Anul al treilea al programului de studii universitare de licență, desfășurat în paralel cu primul nivel al programului de formare psihopedagogică din cadrul Departamentului de Pregătire a Personalului Didactic (DPPD), m-a surprins cu o nouă provocare educațională: practica pedagogică. După ce treci de primii doi ani de teorie, hiperconceptualizare și planuri de lecții hiperstructurate în acord cu programele școlare, planificări peste planificări, ca student la DPPD, ai oportunitatea să desfășori practică pedagogică în școli, timp de două semestre. Programul de practică include 12 ore de asistență și 4 ore de predare, și la final trebuie și să elaborezi un dosar cu șină care să probeze efectuarea acestui stagiu. Acestea sunt standardele minime pentru promovare.
Mie această practică pedagogică mi-a oferit o oportunitate profesională inedită: la trei ani distanță, m-am întors în liceul pe ale cărui holuri protestam pentru drepturi și libertăți ale elevilor, din poziția de reprezentant al acestora. De data aceasta, însă, de cealaltă parte, în papucii profesorului care aleargă de la o clasă la alta încercând să formeze caractere pasionate de lumea fascinantă a istoriei.
Am norocul ca mentorul meu să fie chiar fostul profesor din liceu, cel căruia îi datorez, în bună măsură, opțiunea pe care am ales-o pentru facultate: cea de a face o licență în Istorie, un domeniu nu atât de popular și ancorat în piața muncii, cum sunt științele politice, marketingul, managementul ș.a.m.d.
Alături de colegii mei din practică, îl urmăm pe domnul profesor dr. Sorin Codaț la clasele unde predă, de unde urmărim desfășurarea lecției, pitiți într-un colț și luând notițe. Nu puține au fost dățile când m-am oprit din a lua notițe pe fișa de asistență pentru a admira naturalețea, atmosfera atât de firească și empatia care se regăsesc în timpul acestor ore de istorie. Nu puține au fost dățile în care am asistat la conversațiile profesorului cu clasa, pe teme diverse, dar atât de importante pentru adolescenți: tinerii aveau atât de multă încredere în profesor, încât îi împărtășeau acestuia fricile în legătură cu examenul de Bacalaureat și nu se sfiau să pună întrebări atunci când nu înțelegeau un cuvânt din manual.
Între hârtii și elevi
De cealaltă parte a cancelariei, am văzut cum nevoia îndeplinirii urgente a chestiunilor administrative epuizează pauza cadrelor didactice, iar forfota creată într-o școală cu mii de copii te poate îngrozi dacă nu ai nervii tari.
De cealaltă parte a cancelariei, spre deosebire de ce regăsim pe agora educațională a rețelelor de socializare, nu am auzit profesori care se plâng de salarii sau de orare încărcate, care încep în unele cazuri la 7.30 și se termină mult după ora prânzului, și nici solicitări de reformă servită pe tavă de la Ministerul Educației.
Cu uimire și candoare, mi-am urmărit, cu alți ochi, mult mai maturi decât ai vremurilor în care activam în mișcarea de reprezentare, foștii profesori care-și lasă preț de câteva ore greutățile zilnice acasă pentru a forma noi generații.
„Doamna, puteți repeta? Am rămas în urmă!”
Săptămâna aceasta am avut oportunitatea să predau pentru prima dată, unei clase de a cincea. M-am înarmat cu multă răbdare și deschiderea de a uita tot ce am învățat despre politicile educaționale. La o clasă atât de energică, am fost nevoită să împac nevoia de fermitate și autoritate cu creativitatea, blândețea și responsabilitatea, valori fără de care nu îi poți câștiga pe copii. Iar dacă nu îi atragi în universul disciplinei tale, orice speranță de a le forma deprinderi noi este de prisos.
