Au trecut trei ani școlari sub însemnul pandemiei, în care au fost experimentate noi modalități de transmitere a cunoașterii, prin tranziția la învățământul digital și hibrid, dar și numeroase investiții în infrastructură și conținut educațional digital.
În acest demers, am pornit de la lecția pandemiei, uitându-ne la ceea ce s-a realizat deja, pentru a putea orienta investițiile viitoare, atât din perspectiva resursei umane, cât și din perspectiva infrastructurii.
Deși au fost realizate o serie de investiții pentru a dota școlile cu echipamente digitale, iar cursurile de formare pentru profesori au fost acreditate și promovate de Ministerul Educației, Guvernul nu a realizat, nici până la această dată, o radiografie de sistem în privința digitalizării educației.
Strategia privind digitalizarea educației 2021-2027, realizată de Ministerul Educației în mandatul Monicăi Anisie, nu a fost nici până astăzi adoptată de Guvern, iar ministrul actual, Ligia Deca, nu s-a pronunțat public privind o potențială reluare a strategiei.
Pentru a suplini ignoranța autorităților centrale, ne-am mobilizat și, alături de voluntarii implicați în proiectul Monitorul Educației din România, am transmis 86 de cereri formulate în baza Legii 544/2001 către Ministerul Educației, inspectoratele școlare județene și casele corpului didactic, pentru a afla care au fost principalele investiții și repere care au ghidat digitalizarea sistemului de învățământ preuniversitar pe parcursul anilor școlari din pandemie.
Nici azi, după toți ani, nu au toți profesorii laptopuri
Am aflat, printre altele, că aproape 150 de mii de elevi și 20 de mii de profesori au încă nevoie de echipamente digitale pentru a face digitalizarea procesului educațional posibilă. Cu alte cuvinte, Legea 109/2020, care obligă Ministerul Educației să asigure fiecărui elev și profesor aflat în nevoie un echipament digital nu este aplicată nici la 2 ani de la intrarea sa în vigoare. Inclusiv în județe cu un nivel de trai mai ridicat, nevoia accesului la echipamente digitale persistă – de exemplu, în județul Ilfov, 4.400 de elevi și 870 profesori nu dispun de echipamente digitale.
Răspunsurile primite de la inspectoratele școlare județene indică faptul că au fost achiziționate un număr impresionant de facilități pentru dotarea claselor: camere web, sistem de teleprezență, table interactive, prin intermediul finanțărilor din Programul Operațional Competitivitate. Investițiile sunt lăudabile, însă rămâne întrebarea: la ce vor fi ele utilizate? Sistemul blended learning nu a fost luat în calcul de România, iar raportul nostru arată că propunerea legislativă România Educată este prea puțin ambițioasă în raport cu tendințele europene.
În loc să profite de avantajul tehnologic pentru a conecta cât mai mulți copii la educație, în formate flexibile, legea privind învățământul preuniversitar lansată în mandatul lui Cîmpeanu, care urmează să fie corectată de noul ministru, se rezumă la o digitalizare minimă a proceselor administrative, precum organizarea ședințelor consiliilor de administrație și cele profesorale în regim online.
Conectivitatea în unele școli și licee rămâne un deziderat în cazul unităților de învățământ aflate în zonele albe, fără acces la internet, dar și în unele școli din județe mai dezvoltate, dar care nu au nici măcar un website funcțional. Deși pandemia a accelerat tranziția școlilor de la clasicul avizier la prezența în online, practicile nu sunt unitare, întrucât legea nu obligă crearea unei pagini de internet pentru fiecare școală.
În Caraș-Severin, de pildă, doar jumătate dintre școli au un website funcțional. Nici măcar în București nu putem vorbi de o prezență a tuturor școlilor în mediul online.
În privința caselor corpului didactic, acestea au reușit să își acrediteze o serie de cursuri care, chiar și cu terminarea pandemiei, vor continua să fie livrate în format hibrid (atât online, cât și offline), facilitând astfel participarea unui număr mai mare de profesori la aceste oportunități. Din datele obținute de către noi, peste 69 de mii de profesori au participat la cursuri pentru dobândirea de competențe și abilități în domeniul pedagogiei digitale.
Licitația pentru Catalogul electronic nu a fost încă demarată
În demersul pentru a cartografia starea digitalizării educației preuniversitare, am sesizat faptul că Ministerul Educației nu a demarat nici până astăzi licitația aferentă proiectului Catalogul școlar electronic, în valoare de 48,47 milioane de euro. Banii se vor întoarce, cel mai probabil, la Comisia Europeană, iar părinții vor continua să suplimenteze aceste lipsuri cotizând pentru achiziționarea de servicii de catalog electronic din alte surse.
Sistemul informatic de management al școlarității (SIMS – Catalogul Electronic) care conține generalizarea instrumentului a fost semnat în 2019 și avea o durată de implementare de 3 ani, fiind inclus în Programul Operațional Competitivitate 2014 – 2020 pentru ultimul exercițiu bugetar european.
Semnătura digitală în școli
Ce propunem noi pentru o educație digitală echitabilă și de calitate? Pe termen scurt, integrarea unor prevederi consistente privind digitalizarea educației în Legea pentru învățământul preuniversitar este necesară și firească, în contextul în care România va absorbi fonduri atât prin Mecanismul de Redresare și Reziliență, cât și prin cele de coeziune – NextGenerationEU. Ambele vizează reformarea învățământului european pentru atingerea țintelor stabilite prin strategia agreată la nivelul Uniunii.
Statul trebuie să-și onoreze responsabilitatea de a asigura echipamente digitale pentru elevii și profesorii care nu dispun de acestea, iar autoritățile publice locale pot fi responsabilizate, prin intermediul legiuitorului, să includă în finanțarea complementară fonduri destinate elementelor de infrastructură digitală în vederea modernizării sălilor de clasă și liceelor. Pe de altă parte, ARACIP, agenția care acreditează școlile, ar trebui să includă în standardele sale de evaluare a calității o consistentă componentă digitală.
Însă digitalizarea educației nu înseamnă să facem educația la fel ca în sala de clasă, doar fiind conectați pe o platformă de comunicare sincron. De aceea, impulsionăm Ministerul Educației să creeze competiții de granturi pentru cei care doresc să creeze tehnologie care poate genera învățare, să introducem semnătura digitală în școli pentru flexibilizare și debirocratizare.
Ar trebui și să extindem bunele practici internalizate din pandemie, inclusiv prin accesarea de fonduri europene pentru inovare în școli, salarii competitive și formarea de noi specialiști. Statul trebuie să dea dovadă de responsabilitate în înțelegerea lecțiilor pandemiei și de viziune în conturarea viitoarelor politici în materie de digitalizare; ce loc mai potrivit pentru a începe acest demers decât școala?
Întregul raport poate fi consultat în cadrul Bibliotecii de politici publice a SAR, disponibil aici.
