Am stat două săptămâni la o universitate americană women-only

Am aflat de Smith Precollege în luna februarie, cea mai monotonă lună din an pentru mine. O universitate cu o vechime de peste 150 de ani, din vremuri în care femeile nu erau acceptate să studieze cot la cot cu bărbații în mediul academic. Astăzi, universitatea este deschisă tuturor persoanelor care se identifică drept femei și celor non-binare.

În programul meu de vară, acest „women-only” s-a simțit din prima zi. Eram doar fete și persoane care se identificau drept femei, venite din toate colțurile lumii. Nu râdea nimeni când cineva spunea ceva incomod sau intim. Într-un astfel de mediu, am simțit pentru prima dată cum e să înveți fără teama de a fi judecată.

Pe Julia Boca am cunoscut-o în 2022 pe TikTok și am fost captivată instant de conținutul pe care îl posta: de la ,,Cum să aplici în SUA ca student internațional” sau ,,Cum îmi scriu activitățile pe Common App?” până la outfit checks sau opinii despre feminismul din România. Am continuat să o urmăresc, iar la finalul lui 2024 am trimis un mail către Julia Boca Academy (JBA), fiindcă îmi doream să mă îndrume să merg la facultate în SUA. 

Ea m-a motivat să deschid un document în Google Docs și să încep să răspund la întrebările din portalul de aplicare al programului. Acesta dura două săptămâni și era destinat elevilor care urmau să intre în clasele a IX-a și a XII-a în toamnă. Nu conta rasa, culoarea, etnia, naționalitatea, religia, sexul sau orice altă categorie.  ,,Women, Gender and Representation” era subiectul care mă interesa cel mai mult, iar cursurile promiteau să fie bazate pe învățarea în grup, reflecția critică și creativă asupra experiențelor trăite. Și chiar așa a fost. 

Pe 28 februarie am apăsat ,,Send application”, și am trimis, odată cu răspunsurile la întrebări, și speranța că voi putea învăța cu ce se mănâncă feminismul și ce e, de fapt, identitatea de gen.

În martie, printre refresh-urile repetate la e-mail, mă uitam pe TikTok la peisajele din campusul universității și speram la un răspuns pozitiv. L-am primit pe 19 martie: „Felicitări! Îmi face plăcere să vă informez despre acceptarea dumneavoastră la programul «Femei, Gen și Reprezentare» din 2025”.

Aș putea să încerc să explic științific toate emoțiile din acel moment, dar simplific - eram fericită. Urma să plec în iulie. 

Lunile treceau și, în timp ce mă pregăteam pentru călătorie, mă gândeam cum o să ajung la 17 ani, la peste 7.500 de kilometri de casă, de una singură. Mă așteptau 13 ore de zbor și trei ore de mers cu autobuzul. 

În aeroportul din Otopeni, simțeam cum pielea mă furnică și aveam o frică și o agitație ușoară, în timp ce încercam să înțeleg cum să ajung în Northampton, din statul Massachusetts, un oraș cu vreo 30.000 de locuitori, cam cât Reghinul nostru. 

Am ajuns la Smith Precollege seara. Gillett House, etajul 4, camera 416 urma să-mi fie „acasă” pentru următoarele patru săptămâni. Ca majoritatea caselor de acolo, era din cărămidă, un stil foarte american. Și tot ce nu era din cărămidă sau lemn, era alb. Curtea era îngrijită și verde. 

Am intrat în camera mea și mi-am aranjat lucrurile pe rafturile din lemn care păreau cu mult mai bătrâne decât mine. M-am uitat în jur. Eram extenuată după o călătorie de 16 ore. Știam că, în ziua următoare, pe 21 iulie, aveam primul meu curs, dar am lăsat un spațiu în mintea mea pentru asta a doua zi. Le-am dat un mesaj părinților mei și am adormit. Oare am visat visul american?

În primele zile de curs am descoperit un exemplu de educație care m-a marcat. M-a învățat că scrisul în caiet sau tocitul, două lucruri pe care le-am făcut ca elevă în România, nu sunt cea mai bună cale prin care să-ți însușești ceva. 

