Adolescență în recuperare

Adolescență în recuperare

Mi-am petrecut o bună parte din copilărie la secția de recuperare a copiilor cu deficiențe fizice și neuropsihomotorii din București. M-am întors în adolescență să aflu cum se simt cei care, la fel ca mine, au o dizabilitate.  

06.11.2026

de Sofia Croitoru (text și colaje)

Spitalul 

Intru în Centrul Național Clinic de Recuperare Neuropsihomotorie Copii „Robănescu-Pădure” din București. În salonul de așteptare, văd mulți copii cu părinții lor. Unii sunt aici pentru evaluare: analiza mersului sau evaluare psihologică. Alții, pentru recuperare: kinetoterapie sau injecția de toxină botulinică pentru relaxare musculară.

Într-un fel, am copilărit în acest spital. Vin aici de la un an, când medicii m-au diagnosticat cu hemi-pareză spastică. Termenul „hemi-pareză” se referă la faptul că un membru inferior este afectat, iar „spastică” înseamnă că este încordat, pentru că primește prea multe impulsuri nervoase. 

Am venit regulat până la șase ani. De obicei, mă însoțeau părinții sau bunicii pentru kinetoterapie, analiza mersului sau injecția de toxină botulinică. Anul acesta, am revenit la spital, pentru că aveam piciorul mai încordat decât de obicei. Am nevoie de aceste proceduri ca să îmi pot relaxa piciorul drept, pentru mobilitate și flexibilitate.

Ies din clădirea principală și merg spre locul pentru internări printr-un părculeț din curte. Văd flori ale căror culori contrastează verdele închis al tufișului. Intru în clădirea cu saloanele în care stau cei internați. Miroase a fum de țigară dulceag de la asistente sau părinții copiilor. Urc pe scări până la primul etaj, unde sunt saloanele. 

Holurile sunt lungi și luminate de neoane albe, cu strălucire rece. De-a lungul lor, văd asistente care ajută pacienții să meargă la terapie: le împing căruciorul, îi țin de mână sau le arată cabinetul. Poartă costume medicale magenta, albastru închis sau cerulean, simple sau cu modele de flori. O rog pe una dintre ele să mă îndrume spre saloane, iar ea se oferă să mă conducă.

Pe secția de recuperare neuropsihomotorie pentru copii, sunt patru paturi per salon. Unele sunt goale; pe altele sunt așezate haine de copii sau de adult, semn că pacientul e însoțit de un părinte. Sunt 24 de saloane în total și cam două sau trei asistente per secție. Pacienții mănâncă în sala de mese de la etaj. În timpul internării, pacienților li se oferă trei mese pe zi. Copiii internați se pot juca la locul amenajat de afară. Acum, majoritatea stau liniștiți în pat după o zi lungă de kinetoterapie. Lumina soarelui intră încet prin ferestre.

De obicei, durează două săptămâni o internare cu tratament pediatric complet. În timpul acestora, pacienții pot face kinetoterapie, fizioterapie, masaj sau terapie de stabilizare. Procedurile sunt alese după nevoile medicale a fiecărui pacient. 

În România, trăiesc 82.725 de tineri între 0 și 18 ani cu o dizabilitate, adică aproape 9% din totalul persoanelor cu dizabilități, conform Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități din 2026. La nivel global, UNICEF estimează că 1 din 10 copii are o formă de dizabilitate.

Ștefania

Mă plimb pe hol și bat la ușa salonului 11. Când deschid, o văd pe Ștefania, o tânără de 14 ani, care stă pe pat lângă bunica ei. Poartă ochelari rotunzi, cu imprimeu de leopard pe rame, un maiou alb, cu bretele subțiri și niște pantaloni negri trei sferturi, ca să suporte mai ușor căldura. Și-a prins părul creț și puțin ciufulit într-o coadă la spate, care îi evidențiază trăsăturile feței. E în clasa a opta și vrea să meargă la un liceu cu profil economic din Teleorman, județul ei natal. Din clasa a zecea, plănuiește să se transfere la un liceu economic din București.

