinary work is needed: teachers, doctors, psychologists, psychiatrists, education experts, lawyers.
  • In information programs, children are part of the process, the learning mode is participatory, and the space created is safe; children are not judged for what they tell.
  • There is a shock tolerance level; when exceeded, children no longer receive the information. If you scare them too much, the information doesn't stick.
  • All programs explain what happens to their bodies when they do certain challenges. For example, if oxygen no longer reaches the brain, it's like knotting a hose through which water flows. Ick factor elements matter—children remember more that they will pee themselves than that it's life-threatening.
  • The brain fully develops at age 25. Funny graphics about what the brain is set for at 15 make adults and children understand the attraction to reckless things. In adolescence, the amygdala (emotional part) is developed, while the prefrontal cortex (executive functions) matures around 25. This explains adolescent behavioral incongruity.
  • To name the challenge or not? Sometimes it's better to do it without giving details, and children can be the ones to guide you on whether they want to hear the exact name of the challenge or not.

The Science of Prevention

Researchers have conducted meta-analyses on what works in prevention programs for children and youth, looking at substance abuse prevention, sex education, school dropout, and bullying programs.

The good ingredients:

  • A positive approach without scare tactics: Successful programs focus on healthy alternatives—sports, arts, technology classes.
  • Structured lessons/curriculum: Long-term interventions with multiple components. No "quick fixes."
  • Skills-based programs: Using multiple teaching styles while keeping the learners' age in mind.
  • Active participation: Involvement of students and the entire community; support from school management, local authorities, parents, and teachers.
  • Well-trained teachers. Continuous evaluation and adaptation.

Jocul cu uraniu

Muzeul de tehnologie din Munchen e zilnic, pe timpul verii, un refugiu cu aer condiționat pentru 3.800 de turiști. Rămân în fața unei cutii roșii, cu instrumentar de chimie - „Atomic energy lab”. „Exciting! Safe!” scrie pe un colț. 

Jocul creat în 1950 de o companie din SUA le permitea copiilor să creeze la ei acasă mici reacții nucleare și chimice. Conținea mostre de uraniu, un contor de radiații Geiger Muller și o cărțulie cu benzi desenate scrisă în colaborare cu generalul Leslie Groves, directorul Manhattan Project - programul SUA din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial care a creat bombe atomice. Jocul a fost lansat la cinci ani de la atacurile nucleare de la Hiroshima și Nagasaki. Cinic? 

Ce-i cu jocul ăsta? Era într-adevăr „safe”? Experții spun că deși nivelul radiațiilor din frumoasa cutie roșie este mic, nu e o idee bună să stea prea mult în preajma copiilor. Jocul n-a prins la public nu că era periculos, ci fiindcă era prea scump - cei 49,50 dolari de acum 75 de ani ar fi peste 500 de dolari în banii de azi. 

Aceste kituri de chimie erau super la modă în acele vremuri, deși aveau o groază de substanțe care astăzi ar fi acceptabile doar pe Dark Web. A fost nevoie de vreo 30 de ani și diverse reglementări până statul american să interzică substanțele periculoase din jucării. Cât ne va lua nouă cu rețelele sociale?

Sunt rețelele sociale un joc cu uraniu?

Da și nu. 

Un sondaj online în rândul tinerilor între 13 și 15 ani, părinților și profesorilor din toată lumea, arată că ultima provocare peste care au dat a fost pentru 48% dintre participanți amuzantă, 32% au zis că prezenta un risc, 14% că prezenta un risc și era periculoasă, 3% că provocarea pe care au văzut-o era cu adevărat periculoasă. 

Câți au și participat la ele? 21% per total, din care 0,3% la unele extrem de periculoase. Puțin. Doar că cele periculoase pot avea efecte îngrozitoare asupra sănătății celor care le încearcă sau pot fi fatale. 