Cursuri și feminism 

Primul meu curs, de la 9:00 la 12:00, era „Modelând o lume nouă: Rasă, Gen, Feminism și Science Fiction pentru un viitor mai bun”. Mie și celorlalți 18 elevi, urma să ne predea Dr. Fiona Maurissette, o profesoară de culoare. Cursul începea mereu cu o discuție de 20-30 de minute legată de textele de Science Fiction pe care le aveam de citit acasă. Maurissette ne anunța din timp : „Nu mă voi implica în această discuție, e între voi”. Adică ea era spectatoare la dezbaterea noastră.

După ce discutam, ora putea fi orice: un filmuleț, un TED Talk sau o axă a timpului, desenată de profesoara Maurissette, despre evoluția rasismului din secolul XX până în zilele de astăzi. De cele mai multe ori, făceam echipă cu colega mea de bancă, iar această colaborare constantă între cursanți ne-a ajutat să ne cunoaștem între noi foarte bine. Cel mai interesant la oră era că puteam scrie în jurnal, de obicei la finalul orei, despre sentimentele și emoțiile noastre. Scopul era să ne descoperim pe noi înșine. 

Puteam să ascultăm muzică și să ne inspirăm, iar profesoara ni se alătura. Exprimarea sentimentelor prin jurnal venea la pachet cu regula doamnei Maurisette: ,,Puteți înjura doar o dată în această clasă, pentru că oricum e totul inventat de oameni, sunt doar cuvinte”. Și faptul că se amuza pe tema asta, ne făcea și pe noi să ne simțim mai liberi. 

În pauze vorbeam și despre filme, cărți sau ce am făcut în weekend, ce pasiuni avem sau ce ne motivează cel mai mult. 

Diversitate

Eram în aceeași cameră cu oameni din culturi și religii diferite, care aveau limbi materne diferite și istorii tot așa. Fie că erai din China, Kazakhstan, SUA, Grecia, Turcia, Afghanistan sau România aveai ce să povestești, iar colegii mei de curs erau deschiși la discuții și culturi noi. A fost plăcut să aflu, de exemplu, cum nordul și sudul Chinei au principii, valori și tradiții diferite de la Nelly, colega mea. Ea mi-a povestit că nordicii sunt mai independenți, iar cei din sud se bazează mai mult pe oamenii din jur. Cum, de altfel, arată și un studiu din Frontiers in Psychology. 

Justiție Globală Reproductivă?

După prânz, continuam cu al doilea curs al zilei, ,,Justiție Reproductivă Globală”, unde o aveam ca profesoară pe Dr. Dugan, deschisă la dezbateri cu noi legate de avort, drepturile femeilor și sistemul reproductiv. Am văzut cursul ca pe o aventură, probabil și datorită faptului că am mers de două ori în arhiva universității, unde am căutat diverse informații și povești ale femeilor care au pus bazele drepturilor pe care le am eu astăzi. 

Printre ele, se numără și Loretta Ross, o academiciană americană, feministă și activistă, care militează pentru justiție reproductivă, în special în rândul femeilor de culoare. Ca activistă, Ross a scris despre activismul pentru justiție reproductivă și despre istoria femeilor afro-americane. 

Ross s-a confruntat cu abuzuri sexuale pe care apoi le-a transformat într-o lecție pentru o lume întreagă, pentru noi toți. Sau mai bine zis, noi toate, care acum suntem libere și ne permitem lucruri la care mamele, bunicile sau străbunicile noastre nici nu au visat. Lucruri care, în ziua de astăzi sunt neglijate sau minimalizate de femei sau bărbați cărora le este frică să își atașeze ,,label” de feminiști.  

Cred că acești oameni ar gândi altfel dacă ar fi expuși la povestea celuilalt, așa cum am avut eu norocul: să citească din jurnalele femeilor din acea perioadă, să citească știri, să vadă cât au suferit femeile și la câte experimente au fost supuse, și câte drepturi nu au avut. Așa se învață feminismul, când vezi, înțelegi, analizezi, în grup sau individual, toate provocările prin care au trecut aceste femei extraordinare înainte să ne naștem noi. Și pentru asta un mulțumesc din partea mea pare prea puțin. 