Aproape că m-am pierdut cu firea atunci când un elev m-a întrebat ce limbă vorbeau sumerienii; am optat, stânjenită, pentru răspunsul ,,Nu am un răspuns acum, voi reveni cu unul ora următoare”. Mi-am dat seama cât de multă răbdare implică o asemenea meserie, atunci când realizasem că socoteala de acasă nu se potrivește deloc cu cea din clasă: schița lecției pregătită de mine era mult prea tehnică pentru nivelul de vârstă al clasei, iar limbajul de lemn nu avea ce căuta în fața unor copii de zece ani. Am adaptat-o din mers, notându-mi pe o hartă mentală parafrazările, încercând să răspund la timp solicitărilor de tipul ,,Doamna, puteți repeta? Am rămas în urmă!”
Convinsă să nu optez pentru o carieră în preuniversitar
Am plecat din sala de clasă extenuată, mulțumită că am putut trece prin toate etapele lecției despre care învățasem la Didactică, fermă în decizia de a nu opta niciodată pentru o carieră în învățământul preuniversitar (cu atât mai mult cu cât știam nivelul precar de salarizare al debutanților).
Conducând către casă, descoperisem o nouă emoție care îmi completa mozaicul de trăiri și sentimente, care a apărut pe fondul acestei experiențe noi, incomparabilă cu tot ceea ce trăisem până la acel moment: rememorarea lecției în solitudine, a intervențiilor micilor învățăcei, inocente și totuși pline de curiozitatea specifică vârstei, toate îmi confereau senzația plenară a împlinirii.
Un tip de senzație unic și atât de puternic al îndeplinirii unei responsabilități care îți transcende propriul univers profesional, însoțită de satisfacția absolvirii unui veritabl examen de anduranță care este reprezentat de întregul proces de pregătire al lecției.
Profesorii noștri o fac zilnic, trezindu-se la ore imposibile și muncind mult pe bani puțini, în răspăr cu opinia generală a societății, care îi compătimește pentru programul ,,scurt” și ,,concediile multe”.
Profesori cu har care să formeze profesori cu har
Această experiență consistentă (și pe alocuri emoțională!) m-a determinat să-mi recalibrez poziția privind profesionalizarea carierei didactice, astfel: prea puțin contează câte filtre va decide Ministerul Educației să introducă pentru obținerea licenței de profesor, în noua lege a învățământului preuniversitar sau în alte acte normative subsecvente.
Prea puțin contează chiar și componența dosarelor cu șină de care un absolvent va avea nevoie pentru a deveni profesor, iar discuția privind (re)structurarea formării rămâne o futilitate, atâta timp cât nu avem suficienți profesori cu har care să formeze alți profesori cu har, sau măcar cu responsabilitate.
Din acest motiv, mă consider o norocoasă, având drept mentor un profesor pentru care meseria este și vocație, fapt care mă determină să accentuez încă o dată rolul central al mentorului în procesul de profesionalizare al carierei didactice.
Dar de unde să luăm atâția mentori și cum să îi stimulăm într-un mod eficient, în țara care refuză să-și plătească optim profesorii, să îi degreveze de responsabilități administrative și să le redea misiunea de a fi pedagogi?
Greul pe care-l poartă zilnic
Două săptămâni de practică pedagogică la fostul meu liceu au fost suficiente pentru a-mi arăta că reforma educațională nu poate fi făcută printr-o lege adoptată într-un birou rigid din București, ci doar în fiecare sală de clasă în parte, scalând exemplele de bune practici ale profilor tari, care ne inspiră.
În același registru, mi-a arătat cât de mult s-a deturnat agenda politicii educaționale în ultimii ani, cât de decuplată este ea față de greul comunităților școlare, unde problemele sunt acute și nu comportă soluții universale. Să fie oare acest fenomen cauzat de faptul că cei care țin agenda educațională sunt mai degrabă oameni care nu au intrat niciodată într-o sală de clasă, cei care se pretind experți în politici educaționale, dar nu au habar cât este de greu să îi explici unui copil pe înțelesul său o noțiune nouă?
Vocea profesorilor liberi, neînregimentați într-un sindicat, care nu au timp să scrie pe Facebook despre greul pe care-l poartă zilnic pe umeri și despre misiunea lor nobilă, merită să fie auzită de către Ministerul Educației, iar eu mi-aș dori ca tergiversarea adoptării noului pachet legislativ să fie o fereastră de oportunitate pe care să intre și doleanțele acestor arhitecți de caractere.