Pentru ele am găsit soluții din Franța, Brazilia și SUA, unde organizații de părinți, după ce și-au pierdut copiii în urma unui astfel de „joc”, au dezvoltat programe de educație și prevenție care au rezultate. 


Nicolas

Françoise Cochet s-a scuturat de durere ca să înțeleagă ce vrea să-i zică polițistul, după moartea fiului ei, Nicolas, de 14 ani. „Nu era prima moarte din cauza acelui joc, ne-a spus”, își amintește acum. Primul ei gând a fost să-i alerteze și pe alții despre „le jeu du foulard” - „jocul eșarfei”. Avea multe denumiri și diverse forme și circula de ani buni printre adolescenți ca o provocare. Erau anii 2000.

A început atunci să scrie la toată presa. „Jocul eșarfei, mărturiile curg în valuri”, scria Nice Matin, la o lună după tragedie. În martie 2001, Le Figaro punea subiectul pe prima pagină „Adolescenți în pericol. Joc mortal”, cu fețele a opt adolescenți care își pierduseră viața în ultimii cinci ani. 

Françoise a mers la Ministerul Educației și al Sănătății, dar nu părea să se miște ceva spre prevenție. Așa că împreună cu mai multe familii, a înființat APEAS - Asociația părinților copiilor accidentați prin strangulare (Association de parents d'enfants accidentés par strangulation) și a început un program de educare pe care să-l ducă în școli. La părinți și profesori întâi, apoi la copii. 

Cu fiecare an, mai veneau către ei părinți care au trecut prin asta, ca să înțeleagă mai mult. Françoise îmi spune povestea alături Julien Serot, un părinte care și-a pierdut fiul acum un an și care, în doliu, a descoperit asociația. „Gabriel avusese o zi normală, o zi fericită, totul era în regulă. Așa că ne-a luat cam o săptămână după înmormântarea lui să ne dăm seama ce s-a întâmplat, să înțelegem cu adevărat ce a făcut.” A găsit pe net asociația lui Françoise și a decis să se implice. 

„Este o tragedie, dar este și puțină speranță în același timp. Avem și o fiică care este cu doi ani mai mică și trebuie să facem asta pentru ea și pentru fiecare copil”, spune el.  

În ciuda încercărilor APEAS, autoritățile franceze nu au început să cuantifice cazurile ca accidente în urma jocurilor sau provocărilor periculoase. „Ei spun că sunt zero cazuri, pentru că în dosarele poliției și jandarmilor este notat fie sinucidere, fie accident domestic și este imposibil să completeze «joc periculos»”, povestește Françoise. 

Dar au reușit să-i convingă pe cercetători să studieze fenomenul. În 2015, un chestionar realizat într-o școală din Toulouse releva că 40% dintre elevi au încercat „jocul asfixiei”. Un studiu descriptiv la care au participat 246 de copii arăta că 1 din 4 a încercat „choking game”, „space monkey” sau „blackout” și alte denumiri pe care le-a luat. Așa că au făcut tot posibilul să își ducă atelierele către copii, prin asociații de părinți. 

„Credem că există un singur mod corect de a le explica copiilor și acela este să vadă ce se întâmplă în corpul lor dacă nu au oxigen. Când primesc o explicație foarte fiziologică, cu cuvintele lor, nu mai vor să încerce. Înțeleg și nu vor să fie răniți. Nu vorbim de moarte cu ei”, spune Françoise. 

În cele două ore în care am vorbit cu Francois și Julien, aș fi putut să mă uit, razant, la peste o mie de clipuri de social media. În cele 4 luni în care am documentat și scris articolul, peste 2,1 miliarde de videouri au fost încărcate pe TikTok și 1,5 miliarde pe Youtube. Cum văd cei doi părinți lupta inegală cu rețelele sociale? 

