![[Cum te simți] O adolescentă povestește cum face față anxietății și atacurilor de panică: „Am învățat că e important să vorbim cu oamenii din jur despre ele”](/files/articole/AlinaMarinescu_Anxietate_Scoala9-Zw0c.jpg "[Cum te simți] O adolescentă povestește cum face față anxietății și atacurilor de panică: „Am învățat că e important să vorbim cu oamenii din jur despre ele”")
Ștefania Gârțu avea 19 ani când a povestit, pentru Școala 9, despre experiența ei cu anxietatea și atacurile de panică. Timp de cinci ani adolescenta cu șuvițe albastre, galbene și verzi s-a străduit să înțeleagă de ce dimineața avea un nod în gât și îi venea să vomite, de ce începea brusc să tremure și simțea că o să leșine.
Era în clasa a VIII-a când a înfruntat prima dată simptomele astea, se întâmpla în iunie, înainte de Evaluarea Națională. S-a trezit tremurând în toiul nopții cu acel nod în gât. „Puneam mâna pe mine și nu puteam să mă opresc”, își amintește Ștefania. „Simțeam că o să-mi sară inima din piept”.
În ultimul an din școala generală n-a putut să mănânce mai nimic dimineața, doar o jumătate de felie de pâine prăjită, ca să nu plece cu stomacul gol la ore.
Prima internare în spital
La 14 ani, spitalul era ultimul loc în care ar fi vrut Ștefania să ajungă, dar din cauza modului cum se simțea fizic, familia a internat-o la pediatrie. Medicii din Bacău, orașul natal, i-au spus atunci că s-ar putea să aibă apendicită. După câteva zile, însă, au externat-o, pentru că au tras concluzia că nu trebuia operată.
O lună mai târziu, la banchetul de clasa a VIII-a, în timp ce dansa cu prietenii, au început niște dureri în partea dreaptă a abdomenului. „O prietenă a ieșit cu mine afară, mă luase plânsul. Îmi făceam gânduri că, dacă mi-e rău, ajung la spital”, spune Ștefania. Se temea în special de întoarcerea printre medici. Pentru că durerile au trecut la fel de repede cum s-au ivit, a revenit la petrecere.
A urmat examenul la limba română, care a adus-o din nou într-o stare de neliniște. În acea dimineață, a avut senzația că o să se sufoce. Mama ei s-a gândit chiar să sune la salvare, când a văzut-o fugind spre fereastră ca să tragă adânc aer în piept.
„Era și o presiune din partea alor mei să iau note bune”, spune Ștefania. Când s-au afișat rezultatele de la examen și a văzut media de intrare la liceu, 8.95, a fost dezamăgită. A aflat de la tatăl ei că și el se aștepta la mai mult. „Până în clasa a VII-a, și mama fusese foarte critică cu notele, ne compara cu alți colegi sau pe mine și pe fratele meu între noi”, povestește ea. „Până atunci am crezut că, dacă nu ai note bune, ești nimic”.
Patru atacuri de panică într-o zi
2016 a fost anul în care Ștefania a intrat la profilul pe care și-l dorea, științele naturii, la unul dintre liceele bune din Bacău. Dar și anul în care a trecut prin două internări, a doua în perioada repartizării la licee. „Când am avut un atac de panică în spital, mama era cu mine în salon și îmi povestea ultima ceartă cu tata”, ține minte ea.
O primă veste bună despre stările ei inexplicabile a venit chiar cât era internată. O psihologă a vizitat-o, la fel ca pe ceilalți pacienți, și a discutat cu ea cam o oră. Ștefania i-a explicat cum se simțise recent, dar și câte ceva despre familie, iar specialista i-a oferit un răspuns: cel mai probabil erau stări anxioase și atacuri de panică. De aceea, i-a recomandat să meargă la un terapeut.
Ștefania auzise despre anxietate și atacuri de panică, dar nu prea știa cum se manifestă. „Totuși, eram fericită că în sfârșit cineva îmi spusese ce am”, adaugă ea.
Potrivit DSM-5, Manualul de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mintale, ediția V, al Asociației Americane de psihiatrie, tulburarea anxioasă generalizată este o teamă necontrolată resimțită în majoritatea zilelor, cel puțin șase luni, în legătură cu unele evenimente sau activități. Iar atacul de panică poate să apară „în contextul oricărei tulburări anxioase” și printre simptome se numără: tremuratul, greața, senzația de leșin și palpitațiile.
Ștefania n-a mers și la un psihiatru pentru un diagnostic, dar a urmat atunci trei ședințe cu psihologul de la serviciul mamei, de profesie asistentă medicală. O soluție în cazul unui atac de panică era să-și ia pulsul, a sfătuit-o aceasta, și să numere sau să atingă lucruri din jur. Apoi, să respire adânc. „Uneori ajuta, dar de obicei mă gândeam doar că sunt panicată”.
Până într-a IX-a se lupta cu patru atacuri de panică două-trei zile pe săptămână, cele foarte intense apăreau o dată sau de două ori pe lună. „Simțeam că e oribil tot și că nu vreau să trăiesc asta. Nu aveam resurse în jur. Mama îmi spunea că e o criză de fiere, tata nu le accepta”.
Nu a fost nici la vreun consilier școlar, dar îi mai povestea profesoarei de engleză prin ce trecea. De exemplu, când o vedea mai abătută, aceasta o chema pe hol și o întreba ce a pățit.
Iar în ultimii doi ani de liceu și în primul de facultate, Ștefania s-a deschis mai mult și față de prieteni și de alți adolescenți cu experiențe similare de anxietate.
