A terminat facultatea în 1980. Venise la facultate, în marele oraș universitar, dintr-un sat al unui județ aflat la sute de kilometri distanță. Și liceul îl făcuse departe de casă, într-un orășel. Aici, în orașul universitar, a venit cu bucurie, speranță și optimism: erau anii tinereții, cu toate posibilitățile lor, câte puteau fi în acei ani de greutăți ale unei societăți totalitare, cu lipsuri, cenzură și teamă. Dar tinerețea își găsește întotdeauna căile ei. Iar facultatea... era un vis împlinit. Știa de la bun început ce voia, să devină profesoară: iubea copiii. Și mai iubea limba și literatura română, o îndrăgise din primii ani de școală. Sau, poate iubea matematica, biologia ori geografia, căci ea poate fi oricare dintre profesoarele care au terminat facultatea în anul, spre exemplu, 1980.
A prins loc în cămin: luase notă mare la admitere, deși concurența fusese acerbă, 8 candidați pe un loc. Și astfel a început aventura, o aventură a tinereții, apoi o aventură a vieții. Cursurile la Universitate erau un adevărat festin. Profesori mari, despre care auzise și acum îi vedea în carne și oase, îi asculta cu admirație. Colegi plini de entuziasm și de viață. Desigur, printre toate bucuriile, care uneori însemnau un corn cu sana savurate la un lactobar din preajma facultății sau o plimbare cu colegii prin parc sau orele petrecute la biblioteca universitară, printre toate acestea erau și ședințele de partid ale organizației studențești, la care trebuia să participe sau cursurile plictisitoare și apăsătoare de materialism dialectic. Dar chiar și așa, viața era frumoasă. Mai ales de când îl cunoscuse și pe el, colegul de an venit din cealaltă parte a țării, tocmai din ținuturi dobrogene, care-și lăsase asemeni ei familia departe, pentru studiile universitare.
Din primele clipe au știut amândoi că va fi o întâlnire de viață. Au devenit nedespărțiți, la cursuri, la mese, la petreceri, peste tot. Și timpul a trecut frumos, familiile li s-au cunoscut, iar în ultimul an s-au căsătorit.
La marea ședință de repartiție de după încheierea facultății, aveau emoții. Dar soțul ei era șef de promoție și, încrezător, îi dădea și ei liniștea necesară. A prins loc în orașul universitar, la un grup școlar cu profil tehnologic. La rândul ei, fiind căsătoriți, a putut alege să rămână alături de el. A luat post în același liceu. Au urmat anii de ucenicie. Alături, ani petrecuți în școală, printre copii veniți, mulți dintre ei, la rândul lor, din sate ale diferitelor județe. Au învățat, cot la cot, să fie profesori. Să meargă în excursii cu elevii. Să organizeze serbări și să participe la activitățile extrașcolare care aveau adesea caracter ideologic. Trebuiau făcute și astea, intrau în fișa postului. Cum intrau și ședințele de partid.
Locuiau într-un apartament mic, plin de igrasie, dar de care se bucurau, pentru că era căminul lor. Locul în care pregăteau lecțiile, locul în care citeau, locul în care corectau extemporale și în care își primeau prietenii veniți în vizită. Pentru că încet-încet, au devenit iubiți și respectați în comunitatea școlară, au început să aibă prieteni și dintre părinți, vremurile erau grele și oamenii se ajutau între ei, iar profesorii erau valoroși în societate. Ca medicii, inginerii sau vânzătoarele de la alimentară, iar comunitățile se construiau în rețele de ajutor reciproc, implicând adesea prietenii legate pe viață.