Vorbim totuși de Franța, o țară care până acum a avut mai multe inițiative pentru siguranța copiilor și adolescenților în online:

  • În 2020, a reglementat programul de lucru al influencerilor sub 16 ani;
  • Din 2023, a dat o lege care le impunea platformelor de socializare, scrie Le Monde, să verifice vârsta utilizatorilor sub 15 ani și să ofere instrumente pentru a limita timpul petrecut în fața ecranului, altfel pot primi amenzi de până la 1% din veniturile globale ale platformelor. Nu este încă în vigoare, are nevoie de aprobarea Comisiei Europene.
  • Un raport național realizat în Franța anul acesta recomandă interzicerea completă a utilizării rețelelor sociale pentru copiii sub 15 ani și o „carantină digitală” - fără acces între orele 22:00 și 8:00 pentru cei cu vârste cuprinse între 15 și 18 ani.

„Fiul meu avea un telefon nou-nouț cumpărat cu o lună înainte de moartea lui și nu avea rețele sociale. Așa că poate a văzut un videoclip pe telefonul unui prieten. Înainte de smartphone-uri, copiii trebuiau să aștepte vacanțele pentru a se întâlni cu verișorii lor din alt oraș. Azi poți avea o nouă provocare care devine virală de la Paris la Marsilia într-o jumătate de oră”, crede Julien. 

„De la Paris la Marsilia”, de la o țară la alta. Când Francois a organizat prima conferință cu experți pe tema jocurilor periculoase, în 2014, a avut participanți și din alte țări, ca Brazilia sau SUA. 

Încerc să-mi fac puțin spațiu mental după discuția cu Francois și Julien. Acum miliarde de ochi se uită la milioane de mici „televiziuni”. Îmi deschid telefonul, sunt generoasă cu mine și aleg 5 minute de Instagram (folosesc o aplicație care mă ajută să stau mai puțin pe rețele sociale.) Printre primele clipuri pe care le văd este cel postat de Smartphone Free Childhood US (Copilărie fără telefoane US). Un copil gata de culcare, în patul lui, și tatăl care înainte de „noapte bună” îi prezintă lucrurile de pe net: pornografia, răutățile colegilor, substanțe interzise, escroci. Toți sunt acum în camera copiilor la un click distanță. „Încearcă să le ignori, da?”, îi zice tatăl și închide ușa. „Le cerem prea mult copiilor atunci când le dăm un smartphone”, e mesajul clipului. 

Dimi

Dormitorul nu mai este cel mai sigur loc pentru copii, îmi spune Fabiola Vasconcelos, psihologă la Instituto DimiCuida din Fortaleza, Ceará, Brazil.

„Părinții cred că dacă e acasă, copilul e în siguranță. «Nu-i place să iasă noaptea. Nu iese sâmbătă seara cu prietenii. E în siguranță.» Nu mai este adevărat. Nu era nici pe vremuri, cu atât mai puțin acum.” 

Spargem gheața în discuția noastră de pe Meet, ea la prima oră a dimineții, eu spre final de zi, despre inelul său mare cu o piatră neagră realizat de un designer brazilian. Vorbim și despre cât de mare e Brazilia, cu o populație de 213 milioane, de 10 ori cea a României. Organizată în 26 de state și un district federal, fiecare cu un guvern și o constituție proprii. 

Intrăm în istoria institutului pentru care lucrează și care poartă numele lui Dimi, un băiat de 16 ani care în 2014 a murit după ce a încercat o astfel de provocare a asfixiei. 

„S-a născut într-o familie înstărită și a fost bine îngrijit. Părinții erau căsătoriți, avea frați, iar el era cel mai mic. A fost educat la una dintre cele mai bune școli din oraș. Îi plăcea skateboardingul. Iubea tehnologia și visul lui era chiar să urmeze o carieră în științe”, îl descrie psihologa. 

Când au investigat cazul, autoritățile au descoperit „că experimenta două tipuri diferite de comportamente sau provocări periculoase. Nu știam cât de răspândit e, știam doar că se numea provocarea leșinului (pass out challenge).”