Atunci când nu discutam în oră cazuri specifice sau lucrurile îngrozitoare prin care au trecut femeile, ne opream la tema dreptului la avort în SUA și în lume. Am analizat cum controlează legea diferitelor țări acest drept la avort și am discutat despre modalități prin care femeile din statele unde acesta este interzis, obțin pastilele necesare.  

Modalitățile de contracepție erau un punct relevant de pe ordinea de zi: am discutat despre ce metode de contracepție există, de la metodele hormonale care includ pilulele, plasturele, inelul vaginal, implantul și injecțiile, până la cele de barieră precum prezervativele, diafragma și cupola cervicală. 

Discuțiile erau libere și lipsite de orice formă de rușine, iar de cele mai multe ori rămâneam fascinată de modul în care colegii mei discutau despre aceste subiecte care, nu ar fi abordate la fel la o oră simplă în România. Analizam cât de liber dezbăteau colegii mei aceste subiecte relevante de care am auzit maxim de câteva ori când eram acasă, și asta datorită mediului online. 

Despre rușinea și reticența din România legate de educația sexuală, dar și despre soluțiile posibile, poți citi în REZOLVAT, proiectul Școala9 de jurnalism de soluții.

Tema pentru acasă 

Temele au fost aproape inexistente și nu le consideram o povară: aveam de citit texte, de urmărit filmulețe sau de analizat lucruri. Învățatul la Smith a fost o activitate chiar distractivă, deși cursurile erau la nivelul celor de la facultate. Smith a fost pentru mine o aventură în subiecte considerate tabu de societatea românească. 

Social niceness

Deși experiența în SUA a fost, în ansamblu, una care mi-a deschis orizonturile, nu pot ignora un aspect care mi-a dat de gândit: superficialitatea relațiilor interumane. Într-o societate care pune accent pe aparență, am simțit adesea că interacțiunile erau limitate la politețuri formale și conversații de suprafață.

În primele zile, mi s-a părut reconfortant faptul că toată lumea zâmbea, întreba „How are you?” și părea deschisă la dialog. Însă, curând, am realizat că această întrebare nu era o invitație reală la comunicare, ci mai degrabă un reflex social.

Ușurința cu care oamenii par să-ți ofere prietenia, dar fără a o consolida prin profunzime sau vulnerabilitate, m-a făcut să mă simt uneori izolată într-un mediu doar aparent prietenos. 

Am observat că discuțiile rareori depășeau nivelul temelor banale precum vremea, mâncarea, rutina zilnică, și că sinceritatea emoțională era evitată, ca și cum ar fi fost o povară. 

Această formă de „social niceness” a creat o atmosferă plăcută, dar fragilă. Sub masca entuziasmului permanent, am simțit o lipsă de conexiune reală, o teamă de a depăși limitele confortului convențional. Paradoxal, într-un loc unde libertatea de exprimare este atât de prețuită, profunzimea emoțională părea adesea reprimată comparativ cu alte țări în care am fost.

Această experiență m-a învățat cât de mult prețuiesc sinceritatea relațiilor, chiar și atunci când este incomodă, și m-a făcut să înțeleg că, pentru mine, autenticitatea în relațiile umane valorează mai mult decât politețea perfectă pe care am descoperit-o în SUA.

Mâncare

Atunci când nu era vorba despre cursuri, discuții și activități cu oamenii de la Smith, era vorba despre mâncare. În SUA am avut parte de cele mai bune mese ale verii. Nu era vorba despre fast-food, dar nici despre mâncăruri sofisticate, ci despre mâncare pregătită cu drag de personalul prietenos al universității Smith. 

Am mâncat tacos, burgeri, supe, salate, fructe, dar și dulciuri sănătoase. Am încercat cartofi dulci, pui prăjit, salată cu broccoli, paste de toate tipurile sau mâncare chinezească. Am rămas cea mai mare fană a înghețatei lor, pe care o mâncam de fiecare dată la prânz. 

