
Antonia Pup este coordonator advocacy la Societatea Academică din România și studentă la Istorie. A fost președinte al Consiliului Național al Elevilor în mandatul 2019-2020, poziție din care a militat pentru transport gratuit pentru toți elevii din România, legea privind garantarea accesului la educație online pentru elevi și profesori, dar și pentru susținerea Bacalaureatului în pandemie. A fost implicată în consultări cu factori decizionali de la nivel național și european, internațional (Banca Mondială) pentru conturarea unor politici educaționale.

Patru profesoare dintr-un sat mic din județul Olt vorbesc despre România și ce încă le face să se simtă mândre că locuiesc aici. Sunt dezamăgite de multe, de politicile publice care vin în sistem peste noapte, de lipsa resurselor și a viziunii. Dar pentru toate a rămas un punct care încă le luminează: oamenii. Oamenii care le-au format și oamenii mici pe care îi formează ele acum: „Vreau să-i văd pe copii oameni mari. Să-i văd realizați.”
Educația ar trebui să ne ajute să fim oameni mai buni, nu doar să ajungem „angajabili”, crede Mitch Whitehead. Pentru el, filosof la bază și designer de experiențe de învățare, scopul educației nu e succesul măsurat în note și diplome, ci capacitatea de a trăi o viață cu sens, alături de ceilalți.
Dacă vrei, poți. Dacă înveți, vei reuși. Cine e serios și muncește, îi va fi mai bine. Am auzit aceste marote de nenumărate ori. Cel mai recent, ministrul educației, Sorin Cîmpeanu, spunea despre copiii ce provin din familii sărace că dacă învață, pot cumula bursa socială cu cea de merit, iar asta să fie o motivație suficientă pentru părinți „să trimită copilul la școală, nu la muncă”. Am ales să vorbim astăzi despre măsurile de combatere a abandonului școlar, adesea prezentate ca un panaceu, dar care nu pot trece nici drept plasture. Și despre disprețul de a da, de la înălțimea privilegiatului, greutate voinței înaintea putinței.