Părinții lui Dimi au început să caute informații și cum în Brazilia nu exista nimic despre asta, au ajuns la conferința din Franța, organizată de Françoise Cochet. Acolo au aflat și despre Erik’s Cause, inițiativă pornită de la fiul lui Judy Rogg, din California, cu care aveam să mă întâlnesc și eu. 

„Ce poate conecta un adolescent din nord-estul Braziliei, cu un copil de 12 ani din nordul Californiei și un băiat de 14 ani din Franța care toți au murit exact din cauza aceleiași provocări?”, s-au întrebat. 

Anul următor au făcut un prim simpozion în Brazilia la care s-au adunat timp de două zile peste 300 de oameni din educație, drept, siguranță, sănătate și părinți. S-au organizat în trei comitete: 

  • unul care viza o legislație care să-i protejeze pe copii pe internet, 
  • unul de cercetare a fenomenului și
  • unul pentru a crea o metodologie de intervenție care să pornească de la o consultare cu copiii și adolescenții. 

Din prima cercetare pe care au realizat-o în 2015 a reieșit că 1 din 4 copii au încercat o provocare periculoasă. De aici au pornit să avertizeze părinții și profesorii.  

„Avem acum mulți copii care au o viață digitală, care nu este ireală pentru ei, este foarte reală, ei cred că există cu adevărat în acest mediu. Este o perioadă în care au curiozitatea să-și provoace corpul și chiar această graniță între viață și moarte este un subiect foarte curios pentru ei”, explică psihologa. 

Institutul DimiCuida a aflat din cercetări că între 11 și 13 ani apăreau cele mai multe accidente. Au descoperit și că majoritatea conținutului periculos era creat de adulți. „«Îmi dau foc și mă arunc în apă», «O să beau tot ce e albastru din casă», «O să-mi capsez limba», «O să-mi lipesc buzele cu super-glue.» Toate sunt disponibile pe YouTube. Acesta este conținutul principalului nostru challenger care are în Brazilia aproximativ 16 milioane de urmăritori”, spune Fabiola Vasconcelos. Ce povestește ea este valabil peste tot în lume, inclusiv la noi. De fapt, MrBeast care în noiembrie anul ăsta a devenit youtuber-ul cu cei mai mulți subscriberi, tot așa a început, cu challenge-uri. Ilie Bivol era printre primii influenceri de la noi care stârnea mii de reacții cu provocările sale, în urmă cu zece ani. 

Când se întâlnește cu părinții, îi întreabă dacă au auzit de acest influencer. Majoritatea nu au habar. Ce spune însă psihologa braziliană e că nu mai e atât de simplu să ajungi tu ca adult la acest conținut. „Un spațiu foarte periculos sunt platformele de jocuri pe care dezvoltatorii nu filtrează utilizatorii. Dacă nu ești invitat într-o comunitate pe Discord, nu știi ce se întâmplă înăuntrul ei. Așadar, avem o nouă zonă pentru care să ne îngrijorăm, spații în care părinții nu sunt prezenți deloc.”

Concomitent, au mers în școli și au organizat întâlniri cu părinții pentru prevenție, au instruit profesorii din tot statul Ceará. Ani de zile, în Fortaleza, oraș cu 3 milioane de locuitori, nu au mai avut un accident fatal. Până în 2022. Atunci un copil de 8 ani a murit. Ei țintiseră în programe grupa peste 9 ani. 

Ultimul caz fatal a fost anul acesta, al unei fete de 8 ani. „Asta a împins întregul guvern și un număr mare de instituții, inclusiv pe noi, să spunem că avem nevoie de legi, avem nevoie de reglementare, avem nevoie de ceva care să protejeze cu adevărat părinții și copiii.” 

