24 ianuarie. Ziua în care sărbătorim Mica Unire de la 1859, momentul T0 al națiunii române, este și Ziua Internațională a Educației. Unirea din 1859 a dovedit, în primul rând, că pot fi generate schimbări extraordinare la nivel societal, dacă există consens politic. O lecție care ar putea fi lesne asimilată de sistemul educațional românesc care este, de altfel, unul dintre cele mai dense și comprehensive sisteme publice ale statului nostru, însumând milioane de copii, profesori și părinți. Adeseori, vorbim despre importanța consensului politic în educație, de agrearea unei direcții privind evoluția acestui sistem-mamut.
Cu ocazia Zilei Internaționale a Educației, am stat de vorbă cu Daniela Vișoianu, președinta federației Coaliția pentru Educație și fost consilier în cabinetul Monicăi Anisie. Implicată în dezbaterea privind politicile educaționale, Daniela Vișoianu a fost prezentă, în 2018, la lansarea Proiectului de țară „România Educată”, la Palatul Cotroceni despre care crede, de altfel, că are nevoie de aceeași unire a voinței politice ca acum 162 de ani.
Ați fost consilier în cabinetul ministrului Educației, Monica Anisie, în perioada noiembrie 2019 – august 2020. Cum ați caracteriza această experiență, precum și tranziția de la societate civilă la cabinetul de pe Berthelot?
Eu am acceptat invitația doamnei ministru Anisie având în minte tocmai eforturile societății civile din ultimii ani și încercările acesteia de a sprijini sistemul de educație. Am considerat că știu să fundamentez politicile publice pe date și cercetări și că am experiență inclusiv în identificarea de resurse financiare complementare, prin programele cu finanțare externă.
Am avut trei obiective pe agendă: finanțarea sistemului, masteratul didactic și planurile cadru pentru liceu. La Coaliția pentru Educație am vorbit despre fenomenul de „Robin Hood inversat” – cum luăm bani de la școlile sărace și le ducem către școlile bogate, vezi analiza și documentul lansat de noi încă din 2017. Întâmplător sau nu, finanțarea per elev nu a mai trecut din anul următor prin bugetele autoritățile publice locale...
Am făcut parte din grupurile de lucru oficiale pentru celelalte două subiecte de interes. Masteratul didactic se implementează din acest an universitar. Înțelegerea mea despre acest subiect este, în primul rând, că a fost o greșeală să i se spună ”masterat”. Dacă LEN 1/2011 ar fi avut un capitol separat despre „formarea profesională inițială” (FPI), în relație cu „formarea profesională continuă” (FPC), transformarea modului în care se intră în profesia didactică nu s-ar fi blocat în limitele procesului Bologna. Două dintre aceste limite sunt:
i) masteratul este ceva ce continuă specializarea de bază și
ii) un student nu poate accesa decât un program de master pe locuri finanțate de la buget.
Nouă luni consilier la Ministerul Educației, înainte și după pandemie
Care a fost cea mai mare provocare a funcției? Dar cel mai important highlight (punct culminant n.r.)?
Cea mai mare provocare a fost să îmi ajustez comportamentul astfel încât să sprijin rezultatele echipei din care am făcut parte. Am înțeles și mai bine faptul că în domeniul politicilor publice încă e nevoie de multă școală și asumare.
Cele nouă luni și câteva zile au însemnat perioade diferite: suficient timp să simt sistemul înainte de pandemie și să mă minunez de atenția acordată, de exemplu, concursurilor și olimpiadelor școlare. E o rutină de funcționare și o viață simbiotică cu școala, structura anului școlar, parte și prin prisma faptului că sunt angajați care își mențin pe perioade lungi activitatea de predare la clasă. În mintea mea, a fi în serviciul public înseamnă a suspenda restul de activități – ceea ce nici eu nu am reușit, de unde și decizia de a pleca mai devreme decât perioada mandatului Monicăi Anisie.
Apoi a venit pandemia.
