Vreau să vă vorbesc despre câteva subiecte care mi-au marcat viața: rasismul, drogurile și anturajele.
Rasismul
Prima oară când am simțit ce înseamnă rasismul aveam doar 7 ani. Eram în clasa I. Copiii romi și copiii români urmau să-mi fie colegi. Dar unii părinți au fost nemulțumiți. Au spus că sunt „prea mulți țigani” în clasă. Și, atunci, au luat o decizie dureroasă: ne-au separat.
Clasa I A – doar copii romi. Clasa I B – doar copii români.
Eram mici și naivi, dar am simțit că nu e drept. Ne-au despărțit ca și cum nu am fi fost egali. Ca și cum, noi, copiii romi, am fi fost o problemă.
Apoi, în clasa a II-a, am simțit din nou cât de tare poate să doară să fii „altfel”. Îmi plăcea un băiat mai mare cu un an, cu care mă jucasem când eram mai mică. I-am scris o poezie colorată, într-o scrisoare. O colegă i-a dat-o. El a râs, a rupt-o și a spus: „Spune-i lu’ cioara aia neagră că mă … pe scrisoarea ei și pe ea, de țigancă.”
Am încremenit. Ce era greșit cu mine?
Mama îmi spunea că pielea mea creolă e frumoasă, că trebuie să fiu mândră. Dar atunci ceva s-a rupt în sufletul meu. Am început să urăsc românii. Mă simțeam mereu respinsă, am ajuns să fiu un bully. Până în clasa a VI-a.
Deja eram fumătoare. Agresivă. Mă știam cu fetele mai mari, care mă învățau că trebuie să fim unite în conflict, căci unde-s mulți puterea crește și, așa am început să fim spaima fetelor românce. Cum ne greșea una cu o vorbă, cum începeam să o denigrăm toate până ajungea să își dorească transferul în altă școală. O lăsam în pace abia atunci când identificam o altă victimă. Umblam în gașcă, mândră, cu capul sus, dar cu sufletul jos.
O profesoară mi-a spus clar: „Pe tine nu te mai suport. Sper să nu treci clasa a VIII-a.” Îi uram pe toți profesorii. De fiecare dată, eu eram vinovată și pentru conflictele între băieți. Am plecat. N-am vrut să fiu repetentă.
M-am transferat la liceul Danubius, în oraș. Acolo, majoritatea erau, evident, români. Nu aveam de ales. Trebuia să mă adaptez. Se vedea cu ochiul liber că sunt romă. Doar că, din acel moment, eram romă la oraș, într-o școală cu de două ori mai mulți elevi din toate clasele sociale și de toate vârstele. Deci, de două ori mai multe provocări.
Drogurile
Am căzut într-un alt pericol: anturajele și drogurile. Totul a început la o petrecere. Grupul meu se ocupa cu asta de ceva timp. Eram cea mai mică. Voiam să fiu „cool”. Să nu fiu „fraieră”.
Mi-au spus: „Ia și tu, nu te speria, o să-ți placă.” Am luat. La început, a fost „fun”. Apoi, normalitate. Apoi, dependență.
Ajunsesem să vin drogată la liceu. Cu ochelari de soare. Zâmbind. Purtând o mască. Unii spun că iarba nu creează dependență. Dar eu am prieteni care nu pot dormi fără. Nu pot mânca. Nu pot funcționa. Totul a început cu o glumă. O singură dată. O simplă curiozitate.
Dar în lumea asta, o dată poate fi începutul sfârșitului.
Într-o seară, eram acasă, mă simțeam singură, neînțeleasă de nimeni. Stăteam în pat, cu lacrimile pe obraz și muzica în căști, sperând ca noaptea să treacă mai repede.
O prietenă m-a sunat. Mi-a spus:
— Ana, ieși puțin la poartă, vin pe la tine. Am ceva care o să-ți schimbe starea, să râzi puțin, să te mai liniștești.
Am coborât. Era cu zâmbetul ei fals și ochii roșii. Mi-a întins o țigară rulată și mi-a spus:
— Ia doar două fumuri. Nu e nimic grav. Ai încredere, o să te simți bine.
Și am tras. O dată. De două ori. La început, n-am simțit nimic. Dar, după câteva minute, totul a început să se învârtă. Inima îmi bătea tare, îmi tremurau mâinile. Auzul devenea greu, vocea ei era departe, ca prin apă. Mi se făcuse greață, mă simțeam prinsă într-un coșmar.
Am intrat în casă clătinându-mă. Mama era în bucătărie. M-am trântit în pat și am început să plâng. Nu știa ce am. Eu, nici atât. Credeam că o să mor. Mă rugam în gând: „Doamne, te rog, scapă-mă. Nu mai fac niciodată.”
A doua zi m-am jurat că nu mai fac asta în viața mea. De atunci nu a mai fost nimic la fel. Drogurile nu sunt prieteni. Nu te vindecă. Nu te fac să te simți mai bine. Te distrug încet, în tăcere.