Așa că Brazilia lucrează în prezent la o legislație care să reglementeze vârsta de intrare pe platforme și amenzi mari pentru companiile care nu verifică utilizatorii minori. „Iar principala noastră dezbatere chiar acum este cum putem avea o verificare a vârstei care să nu extragă date de la copii și să le păstreze pe undeva”, explică psihologa.  

Îngrijorarea este valabilă și pentru legea majoratului digital de la noi - că ar încărca birocratic statul și ar duce la „o colectare excesivă de date personale”, după cum zicea Bogdan Manolea, președintele Asociației pentru Tehnologie și Internet pentru Europa liberă. Până acum, doar în Australia au găsit soluția de a-i identifica pe adolescenți după like-uri și preferințe, adică fix la fel cum îi identificau pentru a le livra reclamă. 

Fiindcă săptămâna de muncă în Brazilia are 44 de ore, mulți oameni lucrează șase zile, în timp ce săptămâna de școală este de cinci zile. Așa că locul potrivit pentru prevenție rămâne școala, crede Fabiola, prin programe care să pună accent pe dezvoltarea unor abilități, cum sunt cele de rezolvare a conflictelor, „o disciplină precum matematica, limbile sau științele”. 

„Știm din neuroștiințe că pentru a face alegeri analitice, pentru a recunoaște binele de rău, cortexul prefrontal trebuie să fie complet dezvoltat, care se întâmplă la 24-25 de ani. Așadar, dacă ceri unui copil de 9 ani să aibă abilitățile analitice de a evalua și de a lua decizia corectă, cerem ceva imposibil. Ce putem antrena mai devreme este această abilitate care îi face pe copiii noștri să se oprească să gândească.”

Explicația științifică despre ce se întâmplă în corpul tău dacă îți privezi corpul de oxigen funcționează. „Un lucru care îi sperie cu adevărat este atunci când le explicăm că, odată ce corpul tău este privat de oxigen, controlul sfincterelor se pierde. Îi sperie să ajungă într-un moment jenant cu prietenii de față”, povestește Fabiola. 

Și foarte important: „Dacă le spui copiilor «nu face asta», e mai mult o invitație de a încerca. Dar dacă îi întreb «ce crezi despre asta?», pornim o discuție. Iar adolescenții vor să fie ascultați. O mulțime de comportamente sunt din faptul că nu se simt văzuți și ascultați.”

Erik

Judy Rogg a intrat imediat în mood-ul de trainer și îmi prezintă cum ar trebui predat cursul pe care l-au dezvoltat ei. Ajungem repede la ce spunea Fabiola – la ick factor, acel factor de dezgust la care copiii și adolescenții reacționează mai puternic decât la „nu face asta că mori!”. 

«Ce se întâmplă când creierul pierde oxigen?», îi întrebăm. Îi lăsăm să răspundă, iar apoi le spunem și noi diverse lucruri care se pot întâmpla. Amintiți-vă că aveți de-a face cu copii, dacă nu au avut pe cineva în familie care a avut un atac de cord sau un accident vascular cerebral, e puțin probabil să știe. Ne oprim la două chestiuni: una este hemoragia retiniană, a doua pierderea controlului funcțiilor corporale, adică poți urina sau defeca. Factorii de dezgust ajung la ei mai mult decât ideea unui accident vascular cerebral sau a unui atac de cord.”

Judy e în casa ei din California, un soare puternic pătrunde prin geamul sufrageriei ei. La București e aproape miezul nopții. Strănută din când în când și se scuză: „E sezonul alergiilor”. Trece prin fiecare slide și insistă că atunci când ești în fața copiilor trebuie să ai un dialog.

Ce faci când un elev te întreabă despre cum se desfășoară exact aceste provocări?, o provoc. „Le spunem din nou că este o întrerupere a oxigenului și sângelui către creier. Pentru că spunându-le cum se face, le spunem cum să o facă. Și asta nu e intenția noastră. Și dacă continuă să vorbească despre asta le spunem doar că vom discuta separat la final”.

