Rezistența din școlile ucrainene: profesori, părinți și elevi au împletit plase de camuflaj pentru soldați și tancuri

Tanya și familia ei au aflat, ca toată lumea, în dimineața de 24 februarie, că rușii bombardează Kievul, capitala Ucrainei, la 500 de kilometri de Lviv, orașul lor. Când a auzit despre invazie, Orysa, fiica ei de 8 ani, a început să plângă. Mikhas, fiul, cu un an mai mic decât fata, întâi s-a supărat, apoi s-a enervat și, în cele din urmă, „ca un băiat adevărat”, îl laudă Tanya, a spus: „Hai să ne pregătim pentru asta”. 

În prima zi de război, bombardamentele au fost singurul lor subiect de discuție. Ea și soțul le-au explicat celor mici că războiul se poate desfășura „în multe moduri”. Treptat, au stabilit și câteva reguli pentru perioada următoare, pentru că „regulile îi ajută să înțeleagă că totul e sub control, că mama și tatăl lor o să-i protejeze”, îmi spune Tanya online.   

Nu mai au voie, de pildă, să folosească Google, nici să se uite la televizor singuri. Părinții le oferă, totuși, informații simple, cum ar fi că un anumit oraș e atacat, însă nu le arată imagini. Iar dacă există vreo veste bună în legătură cu armata ucraineană, pe aceea le-o dau înainte de toate. 

„Prima zi a fost ca un coșmar, a fost cea mai grea pentru mine”, spune Tanya, 36 de ani, cu glas tremurând, așezată pe o canapea din sufragerie. „Vezi că e adevărat, dar nu poți să accepți că se întâmplă”. Atunci, și autoritățile din Lviv au testat sirenele de raid aerian. Funcționau. 

Orysa și Mikhas vin pe rând lângă mama lor și îmi fac zâmbitori cu mâna de la 800 de kilometri distanță. Poartă ochelari cu rame subțiri, la fel ca Tanya. 

Copiii au lipit desene pe pereții adăpostului 

Sunetului sirenei i-a trezit brusc în dimineața următoare, vineri, 25 februarie, și au mers împreună 200 de metri ca să ajungă în adăpostul subteran al celei mai apropiate școli. Le era teamă mai ales din cauză că aveau de traversat o zonă descoperită. 

Pentru că voiau să evite drumul care îi speria, s-au apucat de curățenie în subsolul clădirii în care locuiesc. Au scos toate gunoaiele, au adus apă potabilă și instalație electrică. 

În timpul curățeniei, Orysa a desenat o pisică, iar pe marginea colii a scris în ucraineană că „totul va fi bine”. Apoi, a lipit-o pe un perete al subsolului. Cei doi frați au continuat să deseneze; pe o altă coală au colorat steagul Ucrainei și al Rusiei, case și flori, și au scris „Слава Україні! – Героям слава!” („Slava Ukraini! – Heroiam slava!”), adică „Glorie Ucrainei! – Glorie eroilor!”. 

Desenul Orysei, pe un perete din subsolul clădirii în care locuiește Fotografii: Arhiva familiei

Tanya nu știe câți oameni încap în adăpostul lor, căci nu i-a numărat niciodată. Dar e loc suficient, deși clădirea are apartamente pe 15 etaje, pentru că mulți vecini au plecat spre granițe. 

În subsolul clădirii lor, unde se adăpostesc când sună sirenele de raid aerian

Ea nici nu și-a propus să plece, pentru că, odată cu instituirea legii marțiale, soțul ei a fost obligat să rămână, ca să lupte dacă va fi mobilizat. Nu vrea să-l lase singur și încă se simte în siguranță în Lviv. „În plus, asta e țara noastră și vom depune eforturi să o protejăm”, continuă ea.

Războiul a reorganizat școlile

Tanya, Orysa și Mikhas au lucrat recent alături de alți părinți, profesori, câțiva copii și adolescenți la plase de camuflaj pentru armata ucraineană. Se pot acoperi, de exemplu, până și tancuri cu ele; sunt din material textil maro și kaki. Instituția în care până acum câteva zile copiii ei făceau ore, a devenit un centru de rezistență; sala de sport găzduiește astăzi refugiați din regiunile bombardate de ruși. De fapt, toate școlile din Lviv au ușile deschise pentru ei, din câte știe Tanya, la fel teatrele și clădirile administrative. 

Această activitate din școală a fost singura la care a putut participa împreună cu copii, în timp ce soțul ei pregătea în altă parte cocktailuri Molotov. Voia să se simtă utilă. Dacă rămânea acasă, începea să citească știri și postări online și plângea. „Nu vreau să mă vadă copiii așa”, spune ea. De fiecare dată când ies își iau toți rucsacul de urgență în spate. 

La școală, copiii au întâlnit și profesori cunoscuți, chiar au pictat împreună puțin și s-au jucat cu Lego. Profesorii își doresc să revină la ore, explică Tanya, pentru că au nevoie să își țină mintea ocupată, să nu se mai gândească tot timpul la război. Dar deocamdată nu e posibil. 

„Cei din est cred că au învățat altceva la școală”

Tanya s-a născut în 1986, cu cinci ani înainte ca Ucraina să își obțină independența – făcuse parte din Uniunea Sovietică între 1922 și 1991. Ea a crescut într-un orășel din nord-vestul Ucrainei de azi, unde se vorbea în mare parte ucraineană. La școală a studiat și rusă, pe care încă o stăpânește, dar de mică a învățat că există națiunea ucraineană, precum și o istorie a Ucrainei. „Cei din est cred că au învățat altceva la școală”, adaugă ea. 