Pentru cei care lucrează în domeniul dezvoltării adulților, managementului, pandemia este tipul de eveniment disruptiv (disruption dilemma) care „te reașează”. Transformarea presupune depășirea blocării în modul anterior de gândire. Parte din cine eram înainte de pandemie a fost fascinată de dinamica de acțiune și reacție – de cât de vizibil era blocajul, de modul în care oamenii așteptau „să se termine” ca să revină la școala „așa cum a fost”. Angajații din minister au avut reacții diferite, de calitate și intensitate diferită. Iar în ceea ce privește grija pentru elevi și profesori am fost impresionată și am apreciat;
a) modul în care au înțeles să modifice toate procedurile legate de susținerea examenelor naționale din vara lui 2020 și
b) primele versiuni ale ghidurilor pregătite pentru reluarea procesului de educație „față în față”, cele tehnice, amendate ulterior de comandamentele medicale sau politice.
„Nu există liderul care să inspire visul și să unească”
Ați fost unul dintre experții implicați în realizarea proiectului de țară România Educată. După aproape 5 ani (dezbaterea privind reforma educațională a început în 2016), proiectul stagnează. Care credeți că sunt cauzele acestei stagnări?
Cred că orice proiect are nevoie de un manager de proiect, așa că prima întrebarea potrivită este „cine poartă steagul?”
Eu revin periodic la document și realizez că intensitatea discuțiilor, analizelor și a dezbaterilor s-a atenuat, natural, în forma finală a documentului. Pentru mine e o etapă care s-a închis la lansare – e ca într-o relație, la un moment dat te desprinzi. Eu continui să văd valoare în document și, mai ales, cuprindere – aproape pentru orice dificultate importantă din educație este propusă o soluție și toate elementele sunt conectate între ele.
A doua întrebare este „Ce ne mână în luptă?”. În acest moment viziunea reprezentantă în document trebuie citită, înțeleasă și asumată. O viziune, ca să devină realitate, are nevoie de viață, de suflet, de încrederea celor care își asumă să o pună în practică pe de-a-ntregul. „România Educată” este un model de reconstruire a procesului de educație în integralitatea lui, nu poate fi implementat „pe bucăți”- să luăm doar câte un aliniat, pe cel care ne convine.
Nevoile acestea de motivație, de port-drapel, sunt nevoi fundamentale ale sistemului de educație și ale societății în ansamblu. Însă oricât de puternice ar fi, oricât de clar ar ieși în cercetări și analize sociologice că oamenii vor să aibă încredere în liderii lor, că oamenii vor să „cumpere visul”, ele nu ajung să însemne un proiect nou de lege, o nouă arhitectură de sistem, pentru că nu există liderul care să inspire visul și să unească. Suntem dezbinați și puțini – e greu să ții toate „malurile” aproape, poate fi dureros și, mai ales, dezamăgitor.
La aproape 5 ani de la debut, ce înseamnă „România Educată” pentru expertul în educație Daniela Vișoianu? Dar pentru Daniela Vișoianu - mama?
Acești ani s-au suprapus în mare parte cu mandatele de președintă a Coaliției pentru Educație. Participarea la proiect a însemnat și înțelegerea că motivația pentru implicare conectează cu grija pentru copilul meu, ca parte dintr-o generație. O viziune nu ține loc de alegeri personale și de familie pentru copiii mei. Eu am încredere că România va fi bine și va învăța să aibă grijă de copiii ei. Doar că va mai dura și e bine să nu amestecăm timpurile: țara are istorie, adică timp nelimitat iar noi avem un timp limitat la dispoziție.
„Educația la domiciliu” trebuie să continue și post pandemie
În dezbaterea pro/contra redeschiderii școlilor, unde vă situați și de ce?
Din punctul meu de vedere, școlile nu ar fi trebuit închise niciodată pentru toți copiii. În plus, îmi doresc ca printre consecințele pozitive ale pandemiei să fie modificarea legii, în sensul că școlarizarea obligatorie nu înseamnă doar educație „față în față”. Mă refer la reglementarea „educației la distanță”, a „educației la domiciliu”, astfel încât să existe infrastructură, finanțare și mai mult respect pentru interesul copilului împreună cu familia.
