Context
Am scris prima variantă a acestui editorial cât se desfășura procesul de stabilire a contestației, dar și derulând evenimentele așa cum numai eu știam că se întâmplaseră. Predau în S.U.A. de când am început studiile pentru masterat continuate la doctorat și firește și după obținerea diplomelor. Am predat în exclusivitate studenților și am făcut-o în trei state: Indiana, New Jersey și New York. Știu destul de multe despre „sistem” și, de-a lungul anilor, am observat un declin care este imposibil de descris acum, mai ales că editorialul are o țintă clară.
Totuși, ca să dau un context, la New York unde predau, profesorii au posibilitatea de a raporta studenții care sunt la risc academic pentru că nu vin la școală sau vin rar, cât și pentru că au note slabe/nu participă. Același sistem online ne permite să raportăm studenții care sunt obraznici sau/și care au un comportament neadecvat. Problema cea mai mare pe care o am cu acest sistem este că ce raportez nu este anonim. Numele meu apare și asta ar fi teoretic OK pentru că îmi asum motivul pentru care am raportat un student - până la urmă este pentru că sunt îngrijorată că nu va trece cursul dacă nu face schimbările necesare.
Numai că nu doar o dată mi s-a întâmplat ca deși eu să fi făcut gestul pedagogic spre a-l ajuta pe student, acesta ori a venit la mine panicat să întrebe de ce l-am raportat (și asta face vizibilă situația sa către faculty advisor), ori să își justifice absențele sau/și notele slabe în fel și chip, ori să tacă și să se „răzbune” la final de semestru trântindu-mi o evaluare rea.
Nu doar seria asta mă face să mă gândesc intens dacă chiar vreau să raportez un student, cât și copilăria și adolescența mea trăite (parțial) în dictatură. Este ironic pentru că atunci nu aveam libertate de exprimare, ne cenzuram și eram cenzurați; revoluția, care m-a prins la 14 ani și jumătate, mi-a dat multe speranțe față de cât poate aduce o comunicare francă, echitabilă.
Când raportez un student aici, pentru mine gestul acesta, deși promovat de universități masiv, este un trigger pentru că mă duce în timp când puteam fi raportați și sancționați că nu aveam bentița pe cap, că nu aveam memorată poezia plină de propagandă ș.a.m.d. La facultate, însă, studenții ar trebui să își asume chiulul, consecințele lui, riscul de a pica un curs pe care trebuie să îl ia încă o dată într-un alt semestru (nu există reexaminări) etc.
Îmi aduc aminte când nu aveam chef să fac „naveta” dintr-un capăt al Bucureștiului ca să ajung la orele de la universitate. În lipsa părinților, plecată de acasă, îmi amintesc gustul libertății care avea parfumuri diferite, fluctuante, contextuale. Știu că perioada școlarizării postliceale este plină de multe căutări, obstacole, victorii, eșecuri. Oricât de mult mă îndepărtez ca vârstă de perioada asta, nu am cum să o uit!
Ce veți citi, așadar, mai departe este un caz nou pentru un pedagog ca mine cu decenii de experiență. A fost ceva degradant dar, făcând public ce am trăit și pentru cei de acasă, mă întreb ce reacții au colegii mei din România? Ce drepturi au profesorii din țară? Cine îi protejează? Cât mai contează ce note le dăm studenților dacă ele se schimbă fără acordul nostru?
Semestrul de toamnă
A fost odată ca niciodată un curs care mi s-a oferit să îl predau, curs care este cel mai apropiat de ce am studiat pentru teza de doctorat, de ce am scris și publicat, de ce am trăit în corp de la 5 ani și ce trăiesc acum - „Literature of Disability & Culture”.
Cursul m-a atras nu doar pentru că îmi vorbea profesional și personal, ci și pentru că un element obligatoriu era civic engagement, când studenții duc mai departe ce au învățat în clasă, afară, anume în organizații și sectoare non-profit și, ca într-un dialog aplicat, aduc ce au trăit și descoperit in the real world înapoi la ora de curs. Este un flux de informații, real life stories, pragmatism excepțional, ceva care de regulă nu se întâmplă la cursuri. (Adică, clasicul, epuizantul le dai ceva de citit, discuți lectura, le dai o altă temă sau/& un examen și așa mai departe timp de 14 săptămâni, 2 sesiuni pe săptămână.)
Cazul pe care îl fac public azi este despre un student care a chiulit așa de mult iar când venea la ore nu participa, ba mai rău, se ocupa de alte treburi. Eu nu sunt de acord ca un profesor să fie „polițist”, nu cu asta mă ocup, aștept ca ei să aibă „cei 7 ani de acasă” deja rulați la vârsta la care încep facultatea. Doar dacă sunt cazuri în care limbajul este agresiv și neadecvat, doar dacă sunt conflicte fizice intervin pe loc și cer ajutor de la administrație. Altfel, dacă studenții fac altele la ora mea, îi las să aleagă ca adulți liberi!
După ce s-a terminat semestrul, la aflarea notei, primesc un e-mail de la student. Era indignat că picase. I-am spus că din păcate acumulase mult mai multe absențe decât ar fi avut voie să aibă (cf. syllabus). Știa că am dreptate, absențele sunt marcate pe loc, în timpul orelor. Așa că a încercat o altă tactică: de ce nu îi dau ceva de făcut extra astfel încât să îi schimb nota? Mi-a zis, pentru prima oară, că a avut un semestru dificil și de aceea a și lipsit atât de mult. Propunerea să îi dau să lucreze în plus după terminarea semestrului, dându-mi astfel „temă”, mi s-a părut din start o glumă proastă căreia nu i-am dat curs. Ca ultimă resursă, la care m-am bucurat naiv că a apelat, a fost să își spună păsul către academic advisor care la rândul său le-a vorbit șefelor mele care mi-au scris mie să afle detalii; pentru că nu cedam presiunii schimbării notei, au considerat că este mai ușor să îi dea notă de trecere decât să îl învețe pe student o lecție și anume că responsabilitatea este parte din viață!
Schimbând nota, anulând munca mea, șefele i-au dat dreptate unui student care și-a sfidat profesorul și nu și-a respectat contractul. Nu doar că au invalidat aprecierea obiectivă a notei date de mine, dar au dat o palmă indirect celorlalți studenți care au venit la ore și și-au muncit nota. Ni se zice să îi tratăm pe toți studenții la fel!
Constatări
A preda nu trebuie să însemne însă să fii înjosit de sistem. Și atunci vă întreb și pe voi, ce mai înseamnă o notă de trecere? Poate ar trebui să nu le mai dăm niciuna, poate ar trebui să îi lăsăm să ia o diplomă pur & simplu, doar că s-au înscris la facultate!
De fapt cred că trebuie să ai voie să pici studenții care nu și-au muncit nota. În viața de dincolo de pereții clasei, echivalentul notei este un salariu. Chiulul excesiv este concedierea. A merge la universitate este o (altă) pregătire pentru viață. A lua un F (echivalentul unui 4 în România) este agravant, dar este sau poate deveni un moment de introspecție.
Punem presiunea rușinii pe a pica pentru că ne iluzionăm că trebuie mereu să câștigăm. Dar viața nu este deloc așa. Eșecul are un rol. Eșecul învață. Eșecul ne zdruncină pe moment, dar nu definitiv.