Mă așez pe pat și aud foșnetul așternuturilor verzi pal. Foșnesc ușor, ca niște foi de hârtie. Stau lângă ea și bunica sa.

„Am fost diagnosticată cu parapareză flască înainte să mă nasc”, spune Ștefania. Parapareza înseamnă că ambele membre inferioare sunt afectate, iar „flască” se referă la faptul că membrele sunt moi și pacientul nu are control asupra lor. În martie, Ștefania a avut a șaisprezecea intervenție chirurgicală, după care a lipsit aproape patru luni de la școală. „Înainte de operație, mă simțeam ciudat la nivel corporal”, spune ea. „Puteam să fac tot la fel cum fac acum, doar că aveam probleme cu tensiunea și cu respirația. Respiram greu când făceam efort.” 

Deschid fereastra și las niște aer proaspăt să intre în cameră. O privesc pe bunica ei. S-a așezat un scaun mai mic lângă noi, ca să îmi facă loc pe pat. 

„Nici nu pot să explic ce senzație a fost să aștept atâta timp”, povestește despre operația Ștefaniei care a durat 11 ore. „Pur și simplu nu mai trecea timpul, parcă se oprise în loc. Este o durere imensă să nu știi ce i se întâmplă copilului.”

Le înțeleg greutățile, chiar dacă avem experiențe diferite. E greu să trăiești cu un diagnostic care nu are antidot sau o vindecare garantată, mai ales când nu ai ales să ți se întâmple. 

„Până la urmă am ieșit pe hol și m-a văzut o doamnă doctor”, continuă bunica. „A sunat direct în sala de operație și-au spus că i se monta placa și șuruburile, mai dura două ore.”

După operație, Ștefania s-a simțit mai bine în corp. „Mă simt și mai relaxată la nivel muscular. În plus, am mai multă încredere în mine.” Toamna asta, va merge la medic ca să îi pună proteze. 

Spre deosebire de Ștefania, eu am făcut doar o operație când aveam cinci ani. Am fost însoțită de părinții mei înainte, în timpul și după procedură. Pe parcursul recuperării, am stat în pat o lună, în apartamentul nostru de atunci. Apoi, am făcut intensiv kinetoterapie șase luni, patru zile pe săptămână. Când părinții mei erau plecați la muncă, mătușa mea venea acasă ca să-mi gătească, să îmi ofere dulciuri și să-mi țină companie. Operația nu a lăsat nicio cicatrice în urmă, cel puțin nu una pe care o pot simți la atingere. Însă, îmi amintesc frica de anestezie și de întunericul care urma. 

Despre perioada postoperatorie, Ștefania spune că a fost mai liniștită și și-a revenit psihic. „Cât am stat în spital a fost haos, mi-a fost frică”, își amintește. Frica era legată de durere și de necunoscut. 

„Prima zi în care m-am întors la școală a fost oarecum ciudată”, spune Ștefania. „Eram obișnuită cu liniștea de acasă, de unde am m-am recuperat.” 

Totuși, simte că a fost primită bine de colegii săi. 

„Viața mea de adolescent, de acum, nu este diferită de cea a adolescenților normali. Adică, mă descurc aproape la fel.”

Ștefania e în clasa a opta într-o clasă de 23 de elevi. „De obicei, când am pauze stau în clasă. Nu prea ies, pentru că nu prea am cu cine să ies. Când mă mai duc afară, o fac singură”, spune ea. În clasă, mai degrabă elevii petrec timp în grupuri mici. „Făceam și eu parte dintr-un grup, doar că am lipsit foarte mult, din cauza operației pe care am făcut-o și ne-am distanțat. Nu prea am mai vorbit.”

Ștefania a participat la olimpiada locală de limba română anul trecut. Deși se confruntă uneori cu stres academic, profesorii ei au fost acolo pentru ea când a revenit la școală, după operație. Au fost acolo pentru ea când a avut nevoie de ajutor, dar nu a fost protejată prea mult. S-au comportat cu ea cum s-ar comporta și cu ceilalți.