După câțiva ani, ea a reușit să obțină un transfer într-o școală mai bună, din centrul orașului. Era mai aproape de casă. Soțul i-a rămas în liceul tehnologic, aflat undeva spre periferie. Aici, în noua școală, unde avea doar elevi de gimnaziu, a avut din nou emoții. Era profesoară tânără, dar știa ce are de făcut. În câțiva ani și-a creat un statut stabil, muncind în școală cu drag și cu responsabilitate. Și aici, cu materia ei pentru care avea pasiune, dar și cu tot ceea ce mai presupunea viața școlii: dirigenție și consiliere, activitățile extrașcolare, perioadele de muncă patriotică alături de elevi, la cules de porumb, de mere sau la scos morcovi, ședințele de partid și paradele de sărbători naționale. Apoi, a venit primul copil, cel mare. Apoi, au reușit să se mute într-un apartament mai mare. Apoi, a venit și al doilea fiu, cel mic. Viața se scurgea frumos, lin, cu toate greutățile anilor de restriște dinainte de 1989. Erau încă tineri, aveau doi copii frumoși, iubeau ceea ce făceau, elevii și școala, limba și literatura română sau matematica, biologia sau geografia. Aveau și mulți copii la meditații, căci erau printre cei mai căutați profesori. În plus, mai primeau și câte un nepot venit la studii în casa lor, pe care-l ajutau să se adapteze, îl sprijineau, îl educau. Alături de copiii lor, încă mici.
Cotitura anului 1989 a venit cu provocările ei, dar fără să le schimbe profilul vocației lor de viață. Ea a rămas în aceeași școală, aceeași profesoară dedicată specialității ei și elevilor săi. El, a prins ocazia, după vreun an, să se mute la universitate: se ivise un post, căci înainte de ‘89, blocarea lor fusese totală. Dar tot în orizontul învățământului își duceau amândoi viața. Care viață, s-a dovedit apoi, brusc, nedreaptă: o boală necruțătoare l-a furat din familie și din societate pe el, rapid.
Rămasă singură, cu doi copii încă fără buletin, ea și-a urmat, în continuare, drumul: în aceeași școală, crescând și educând generații de elevi, iar acasă, crescându-și copiii. Cu meditații, apoi, începând să scrie cărți didactice, devenind cunoscută la nivel național, iar la nivel județean fiind deja demult o figură reprezentativă. Copiii i-au crescut și ei, odată cu trecerea timpului. În școală, aceeași în care se mutase în anii tinereții, era printre profesorii cu greutate și, când a fost nevoie, i s-a propus să devină directoare. De la catedră, s-a mutat în biroul directoral. Nu era neapărat ceva ce ]și dorise, căci predatul materiei sale reprezenta pentru ea cea mai satisfăcătoare activitate profesională. Dar înțelegea că e nevoie să se implice și în alt fel. Era cel mai respectat profesor din școală, în care colegii aveau încredere și al cărei cuvânt conta.
N-au fost ani ușori: școala, cu pretenții de top, era grea, părinții erau dificili, elevii începuseră să fie răsfățați, dar diplomația ei, cu care de altfel trecuse prin toate greutățile vieții, a fost o armă eficientă. Și nu doar diplomația, ci și competența. A reușit, în anii de directorat, să construiască o sală de sport, să consolideze clădirea școlii și să-i ridice o mansardă, căci școala era căutată și efectivele ei creșteau. A scris, alături de colegi din școală, și o monografie a acesteia, căci este o școală cu vechi rădăcini istorice și care a avut un rol important în comunitate. Între timp, și-a ajutat și crescut copiii, care au terminat liceul, unul a plecat la studii în străinătate, celălalt a rămas lângă ea și a făcut studiile tot în orașul universitar unde le făcuseră și părinții lui.
Apoi, a venit și momentul în care s-a pensionat. Ca o sărbătoare, dar și cu lacrimi, ale ei, ale colegilor. S-a retras acasă, unde citește și își sprijină, măcar cu sfaturi, copiii. Și mai dă meditații. Și vorbește zilnic cu foștii colegi de la școală.
Știți cine este ea? (Dacă vreți să citiți în cheie masculină textul puteți răspunde la întrebarea „cine este el?”) Priviți în jurul vostru, la profesorii voștri, la colegii voștri: sigur o/îl veți găsi și-i veți ști, așadar, numele! Nu contează că este de română sau de matematică, de istorie sau de educație fizică, nu contează că este sau a fost într-o școală gimnazială sau într-un liceu, într-o școală rurală sau într-una dintr-un centru universitar. Povestea poate avea câte variabile vreți. Sunt oamenii de lângă noi, profesorii și colegii noștri, mentorii noștri, oamenii care revin adesea în sala profesorală și privesc cu nostalgie spre locul care le-a aparținut ani buni sau decenii bune. Despre viețile petrecute în școală a fost vorba astăzi.