Reglementările noi ar însemna, de exemplu, posibilitatea de a organiza clase virtuale, cu evitarea claselor „la simultan”, dar menținerea accesului elevilor în spațiile fizice ale școlilor, cu sprijin din partea unui tutore, facilitator care să intermedieze comunicarea dintre elev și „învățătoarea lui de-a III-a din oraș”. Formarea inițială pentru acești profesioniști ar trebui să însemne minimum absolvirea unui liceu pedagogic sau, ideal, specializarea de profesor pentru învățământul primar și preșcolar. Regândirea proceselor, în modalități de tipul celei exemplificate, va răspunde mai bine nevoilor „copiilor altfel”, fie ei cu cerințe educaționale special, fie elevi cu abilități înalte.
Da, este mult mai complicat să avem trasee flexibile pentru elevi, mai multe opțiuni de program sau școlarizare. Dar încă facem prea puțin pentru elevii care au nevoi mai mari decât „școala standard”, construită și organizată pentru elevul mediu ideal, care nu există în realitate.
„Dacă pandemia ar fi un cutremur, la câteva minute după, toți ne-am conecta la eforturile de salvare a victimelor și reconstrucția de locuințe și infrastructură”
Aproximativ 1 milion de copii au fost privați de accesul la educație cât timp școlile au fost închise. Pierderile sunt cumulative, din păcate, mai ales pentru elevii care nu pot fi asistați de părinți în timpul procesului educațional. Totuși, iată că ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, anunță că o nouă lege a educației este necesară. Care ar trebui să fie prioritățile decidenților în Educație din următoarea perioadă: recuperarea post-pandemie prin măsuri echitabile, supraviețuirea sistemului sau reforma?
Va suna cinic și posibil să fie scos din context: revenirea sistematică la trecut înseamnă să furi din energia și resursele prezentului. Dacă pandemia ar fi un cutremur, la câteva minute după, toți ne-am conecta la eforturile de salvare a victimelor și reconstrucția de locuințe și infrastructură. Ar trebui să gândim în educație la fel: să recunoaștem pierderile și să punem energie și resurse (umane și financiare) în îmbunătățirea prezentului și construcție de viitor de calitate pentru acești copii.
Una dintre replicile pe care le-am dus greu în ultimele luni este că „ONG-urile astea care se bat în piept vorbind despre acești copii au cheltuit zeci de milioane de euro și nu au fost în stare să rezolve problemele.” Credința că ONG-urile „profită” este atât de înrădăcinată emoțional în sistem, astfel încât niciun argument rațional nu zdruncină modul de raportare la subiect. Să nu fiu înțeleasă greșit: la Coaliție explorăm anual viitorul sectorului neguvernamental în educație, în serviciile publice în general. Ne uităm îngrijorați la stocul de competențe acumulat de angajații din sector și știm, rațional, că migrarea către sectorul public și/sau cel privat sunt dezvoltări naturale de carieră. Dar nevoia este încă acolo, pe teren, înseamnă sărăcie și lipsuri și acțiuni concrete astăzi și în fiecare zi.
Statul român are capacitate și resurse să îi poată sprijini pe copiii și profesorii cei mai în nevoie. Dacă îi vede. Dacă ei sunt persoane, considerați „oameni ca noi” de către cei care muncesc în clădirile de pe Berthelot, din Piața Victoriei sau din Piața Constituției. Există foarte puțină recunoaștere și trăire de zi cu zi a realității că acești copii și profesori, familiile lor, există și au nevoi care nu pot fi acoperite prin finanțarea exclusiv pe bază de „cost standard”.
În educație este totul de făcut și există capacitate și expertiză pentru toate firele din ghem: și recuperare post pandemie, și regândire de sistem și o revizuire a cadrului legislativ printr-o nouă lege a educației. E primul an post-alegeri și se spune că schimbările profunde sunt anul acesta sau nu mai sunt deloc. Însă, înainte de toate acestea, ar trebui să avem răspunsurile la subiectele ridicate la întrebarea nr. 2 de mai sus.
Altfel, consider că putem să funcționăm mult mai bine și în baza actualei legi, „pas cu pas”, prin decizii de „îmbunătățire continuă”. Și transparentă, aș adăuga eu – adică împlinirea unei așteptări rezonabile ca deciziile de politică publică să fie fundamentate pe date, cercetări și știință, asumate și comunicate profesionist, cu grijă și empatie pentru cei afectați.