În Lviv, la 70 de kilometri de Polonia, s-a mutat acum mulți ani, când nu-și închipuia că aici se vor aduna sute de mii de refugiați. Jumătate dintre cei 1 milion care au fugit până acum de război au trecut granița spre Polonia, restul spre România (peste 100.000), Slovacia, Ungaria și Republica Moldova. Rușii n-au atacat deloc Lviv, dar în oraș oamenii se înghesuie în trenuri și în mașini sau pur și simplu pornesc pe jos, cu gândul să iasă cât mai repede, să fie cât mai departe de bombele și gloanțele care iau vieți și totodată o parte din istoria țării lor. Școli, blocuri de locuințe și clădiri culturale din țară sunt acum distruse. 

Dintre țările vecine cu România doar Ucraina și Republica Moldova nu sunt membre NATO, alianță politico-militară care cuprinde 30 de state, cele două fiind mai vulnerabile în fața Rusiei. 

Ce să-și pună în „rucsacul de urgență”

Încă din ianuarie 2022, elevii au primit informații în școli despre ce-au de făcut în cazul unei invazii din partea Rusiei, care tot aduna trupe la granițele de nord și est. Țara era în război de opt ani – Federația Rusă a anexat Peninsula Crimeea a ucrainenilor în 2014 și a alimentat până acum un conflict armat în regiunile estice Luhansk și Donețk. Analiștii susțin că Vladimir Putin, președintele Rusiei, vrea, între altele, să instaureze un guvern-marionetă la Kiev care să țină Ucraina departe de NATO și de Uniunea Europeană. 

Copiii aflaseră de la profesori că și școlile pot fi bombardate într-un război, dar Orysa nu fusese la ore în ianuarie, pentru că a avut varicelă și apoi, COVID, boală prin care a trecut toată familia.  

În prima zi de școală, când a auzit despre exercițiile de pregătire pentru un atac aerian, a început să plângă și a sunat-o pe Tanya să vină să o ajute, că e o bombă în școală. Mama i-a explicat că e doar un exercițiu. „A fost o greșeală că nu i-am vorbit înainte despre asta. Cu Mikhas discutasem”, spune Tanya. „Când au început trainingurile despre cum să reacționezi la invazie, copiii mei erau pregătiți. Le-am spus că va fi o lecție și că trebuie să-și asculte profesorii cu atenție, să facă totul cât mai repede, să se îmbrace și să-și pună lucrurile în ghiozdan”.   

Mesajul colorat al copiilor Tanyei: „Glorie Ucrainei! – Glorie eroilor!”

A ajutat-o faptul că, înainte de lecții, profesorii au organizat o ședință cu părinții și i-au instruit. Atunci au aflat inclusiv unde sunt adăposturile din oraș și ce trebuie să conțină în primul rând rucsacul de urgență: documente, bani, încărcător, telefon, haine, medicamente, mâncare și apă. 

Înainte de invazie, Tanya lucra ca profesoară de engleză pentru preșcolari la o grădiniță, însă n-a apucat să-i pregătească în vreun fel. Plus că erau prea mici pentru asemenea traininguri, mai explică ea, iar responsabilitatea le revenea în primul rând părinților. 

„Nu ne așteptam la așa ceva”, mai spune Tanya despre războiul care durează de mai bine de o săptămână. „Credeam că Rusia va intra oficial în Luhansk și Donețk, dar nu că va fi o invazie în Kiev, Harkiv sau Odesa”.    

Nimeni nu mai are dispoziție pentru studiu, nici măcar online. „Eu și copiii petrecem mai mult timp împreună: ne uităm la desene animate, ne ajutăm soldații împreună și coborâm trepte spre adăposturi subterane”, spune Tanya, totuși, cu speranță că se va încheia tragedia. „Acum ei își adună jucăriile și hainele pe care sunt pregătiți să le ofere copiilor refugiați”. 

„Peste zece ani Rusia de azi nu va mai fi”

Faptul că e în continuare activă o ajută pe Tanya să meargă înainte. Și rugăciunile ca războiul să se oprească îi dau putere. În plus, prietenii din Europa și din SUA o ascultă și sunt dispuși oricând să ajute. 

Mintea îi zboară des spre regiunea Harkiv, la 1.000 de kilometri de Lviv, unde sunt nașa și mătușa ei. Nașa ei locuiește chiar în oraș, al doilea cel mai mare din Ucraina, bombardat continuu de Rusia, și se teme să iasă din subsol să-și cumpere mâncare. 

Invazia i-a mai trezit Tanyei o frică: „Nu voiam să mi-l imaginez pe fiul meu în armată peste zece ani”, povestește Tanya. „După zilele astea, însă, mă simt mai în siguranță, știu că peste zece ani Rusia de azi nu va mai fi. Acest război va aduce sfârșitul lui Putin”.  

Se întreabă deja ce îi așteaptă pe ucraineni după încheierea războiului, pentru că va fi multă muncă pentru reconstruirea țării. Se așteaptă, însă, să reușească toți să ridice Ucraina, și cu cei care au susținut Rusia până la invazie. „Toată lumea de aici știe acum că Rusia e un agresor și vom fi mai uniți”, spune Tanya. „Nu mă mai tem pentru viitorul copiilor mei”.