În România, elevii cu dizabilități sunt încadrați adesea, în urma unei evaluări, la „cerințe educaționale speciale”. Certificatul atestă că școala trebuie să ofere sprijin adaptat nevoilor acestora și implicarea unui profesor de sprijin. În ultimii trei ani, numărul de elevi cu nevoi speciale s-a dublat de la un an la altul, ajungând la peste 73.000. Legea prevede că un profesor de sprijin trebuie să aibă în grijă maxim 12 elevi. Cu toate acestea, anul trecut, media națională a fost de un profesor la 43 de elevi.  

Profesorii de gimnaziu identifică pregătirea pentru a preda elevilor cu cerințe educaționale speciale drept cea mai importantă nevoie într-un studiu internațional din 2024. Anul acesta, Ministerul Educației și-a propus formarea a peste 18.000 de profesori în educația incluzivă și introducerea unor niveluri de sprijin, în funcție de natura dificultăților cu care elevul se confruntă. Aceste schimbări au fost prevăzute din reforma Legii învățământului preuniversitar din 2023, însă au fost amânate până în prezent. 

„Am fost în două excursii cu școala până acum, dar a fost foarte greu, pentru că locurile în care am fost aveau scări, adică nu erau amenajate pentru copiii cu dizabilități”, povestește Ștefania când o întreb despre activitățile extrașcolare.

În prima excursie, a fost la Grădina Zoologică din București, iar în a doua a vizitat Muzeul Antipa. „Am stat pe bancă cam tot timpul acolo, pentru că nu aveau nici rampe, nici lumină, nici nimic.” 

„Mi-aș dori să fie mai multe rampe și lifturi în astfel de locuri și spații interioare sau exterioare, deoarece eu folosesc un scaun cu rotile. Mă simt mai comod când sunt într-un lift. Bunica mă împinge sus în cele mai multe cazuri”, povestește Ștefania. 

Doar aproximativ 30% dintre clădirile școlare sunt prevăzute cu rampă de acces și doar 15% au grupuri sanitare pentru persoane cu dizabilități, conform unui studiu din 2021 al Băncii Mondiale. În plus, dintre cele 1.442 de instituții verificate pentru raport, niciuna nu era complet accesibilizată (fie le lipsea parcarea, fie rampa de acces, fie ghișeul adaptat, printre altele). 

Ștefania crede că e puternică. „Pot duce procedurile de kineto și operațiile fizic, mental, și emoțional. Au fost momente în care am simțit că nu pot să duc toate aceste proceduri, deocamdată nu știu cum să le descriu. În clipele acelea, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-a dat cum sunt și că nu m-a dat mai rău”, spune ea. Se va întoarce la spital în decembrie, pentru încă o internare de două săptămâni. 

„Mi se pare foarte important ca persoanele cu dizabilități să fie incluse în România”, mai spune Ștefania. „Și noi suntem la fel ca alți oameni și nu trebuie să fim incluși în societate ca fiind diferiți. Adică toți suntem la fel, indiferent de dizabilitati, indiferent de etnie, indiferent de orice.”                                         



Fereastra deschisă din salon este aproape de patul Ștefaniei și al bunicii sale. Prin ea, văd o clădire aproape acoperită de un copac bătrân, înalt și cu frunze presărate printre ramuri. Unele crengi sunt rupte sau mai mici decât altele, dar nu încetează să se întindă spre cer, cu dorința de a ajunge la soare. 

„Speranța de a mă face bine m-a ajutat cel mai mult să fiu rezilientă la kinetoterapie și operații”, spune Ștefania în final. Poate că aceeași speranță a ajutat și copacul să treacă prin zile grele, până când a ajuns să simtă mângâierea caldă a soarelui în fiecare dimineață. 

Sănătatea mintală a persoanelor cu dizabilități poate fi afectată grav după primirea unui diagnostic din cadrul unei dizabilități, mai ales dacă se întâmplă în copilărie. Diagnosticul poate să creeze stări de anxietate sau depresie atât celui diagnosticat, cât și apropiaților săi. 

Albert

În salonul de vizavi, îl găsesc pe Albert. Are 18 ani și a venit singur. Stă rezemat de perna de pe pat și se uită pe telefon. Albert e relaxat când îmi vorbește despre experiențele lui, cele care l-au format. Acceptă cu bucurie o doză de cola rece, pe care o bea încet.  

