Spitalul
Intru în Centrul Național Clinic de Recuperare Neuropsihomotorie Copii „Robănescu-Pădure” din București. În salonul de așteptare, văd mulți copii cu părinții lor. Unii sunt aici pentru evaluare: analiza mersului sau evaluare psihologică. Alții, pentru recuperare: kinetoterapie sau injecția de toxină botulinică pentru relaxare musculară.
Într-un fel, am copilărit în acest spital. Vin aici de la un an, când medicii m-au diagnosticat cu hemi-pareză spastică. Termenul „hemi-pareză” se referă la faptul că un membru inferior este afectat, iar „spastică” înseamnă că este încordat, pentru că primește prea multe impulsuri nervoase.
Am venit regulat până la șase ani. De obicei, mă însoțeau părinții sau bunicii pentru kinetoterapie, analiza mersului sau injecția de toxină botulinică. Anul acesta, am revenit la spital, pentru că aveam piciorul mai încordat decât de obicei. Am nevoie de aceste proceduri ca să îmi pot relaxa piciorul drept, pentru mobilitate și flexibilitate.
Ies din clădirea principală și merg spre locul pentru internări printr-un părculeț din curte. Văd flori ale căror culori contrastează verdele închis al tufișului. Intru în clădirea cu saloanele în care stau cei internați. Miroase a fum de țigară dulceag de la asistente sau părinții copiilor. Urc pe scări până la primul etaj, unde sunt saloanele.
Holurile sunt lungi și luminate de neoane albe, cu strălucire rece. De-a lungul lor, văd asistente care ajută pacienții să meargă la terapie: le împing căruciorul, îi țin de mână sau le arată cabinetul. Poartă costume medicale magenta, albastru închis sau cerulean, simple sau cu modele de flori. O rog pe una dintre ele să mă îndrume spre saloane, iar ea se oferă să mă conducă.
Pe secția de recuperare neuropsihomotorie pentru copii, sunt patru paturi per salon. Unele sunt goale; pe altele sunt așezate haine de copii sau de adult, semn că pacientul e însoțit de un părinte. Sunt 24 de saloane în total și cam două sau trei asistente per secție. Pacienții mănâncă în sala de mese de la etaj. În timpul internării, pacienților li se oferă trei mese pe zi. Copiii internați se pot juca la locul amenajat de afară. Acum, majoritatea stau liniștiți în pat după o zi lungă de kinetoterapie. Lumina soarelui intră încet prin ferestre.
De obicei, durează două săptămâni o internare cu tratament pediatric complet. În timpul acestora, pacienții pot face kinetoterapie, fizioterapie, masaj sau terapie de stabilizare. Procedurile sunt alese după nevoile medicale a fiecărui pacient.
În România, trăiesc 82.725 de tineri între 0 și 18 ani cu o dizabilitate, adică aproape 9% din totalul persoanelor cu dizabilități, conform Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități din 2026. La nivel global, UNICEF estimează că 1 din 10 copii are o formă de dizabilitate.
Ștefania
Mă plimb pe hol și bat la ușa salonului 11. Când deschid, o văd pe Ștefania, o tânără de 14 ani, care stă pe pat lângă bunica ei. Poartă ochelari rotunzi, cu imprimeu de leopard pe rame, un maiou alb, cu bretele subțiri și niște pantaloni negri trei sferturi, ca să suporte mai ușor căldura. Și-a prins părul creț și puțin ciufulit într-o coadă la spate, care îi evidențiază trăsăturile feței. E în clasa a opta și vrea să meargă la un liceu cu profil economic din Teleorman, județul ei natal. Din clasa a zecea, plănuiește să se transfere la un liceu economic din București.
Mă așez pe pat și aud foșnetul așternuturilor verzi pal. Foșnesc ușor, ca niște foi de hârtie. Stau lângă ea și bunica sa.
„Am fost diagnosticată cu parapareză flască înainte să mă nasc”, spune Ștefania. Parapareza înseamnă că ambele membre inferioare sunt afectate, iar „flască” se referă la faptul că membrele sunt moi și pacientul nu are control asupra lor. În martie, Ștefania a avut a șaisprezecea intervenție chirurgicală, după care a lipsit aproape patru luni de la școală. „Înainte de operație, mă simțeam ciudat la nivel corporal”, spune ea. „Puteam să fac tot la fel cum fac acum, doar că aveam probleme cu tensiunea și cu respirația. Respiram greu când făceam efort.”
Deschid fereastra și las niște aer proaspăt să intre în cameră. O privesc pe bunica ei. S-a așezat un scaun mai mic lângă noi, ca să îmi facă loc pe pat.