Judy are 73 de ani și încă lucrează part-time ca asistentă de psihiatrie. Dar jobul ei principal este la Erik’s Cause, ONG-ul pe care l-a înființat imediat după moartea fiului ei Erik, în 2010, în urma unui joc al sufocării. 

„Am fost mamă singură, nu sunt căsătorită. Nu mai sunt tânără și am fost mamă la o vârstă târzie. Asta e moștenirea lui Erik. Chiar dacă lucrurile merg încet, pur și simplu nu mă pot opri”, îmi spune. 

În urmă cu 15 ani, nici ea n-avea habar despre această provocare. A înțeles repede că trebuie să facă ceva să prevină și a mers întâi către școala băiatului ei. „Mai erau și alte câteva programe la momentul acela, dar erau foarte grafice, foarte explicite. Mi-au spus că dacă pot să fac ceva care nu e traumatizant, bazat pe dobândirea de abilități, o să-l folosească.”

Programul a fost pilotat chiar de profesorul lui Erik la clasa a șaptea. Apoi urma să fie extins în altă școală, dar s-a opus un părinte și s-a oprit tot. 

Când i s-a închis o ușă, a decis să meargă în altă parte. A ajuns în Iron County, Utah, un oraș de 30.000 de oameni, cam cât Pașcaniul sau Mioveniul. „Avuseseră patru decese la adolescenți cu acest joc al sufocării în cinci ani.” Detectivul care a investigat cazurile a înțeles ce se întâmplase și, căutând soluții, a dat de Erik’s Cause. 

Cursul lor a fost încorporat în orele de sănătate de la clasa a cincea, a șaptea și a zecea. Erau anii 2012-2013. „N-au mai avut decese și nemaifiind o știre recentă, după un timp s-au întrebat de ce mai fac asta și acum doi ani au încetat să mai țină aceste cursuri. Noi suntem aici dacă au din nou nevoie de noi”, spune împăcată Judy. 

De fapt, să poată să facă asta în școli, în mod formal, a fost principala barieră a programului lor. Au căutat alte variante: adunări pentru părinți, seri părinte-copil, cursuri pentru părinți și profesori. Și-au extins cursul și la alte teme: cyberbullying, sexting (trimiterea de mesaje instant cu conținut sexual), revenge porn (pornografie din răzbunare), consumul de substanțe. 

Toate cursurile lor țin cont de „fereastra de toleranță”. „Este lățimea de bandă în care puteți primi informații și le puteți asimila, copil sau adult fiind. Dacă introduceți ceva traumatizant, poate fi un eveniment, poate fi o fotografie, pot fi strigăte la un apel telefonic la urgențe, sunt lucruri care pot șoca persoana și să o ducă în afara ferestrei de toleranță. Și odată ce s-a întâmplat, nu vor putea absorbi informațiile”, explică Judy. 

De pildă, le arată un creier împărțit în mai multe compartimente pe care scrie: lobul iubirii, arhiva pentru TV, adicția de social media, iubirea pentru părinți, ura pentru părinți, ego-ul, ciudățenii, centrul rebeliunii pe super turbo. Aici e partea cu distracție maximă. 

„Dacă luăm creierul adolescentului și adăugăm social media, iată ce se întâmplă. Și văd un desen cu un băiețel care sare cu parașuta, dar în loc să fie preocupat să o deschidă, el își face selfie. Din nou, îi faceți să râdă, dar învață despre ceva serios.”

Apoi li se arată ce înseamnă când creierul nu mai primește sânge și oxigen - un furtun căruia i se oprește jetul de apă. Vorbesc apoi despre cum funcționează internetul și algoritmii săi, despre manipulare. În final, văd și un filmuleț cu fețele a sute de copii care și-au pierdut viața. Uneori copiii îi spun că partea asta e boring. „Este totuși emoționant și puternic să-i vadă pe acești copii care pot fi colegii lor, prietenii sau coechipierii la sport.”

