Mizam pe dărnicia și bunătatea despre care vorbeau până și poeții și îndrăzneam. Dar știam (ni se inducea) că înainte de a cere trebuie să oferim destinatarului dovezi ale faptelor noastre bune („Dar să știi mai dinainte/ Că am fost copil cuminte”): i-am ascultat pe părinți și pe bunici, ne-am respectat educatoarea/învățătoarea, am mâncat tot din farfurie, ne-am protejat frații/surorile mai mici, am fost prieteni buni etc. Abia după ce toate acestea au fost enumerate (cât mai multe, ca Moșul să fie convins că merităm să citească scrisoarea și de la acest punct înainte) urma solicitarea, formulată într-o manieră menită să ne demonstreze modestia: „Și-ți mai spun așa, să știi/Că eu nu-ți cer jucării/Cum ţi-ar cere alţi copii”. Evident, ne mulțumeam cu orice, un „orice” dulce sau nu, nici nu conta, important era să primim un dar ca dovadă că Moșul există: „Însă nu m-aş supăra/ Dacă tot mi-ai da ceva”.
Dacă nu vă amintiți de prima scrisoare adresată Moșului, dacă nu ați scris o astfel de scrisoare sau dacă în cultura voastră Moșul nu există, nu-i bai. O să citiți acum una, adresată de doi profesori care au scris o serie de articole în „Școala 9” de-a lungul a aproape trei ani, unui Moș Crăciun care poate, dacă am fost cuminți și am scris pe placul lui, ne-ar putea dărui ceea ce vom îndrăzni să cerem.
Moș Crăciun, toți ne spun, că ești darnic și ești bun și tare am vrea să știi că în ultimii ani am fost cuminți, am scris 76 de articole pentru rubrica „Profesori de școala 9” în care am prezentat universul educațional așa cum l-am perceput trăind în interiorul lui – este adevărat că uneori am încercat să-l privim din afară, cu un ochi mai mult sau mai puțin critic și că alteori l-am survolat (dacă se poate spune așa): am vorbit despre oamenii sistemului, de la cei mai mici până la cei mai mari, despre cei care urcă pe diverse scene pentru a fi premiați și despre cei care adesea uităm cât sunt de importanți, despre predare și notare, despre acceptarea și refuzul schimbării, despre Rita și despre Eminescu, despre salutul cel de toate zilele și despre nevoia de predictibilitate, despre bacalaureat și despre vacanțe, despre grevă și despre frumusețea și blestemul de a fi profesor, am fost cu plugușorul și cu sorcova, am scris bilete de ieșire, am jucat perinița și ne-am justificat decizia de a scrie despre sistem, am încercat să fim cât se poate de obiectivi (în omeneasca noastră subiectivitate), să ridicăm preșul pentru a vă arăta ce se ascunde acolo, să atragem atenția asupra pericolelor și, uneori, am formulat, cu timiditate, propuneri de îmbunătățire și, poate, soluții. În ultimii ani am făcut sute de ore de voluntariat pentru sistemul educațional, pe lângă cele remunerate, ne-am urmărit fișa postului, am fost profi, profi adevărați, cu clase în încadrare, cu curriculum de implementat și așa mai departe.
Moș Crăciun, să știi că nu-ți cerem pentru noi mai nimic, dar ne-am dori câte ceva pentru sistemul acesta pentru care trudim alături de mii de alți oameni și care este o prioritate, așa se spune, fiindcă știi și tu, de sistemul acesta depinde până la urmă inclusiv viitorul tău. Și poate, din toate câte vom enumera mai jos, vei decide să ne pui ceva sub brad. Așadar, Moșule, te-am ruga...
- ... să faci cumva ca autoritățile să înțeleagă (am mai spus-o) că lipsa de predictibilitate generează o stare de tensiune în toate spațiile educaționale, că incertitudinile produc frustrare și că nici tensiunea și nici frustrarea nu au ca efect progresul (ce să mai spunem de starea de bine despre care se vorbește atâta).
- ... să faci cumva ca cei din afara sistemului să nu ne mai invidieze pentru așa-zisul nostru timp liber și pentru programul de muncă sub cel al muncitorului de la fabrica X sau al funcționarului de la instituția Y. Tare ne-am bucura să le putem arăta cum arată cu adevărat ziua de muncă a unui profesor, cum programul lui nu se încheie nici la 12, nici la 14, nici la 16, nici la 20, că viața de profesor nu se rezumă la norma didactică și că „omul de la catedră” are multe alte obligații. Ne-ar plăcea să-i convingi că, într-un fel, ceea ce sunt astăzi se datorează cel puțin unui om care le-a oferit atenție și cunoaștere cândva, la începutul călătoriei prin spațiul educațional.
- ... să faci cumva ca părinții (unii) să înțeleagă că atitudinea hiperprotectoare, plasarea copilului sub un glob de sticlă, insistența pe drepturile acestuia (fără a-i atrage atenția în primul rând asupra obligațiilor) naște monștri – adică ființe fragile, fără capacitate de reziliență, neputincioase în fața oricărei probleme cu care va trebui să se confrunte în ceea ce am putea numi viața reală. Că a crede mereu versiunea copilului și a vedea în profesor inamicul public numărul 1 nu face bine nimănui.
- ... să faci cumva ca elevii să înțeleagă că școala nu este (doar) un spațiu de socializare sau un parc de distracții, ci un spațiu în care ei, elevii, trebuie să se dezvolte pentru a deveni adulții autonomi de mâine, un spațiu în care trebuie învețe și să aplice regulile disciplinei și ale respectului (respectul față de oameni, respectul față de reguli, respectul față de sine), că fericirea este un construct care le aparține și că nu, nu profesorii trebuie să-i facă fericiți, ci cade în sarcina lor aceasta.
- ... să faci cumva ca toate cadrele didactice să înțeleagă că au cea mai frumoasă profesie din lume și că sunt responsabile pentru fiecare elev cu care interacționează (și pentru cel capabil de excelență și pentru cel cu cerințe educaționale speciale), că sunt responsabili față de imaginea școlii în care funcționează și că a fi titular nu înseamnă să nu-ți mai pese. Că profesorul adevărat este entuziast și implicat.
Multe am vrea să-ți mai cerem, dar știm că mai ai și alte scrisori de citit. Așa că Moșule, nu uita: autoritățile, comunitatea, părinții, elevii, cadrele didactice... Dăruiește-le pentru 2024 puterea de a fi responsabili. De a iubi școala. Nu este prea mult, nu?