„Nici nu pot să explic ce senzație a fost să aștept atâta timp”, povestește despre operația Ștefaniei care a durat 11 ore. „Pur și simplu nu mai trecea timpul, parcă se oprise în loc. Este o durere imensă să nu știi ce i se întâmplă copilului.”
Le înțeleg greutățile, chiar dacă avem experiențe diferite. E greu să trăiești cu un diagnostic care nu are antidot sau o vindecare garantată, mai ales când nu ai ales să ți se întâmple.
„Până la urmă am ieșit pe hol și m-a văzut o doamnă doctor”, continuă bunica. „A sunat direct în sala de operație și-au spus că i se monta placa și șuruburile, mai dura două ore.”
După operație, Ștefania s-a simțit mai bine în corp. „Mă simt și mai relaxată la nivel muscular. În plus, am mai multă încredere în mine.” Toamna asta, va merge la medic ca să îi pună proteze.
Spre deosebire de Ștefania, eu am făcut doar o operație când aveam cinci ani. Am fost însoțită de părinții mei înainte, în timpul și după procedură. Pe parcursul recuperării, am stat în pat o lună, în apartamentul nostru de atunci. Apoi, am făcut intensiv kinetoterapie șase luni, patru zile pe săptămână. Când părinții mei erau plecați la muncă, mătușa mea venea acasă ca să-mi gătească, să îmi ofere dulciuri și să-mi țină companie. Operația nu a lăsat nicio cicatrice în urmă, cel puțin nu una pe care o pot simți la atingere. Însă, îmi amintesc frica de anestezie și de întunericul care urma.
Despre perioada postoperatorie, Ștefania spune că a fost mai liniștită și și-a revenit psihic. „Cât am stat în spital a fost haos, mi-a fost frică”, își amintește. Frica era legată de durere și de necunoscut.
„Prima zi în care m-am întors la școală a fost oarecum ciudată”, spune Ștefania. „Eram obișnuită cu liniștea de acasă, de unde am m-am recuperat.”
Totuși, simte că a fost primită bine de colegii săi.
„Viața mea de adolescent, de acum, nu este diferită de cea a adolescenților normali. Adică, mă descurc aproape la fel.”
Ștefania e în clasa a opta într-o clasă de 23 de elevi. „De obicei, când am pauze stau în clasă. Nu prea ies, pentru că nu prea am cu cine să ies. Când mă mai duc afară, o fac singură”, spune ea. În clasă, mai degrabă elevii petrec timp în grupuri mici. „Făceam și eu parte dintr-un grup, doar că am lipsit foarte mult, din cauza operației pe care am făcut-o și ne-am distanțat. Nu prea am mai vorbit.”
Ștefania a participat la olimpiada locală de limba română anul trecut. Deși se confruntă uneori cu stres academic, profesorii ei au fost acolo pentru ea când a revenit la școală, după operație. Au fost acolo pentru ea când a avut nevoie de ajutor, dar nu a fost protejată prea mult. S-au comportat cu ea cum s-ar comporta și cu ceilalți.
În România, elevii cu dizabilități sunt încadrați adesea, în urma unei evaluări, la „cerințe educaționale speciale”. Certificatul atestă că școala trebuie să ofere sprijin adaptat nevoilor acestora și implicarea unui profesor de sprijin. În ultimii trei ani, numărul de elevi cu nevoi speciale s-a dublat de la un an la altul, ajungând la peste 73.000. Legea prevede că un profesor de sprijin trebuie să aibă în grijă maxim 12 elevi. Cu toate acestea, anul trecut, media națională a fost de un profesor la 43 de elevi.
Profesorii de gimnaziu identifică pregătirea pentru a preda elevilor cu cerințe educaționale speciale drept cea mai importantă nevoie într-un studiu internațional din 2024. Anul acesta, Ministerul Educației și-a propus formarea a peste 18.000 de profesori în educația incluzivă și introducerea unor niveluri de sprijin, în funcție de natura dificultăților cu care elevul se confruntă. Aceste schimbări au fost prevăzute din reforma Legii învățământului preuniversitar din 2023, însă au fost amânate până în prezent.
„Am fost în două excursii cu școala până acum, dar a fost foarte greu, pentru că locurile în care am fost aveau scări, adică nu erau amenajate pentru copiii cu dizabilități”, povestește Ștefania când o întreb despre activitățile extrașcolare.
În prima excursie, a fost la Grădina Zoologică din București, iar în a doua a vizitat Muzeul Antipa. „Am stat pe bancă cam tot timpul acolo, pentru că nu aveau nici rampe, nici lumină, nici nimic.”