Când mi-am luat rămas bun de la Smith, cu telefonul plin de poze și cu un vis împlinit, am zis că trebuie să gust și din Boston. Așa că am urcat în autobuzul care ducea spre Springfield. Și de la Springfield, cu 30 de dolari americani, am ajuns în Boston, la stația de Sud.

Șase ore în Boston

Aglomerat, dar tăcut. Surprinzător de curat. 30 de minute mi-a luat ca să pot spune că Boston e orașul meu preferat. Am luat metroul și l-am descifrat din mers, pentru că scopul meu era să ajung pe The Boston Harborwalk, locul din care se vede o mare parte din oraș. 

Când am luat metroul de la Sud și am ieșit în partea cealaltă, m-a lovit briza răcoroasă a Atlanticului. Afară era frumos, cu aerul dinspre ocean în nări, am conștientizat momentul special pe care îl trăiam. Am mers câteva minute, apoi m-am oprit pe trotuar. M-am uitat în jur la clădirile aliniate frumos pe străzile largi, la copacii înalți, la lumea de acolo. ,,Am reușit”, m-am gândit eu. Un gând destul de american, nu?

Vizele

SUA poate fi locul ideal pentru studii universitare, mă gândeam eu înainte să ajung la Smith. Plănuiam să aplic anul acesta și să devin class of 2030, însă odată cu noua președinție a Americii, fondurile alocate pentru studenții internaționali au fost reduse. Costurile pentru a urma universitatea în SUA ajung uneori și la 100.000 de dolari pe an, iar eu nu am acești bani. 

Mai puțin ajutor financiar pentru studenții internaționali și restricții mai mari pentru vize sunt două dintre schimbările aduse de Trump. În plus, pe 27 august, administrația Trump a propus o nouă regulă care ar limita perioada de ședere a studenților străini, a profesorilor, medicilor și a altor persoane aflate în SUA cu vize temporare, pentru a preveni abuzurile de viză și a îmbunătăți controlul și verificarea acestora de către Departamentul pentru Securitate Internă.

Până acum, studenții străini cu viză F puteau rămâne în SUA pentru o perioadă nedeterminată, atâta timp cât erau înscriși la studii, sistem cunoscut ca „duration of status” (durata statutului, n.r.). Administrația Trump susține că acest sistem a fost abuzat, permițând unora să devină „studenți permanenți” fără controale suplimentare, ceea ce ar fi generat riscuri de securitate și costuri pentru contribuabili. Aceste schimbări, m-am gândit eu, m-ar fi putut pune în pericol foarte ușor. Birocrația sau rigiditatea regulilor ar fi putut însemna sfârșitul visului meu de a studia în SUA.

În timp ce mă plimbam prin Boston, mă gândeam că mă voi întoarce în SUA cu alte ocazii, că mi-ar plăcea să mai traversez Atlanticul, chiar dacă nu pentru studii, și să simt din nou acele furnicături pe piele și emoții. Renunțarea la visul de a studia în SUA a fost o decizie grea, dar am decis asta când eram acolo, cu încrederea că o să găsesc alte oportunități de studii.

În dreapta mea, pe apă, erau bărci pline cu turiști, iar în stânga tufișuri cu flori, familii la pas pe fundalul clădirilor înalte. M-am așezat și am admirat. Am rugat o fată să îmi facă niște poze. O chema Rebecca, era din Florida și avea un job acolo. Am stat o oră pe The Boston Harborwalk. 

Simțeam copilul din interiorul meu cum stă cu gura căscată. Pe dinafară gura mea era închisă, pe cuvânt! Pentru cineva care a avut de toate și a văzut multe, poate nu e prea mult. Pentru cineva care a construit pe cont propriu, a însemnat totul. 

Acasă

Am ajuns în București după un zbor de 11 ore și jumătate cu o escală în Amsterdam. Purtam cu mine un bagaj extrem de greu și niște amintiri de neuitat. Am rămas cu poze, scrisori, documente, texte și jurnalul în care am scris. Și duc experiența mai departe în conversațiile de pe Instagram, cu noii mei prieteni din Kazahstan, Arizona, Massachusetts și Hong Kong.