Albert are paralizie cerebrală de tip pareză spastică și întârziere cognitivă de doi ani. E în ultimul an la o școală specială din alt oraș. „Nu prea îmi place școala”, spune. „Nu sunt genul de persoană care să adore școala, din cauza faptului că îi văd pe alții, care sunt tratați mult mai bine decât mine. Și atunci, decât să mă concentrez exclusiv pe viața de la școală, prefer să nu mă afund atât de tare în ea.”

Conform UNICEF, 75% dintre cei aproximativ 5 milioane de copii cu o dizabilitate din Europa Centrală, de Est și din Asia Centrală sunt excluși de la o educație incluzivă de calitate.        

Albert își dorește să urmeze o școală profesională și să se angajeze. Este dificil să își găsească un loc de muncă potrivit având în vedere afecțiunea lui.

„Aș vrea să primesc ajutor suplimentar de la stat, din punct de vedere financiar, pentru ca momentan nu am un job. Îmi este greu să mă angajez, având problemele pe care le am.”

38.4% dintre persoanele cu dizabilități întâmpină dificultăți când își caută un loc de muncă, ceea ce ridică mult riscul de sărăcie și nesiguranță financiară. În 2026, un tânăr până la 18 ani încadrat în grad de handicap ridicat primește 463 de lei pe lună. 

„Sincer, nu mă deranjează atât de tare dacă cineva se referă la diagnosticul meu medical ca la o dizabilitate”, spune Albert. Anul trecut, Senatul a adoptat inițiativa de a înlocui „ persoane cu handicap” în Legea nr. 448/2006 cu „persoane cu dizabilități”, pentru a reduce stigma asociată termenului.

„Totuși, nu-mi plac persoanele care își bat joc de ceea ce sunt, având în vedere că nu pot să schimb asta”, continuă el. „Nu știu, sunt unii oameni care se bagă unde nu le fierbe oala. Chiar și frații mei își bat joc de mine. Când oamenii te văd, așa cum ești, pentru cine ești, cu problema ta, te privesc într-un alt fel. Zici că nu ești creat de Dumnezeu, parcă ești creat de altcineva în ochii lor.”

Însă, Albert se acceptă așa cum e. „Îi mulțumesc lui Dumnezeu că sunt așa cum sunt și că nu sunt într-un stadiu mai grav de atât.”

A venit de mai multe ori aici, chiar dacă este din alt oraș. Având în vedere că a petrecut mult timp în capitală când a fost internat pentru sesiuni prelungite de kinetoterapie, s-a familiarizat cu orașul.

„Kinetoterapia m-a ajutat foarte, foarte mult de-a lungul vieții”, spune el. „Am avut noroc că am nimerit în acest spital. De-a lungul timpului, am mai făcut și injecția numită toxină botulinică, chiar și azi, plus kinetoterapie. Îmi simt corpul diferit, se simte altfel”, adaugă.

Totuși, nu îi este ușor în oraș. „Eu nu am foarte multă stabilitate”, spune Albert. „Îmi este greu să trec pe lângă o mașină care e parcată pe trotuar. Este un lucru care mă deranjează foarte tare, alături de gropile din asfalt. Nici un om sănătos nu le poate trece, darămite, eu?” Lui Albert i-ar plăcea să aibă mai ușor acces în clădiri. Are nevoie de lift și locuri de parcare special amenajate. La fel ca Ștefania, se confruntă cu lipsa de accesibilitate a clădirilor. 

Au trecut trei ore de când am ajuns la spital. Cerul s-a închis, iar ploaia urmează să înceapă. Luminile din sala de așteptare sunt stinse. Plec cu un zâmbet pe buze. Povestea lui Ștefania și a lui Albert se aseamănă cu povestea mea, și cu a multor alți copii cu dizabilități din țară. Poate că, diagnosticele pe care le avem în comun o să ne unească. Și ele sunt experiențele care ne-au format, ne-au făcut să fim cine suntem în prezent. 

Editat de Patricia Cîrtog