În 2021, de exemplu, a participat la mai multe proiecte pe această temă. A scris un eseu pentru Gen, revistă, publicație unde creează conținut tineri, în care a vorbit despre frica de legăturile romantice, dezvoltată din cauza relației dintre părinții ei. Și a fost gazda podcastului „Show me emotion”, inițiat de Asociația Bloc Zero, unde a dezbătut cu alți adolescenți apăsări asemănătoare, între altele, privitoare la familie. „Punând întrebări mi-am dat seama prin câte lucruri comune trecem. Am învățat că e important să vorbim cu oamenii din jur despre ele”, mai spune adolescenta.
„Crescusem în certuri și credeam că trebuie să îndur”
Recent, Ștefania a tras concluzia că a fost într-un fel psiholog pentru mama ei, care o încărca des cu problemele familiei. În schimb, când voia să îi povestească ea anumite lucruri, mama nu o asculta cu atenție: „Identifica un cuvânt și practic povestea mea era terminată și trebuia să o ascult pe ea. Simțeam că trebuie să-i dau sfaturi”.
Certurile dintre părinți erau frecvente și izbucneau din diverse nemulțumiri ale lor. Când era mai mică, Ștefania uneori plângea, alteori își astupa urechile, se ascundea sub birou sau în baie. Mama intra deseori în camera ei și îi povestea acea discuție în contradictoriu. „Crescusem în certuri și credeam că așa e peste tot și că trebuie să îndur”, explică ea astăzi.
Ca în multe familii din România, și în a ei au lipsit conversațiile despre emoții. Dacă se lovea în copilărie și apoi plângea, părinții pur și simplu îi spuneau să nu mai plângă. Nici în prezent nu știe cum să vorbească cu ei despre cum se simte.
În clasa a XII-a, Ștefania a început ședințele de psihoterapie și atunci a descoperit că atacurile de panică erau de fapt o reacție a corpului ei când părinții aveau conflicte. A reușit, după mai bine de patru ani, să pună degetul pe cauza anxietăților. Datorită terapiei a mai înțeles că relația părinților nu o privește și că n-ar trebui să le ofere ea sfaturi.
În plus, a învățat să le atragă atenția când avea nevoie de liniște. Prin iarna lui 2020, în timp ce studia în camera ei pentru Bacalaureatul la română, le-a auzit reproșurile. A bătut cu palma în peretele care dădea în camera alăturată, dar ei au continuat. A trântit și ușa de la camera ei. Niciun rezultat.
S-a îndreptat cu inima în dinți spre sufragerie și a zis câteva cuvinte foarte încet. După aceea, a prins curaj și a reușit să le rostească mai tare: „Vreau să învăț, faceți liniște, vă rog”. S-au oprit. După ce s-a întors în camera ei, Ștefaniei i-au dat lacrimile și a țopăit de bucurie.
Un scop principal în pandemie a fost să se mute de acasă
Într-o zi din primăvara lui 2020, mama ei a anunțat-o că un coleg de muncă fusese confirmat cu COVID-19, așa că toată familia a trecut în izolare. Ștefania se temea de obișnuitele certuri, iar terapeuta a îndemnat-o să se pregătească „pentru orice” în următoarele două săptămâni. Părinții ei, însă, au fost mai calmi decât în alte perioade și s-au contrazis doar o dată în acele zile.
Ștefania mai avea un semestru dintr-a XII-a și urma să dea Bacalaureatul. La îndemnul terapeutei și-a schițat un program de învățare acasă, având în vedere că școlile se închiseseră. „Principalul meu scop era să învăț pentru Bac, să merg la facultate și să mă mut de acasă”, spune ea.
Terapia a ajutat-o să facă față și stresului din pandemie, mai povestește adolescenta. A avut o vreme când „s-a afundat” în statistici și în știri despre coronavirus. O îngrijora reacția organismului ei dacă ar fi luat COVID, dar și că i-ar fi putut îmbolnăvi pe alții. S-a infectat chiar în perioada în care se pornise vaccinarea, s-a simțit foarte rău într-o noapte, dar și-a revenit repede.
A mai rămas cu două temeri, de germeni și de interacțiune socială. Dar le gestionează cât poate de bine. „Acum nici nu mai pot să-mi imaginez oameni care beau din același pet de bere”, recunoaște Ștefania și zâmbește.
Deși a început facultatea online, s-a mutat din primul an în București, iar distanța de părinți a adus beneficii pentru sănătatea ei mintală, adică atacuri de panică mult mai rare.
Dar procesul de vindecare continuă, mai ales acum că o neliniștește, ca pe mulți, războiul din Ucraina. Câteva zile nici n-a putut să se concentreze la facultate. „Mi-am promis acum mult timp că o să merg la terapie, pentru că vreau să fiu bine și să am comportamente cât mai sănătoase, să-mi reglez anxietatea și atacurile de panică”, spune Ștefania. „Știu că pot, am cerut ajutor și vreau să-l primesc”.
Unde poți să suni sau să trimiți un mesaj fără costuri când ai nevoie să vorbești cu un specialist în sănătate mintală:
- Teen Line - depreHUB: 0374.461.461 (Oricând);
- Telefonul Copilului: 116111 (De luni până vineri între 08:00 și 20:00, respectiv sâmbătă și duminică de la 10:00 la 14:00). Pe lângă linia telefonică 116111, există și aplicația mobilă Happygraff pentru Android și mailul vorbestecunoi@telefonulcopilului.ro;
- ARPS: 0800 801 200 (Vineri, Sâmbătă și Duminică, între 19:00 – 07:00). E-mail sos@antisuicid.ro (Oricând).