În programul lor, îi învață prin exemple, dar îi provoacă să vină și ei cu idei despre cum ar putea să scape de presiunea de a face ceva ce nu vor, cum să spună nu. „Dar poți să te ajuți de părinți, să îți faci un cod secret cu ei când să te sune sau să vină să te ia. E o mică minciună nevinovată. Un copil a spus odată că are cu ai lui emoji-uri codificate. Deșteaptă mișcare!”

Mi-au revenit în minte campaniile de prevenție de la noi. „Selfie pe tren ia vieți, nu like-uri” scrie pe afișe în Gara de Nord din București. Apoi sunt întâlnirile în școli între elevi și polițiștii care le prezintă pericolele și le spun să nu facă asta. Ce mi-au tot explicat Francoise, Fabiola și Judy e că acest tip de informări „nu fă asta!” și cu scenariile prăpăstioase nu ajung la adolescenți. Cele care acceptă că există această atracție aproape naturală către pericol și le oferă moduri de reacție concrete pot avea o șansă. 

Din școli, în Senatul american

Judy Rogg crede că pasul următor este să meargă și spre legislație. E nevoie de reglementare. În 2015 existau 202.000 de videouri cu provocarea leșinului pe Youtube, în 2018 erau deja 2,8 milioane. Zeci de milioane azi. 

„Într-o audiere, senatoarea Marsha Blackburn l-a întrebat pe Mark Zuckerberg, cât valorează viața unui copil pentru el? Din documentele Meta reiese că este 270 de dolari”, spune Judy. Se referă la un document intern Meta, dat publicității de un avertizor de integritate, în care scria că fiecare utilizator adolescent are o valoare comercială pentru companie de 270 de dolari. 

Judy speră ca toate dezvăluirile despre manipularea cu bună știință a copiilor de marile companii de tehnologie va schimba legislația. 

Una dintre legile în curs de adoptare - Kids Online Safety Act - ar obliga marile platforme să prevină și să modereze orice conținut dăunător (exploatare sexuală, tulburări alimentare, conținut violent sau care ar putea promova suicidul), dar și să dea jos și să nu mai permită conținutul adictiv. În plus, utilizatorii ar avea posibilitatea să nu mai permită personalizarea algoritmică a conținutului. A trecut de Senatul american, n-a trecut de Casa Reprezentanților, dar acum a fost reintrodusă în circuitul aprobării după noile dezvăluiri. 

Legislația europeană în lucru are prevederi similare, conturată după principiul „interesului superior al copilului” în jurul căruia să graviteze designul platformei: să dea jos conținut dăunător sau sexual, fără reclame care să-i țintească, vârsta minimă să fie 16 ani (cu posibilitatea ca țările membre să o poată scade până la 13, dacă vor).   

Mai multe organizații, inclusiv Erik’s Cause, s-au aliat să susțină reglementări mai stricte. „Da, ei au bani, da, pot face ce vor, dar de noi depinde să-i oprim!”, spune Judy. 

Vrea ca toată cunoașterea lor de până acum și programul educațional să ajungă și în România. Este gratuit și pot să ofere și un training pentru cei care își doresc să învețe mai multe. 

Iată cele mai tari practici din programele de prevenție din Franța, Brazilia și SUA:

  • e important să începi cu măsurarea fenomenului. Brazilia a făcut-o cu studenți, doctoranzi, cercetători;
  • e nevoie să lucrezi interdisciplinar: profesori, medici, psihologi, psihiatri, experți în educație, avocați;
  • în programele de informare, copiii sunt parte din proces, modul de învățare este participativ și spațiul creat este sigur, copiii nu sunt judecați pentru ce povestesc;
  • există un nivel de toleranță la șoc care atunci când e depășit, copiii nu mai primesc informația. Dacă îi sperii prea tare, informația nu se prinde;
  • Toate programele le explică ce se întâmplă cu corpul lor când fac anumite provocări. De pildă, dacă oxigenul nu mai ajunge la creier, e ca și cum înnozi un furtun prin care curge apă. Contează elementele ick factor - copiilor le rămâne mai degrabă în minte că vor face pipi pe ei, decât că e periculos pentru viața lor; 
  • Creierul se dezvoltă complet la 25 de ani. Grafica haioasă despre lucrurile pe care e setat creierul la 15 ani îi face pe adulți, dar și pe copii să înțeleagă atracția pentru lucruri nesăbuite. La adolescență, amigdala, parte din creier responsabilă cu emoțiile, este dezvoltată, în timp ce cortexul prefrontal, al funcțiilor cognitive superioare, ajunge la dezvoltare completă spre 25 de ani. Vorbim de funcții precum raționamentul, planificarea, luarea deciziilor, rezolvarea problemelor, controlul impulsurilor, reglarea emoțională și memoria de lucru. De aici incongruența în comportamentul adolescenților. 
  • Să numiți sau nu provocarea? Uneori e mai bine să o faceți, fără a da detalii, iar copiii pot fi cei care să vă ghideze dacă vor să audă numele exact al provocării sau nu.


Știința prevenției

Cercetătorii au realizat meta-analize despre ce anume funcționează în programele de prevenție pentru copii și tineri, uitându-se și la programe de prevenție a abuzurilor de substanțe sau programe de educație sexuală, abandon școlar, bullying. 

Iată ingredientele bune:

- o abordare pozitivă, fără tactici alarmiste; programele care funcționează s-au concentrat pe alternativele sănătoase - sport, arte, cursuri de tehnologie; programele de educație sexuală implementate cu succes sunt cele care s-au concentrat pe cunoaștere și incluziune, mai mult decât cele care învățau abstinența;

- lecții sau curriculum structurat, intervenții pe mai multe componente și de durată. Nu există „reparații” de moment;

- programe centrate pe dezvoltarea de abilități, folosind mai multe stiluri de predare și având mereu în minte vârsta cursanților; 

- participarea activă a cursanților, dar și a întregii comunități; e nevoie de susținere din partea conducerii școlilor și autorităților locale, dar și a părinților și profesorilor;

- profesori bine pregătiți;

- programele trebuie mereu evaluate și adaptate.

Articolul a fost realizat în cadrul proiectului „Educație media pentru sănătatea mintală”, demarat de Centrul pentru Jurnalism Independent, cu sprijinul UNICEF în România. 

Opiniile exprimate în acest material aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziția CJI sau UNICEF în România.

Andreea Archip

editor coordonator

Cel mai mult pe lume îmi place să fiu reporter. Nu știam asta când am dat la Facultatea de Jurnalism la Iași, dar am avut fler. Până la Școala 9, în cei 20 ani de presă, am fost redactor-șef la „Opinia Studențească”, reporter la Evenimentul Zilei, Adevărul, TVR - Departamentul Știri, Digi 24 și la Libertatea. Îmi place să fiu pe teren, să vorbesc cu oamenii, să filmez, să montez, să documentez, să scriu. 

Elena Chiriacescu

ilustratoare

Chiar dacă am încercat toată viața să fiu un fel de “jack of all trades”, mereu am avut un loc special în suflet pentru artă. Totul a plecat de la momentul în care, copil fiind, am început să desenez pe pereți, iar ai mei au început să deseneze cu mine, până am umplut toți pereții din casă cu flori și stele. 

După studii în inginerie aerospațială, meditații date la matematică, 3 ani în organizarea unei convenții științifice, mereu am rămas cu gândul la artă, fie că era vorba de felicitări de Crăciun sau portretele prietenilor mei schițate pe fugă.

CUVINTE-CHEIE

challenge challenge-uri periculoase siguranta online siguranta copii pe internet program preventie internet social media