Fetele nu au voie să joace fotbal, băieții nu au voie să plângă. Cum poți combate violența de gen în școală

Acest articol este susținut de Fundația Terre des hommes, în cadrul proiectului CARING -Contestarea normelor sociale și de gen pentru a reduce violența împotriva copiilor în școală, proiect co-finanțat de Uniunea Europeană.

Proiectul a adus împreună profesorii, părinții și elevii pentru mai multă conștientizare cu privire la violența de gen.

Alexandra Necșuleu, project manager al proiectului CARING, a mers în școli la început și a facilitat traininguri ale specialiștilor cu profesorii. Au discutat despre violența de gen, ce înseamnă și cum se manifestă și a primit o groază de întrebări despre asta. Alexandra a înțeles atunci că atât adulții, cât și copiii recunosc uneori cu greu formele de violență din jur fiindcă au intrat în normă. Dar împreună, cu un model de tipul „dă mai departe”, au găsit cum să le combată. 
Proiectul s-a desfășurat concomitent în România, Bulgaria, Croația, Grecia și Ungaria, iar la final câțiva elevi și-au reprezentat țara la un eveniment în Budapesta, unde cele mai inedite soluții gândite de copii au fost scoase în evidență. Din România la proiect au participat elevi din Dolj, Gorj, Olt, Bacău și București.  

Școala9: Povestește-mi despre proiectul vostru, ce înseamnă CARING? 

Alexandra Necșuleu: CARING înseamnă de fapt Contestarea normelor sociale și de gen pentru prevenirea violenței împotriva copiilor în școli. E un proiect care are o abordare integrată, adică lucrăm și cu profesorii, și cu elevii și părinții. Este primul proiect în care i-am implicat și pe părinți. Este un proiect inovativ în care ne-am dorit ca tinerii să devină ei înșiși agenți ai schimbării împotriva violenței. Și încă un element inovativ - ei au făcut și un pic de management de proiect pentru inițiativele lor creative. 

Am pornit la drum așa: cum facem să conștientizăm problema? Cine sunt actorii principali în a asigura un mediu sigur în școli? 

Bineînțeles că sunt profesorii, ei sunt adulții, ei își petrec o mare parte din timp alături de elevi. În primul rând, ei conștientizează, dar trebuie să fie împuterniciți, astfel încât să poată identifica și ei cazurile de violență și să le arate elevilor un exemplu bun, să întărească anumite comportamente pozitive.

Am lucrat mai întâi cu ei. Ne-am ales câte doi facilitatori în opt școli din România. Facilitatorul, după ce a beneficiat de un training, a trebuit, la rândul lui, să țină un training cu alți opt profesori din școala sa. Iar apoi, pe parcursul proiectului, acești profesori care au fost trainuiți, au avut niște întâlniri de sprijin, peer-to-peer meetings, le-am numit noi, în care au discutat situații de la ei din școală. 

Apoi s-au focusat pe elevi, adică fiecare grup de profesori din fiecare școală și-a ales un grup de 8-10 elevi cu care să lucreze, să le explice un pic despre drepturile copiilor, faptul că ei au drepturi și obligații, ce înseamnă violență pe bază de gen, ce înseamnă violență în general, pentru că unii elevi încă au impresia că violență înseamnă doar bullying. 

Apoi au lucrat împreună cu părinții. Asta a fost un pic mai complicat, să ducem părinții la școală, mai ales că ei sunt un pic retrași când vine vorba de sistem, uneori au atitudinea „copilul meu este întotdeauna perfect, copilul meu nu face nimic, copilul meu nu are parte de violență în viața lui”. Am lucrat cu ei ca să-i aducem mai aproape, să le explicăm că asta e realitatea cu care se confruntă copiii lor la școală, poate chiar dacă nu sunt victime, sunt martori ai actelor de violență.

Am avut întâlnirile astea în care am încercat să-i învățăm cum să comunice, și chiar dacă poate copiii lor nu sunt victime, dar sunt martori, să poată identifica cum îi afectează după comportamentul pe care ei îl au acasă, că sunt mai retrași, că poate nu au o performanță școlară ridicată și apoi să investigheze un pic cauzele. E important și să învețe cum să abordeze situația. Să găsească un echilibru și să nu fie prea insistenți, dar în același timp să nu fie prea degajați și atunci când primesc un „sunt OK”, să nu se mulțumească doar cu asta.

„Trusa de prim-ajutor pentru suflet”

- Cum ați reușit să-i aduceți pe părinți aproape și cum i-ați selectat? I-ați adus pe toți ca la o ședință cu părinții?

- Nu au fost toți de la o clasă. În București au avut, de exemplu, abordarea următoare: s-au adresat părinților care sunt în consiliul părinților, tocmai pentru că au zis că, dacă e părintele reprezentativ din clasa aceea, va reuși după aceea să mai ajungă și la alți părinți. Alte școli, și de la noi, dar și în alte țări - pentru că proiectul CARING se implementează în România, Bulgaria, Grecia și Croația - au avut alte abordări. Cei din Bulgaria, pentru că sunt o asociație de părinți, ne-au sugerat abordarea ca elevii să facă invitația, și nu școala. Să vină din partea lor și să-i abordăm și pe tați, nu doar pe mame, pentru că, în general, doar mămicile vin. Și așa au făcut.

- Care a fost deschiderea fiecărei categorii în parte, că de multe ori, când vorbim de sistemul educațional românesc, știm că există și rezistență acolo?

- Cei mai încântați au fost elevii, bineînțeles. Adică, după ce i-am adus la traininguri și le-am spus, de acum faceți inițiativa voastră proprie, ca să vă faceți școala voastră sigură și prietenoasă, ei au fost foarte încântați, au venit cu niște idei geniale. 

Am avut la o școală din București „trusa de prim-ajutor pentru suflet”, adică s-au gândit de ce ar avea ei nevoie dacă se simt tensionați, triști și că ar fi bine ca în fiecare clasă să existe o astfel de trusă. Aceasta conține accesorii utile precum căști, ceai, desene de colorat sau origami, povești liniștitoare.

Profesorii au fost puțin reticenți când a venit vorba despre violență pe bază de gen, pentru că în continuare, în anumite instituții, nu se vorbește despre ce este genul sau fac alte analogii. Și au fost mai atenți cum am explicat lucrul ăsta.
Părinții au fost cel mai greu de atins în continuare, le-am simțit reticența: „Adică eu vin, dar ce schimbă lucrul ăsta?” 
Ca răspuns, abordarea noastră a fost în partea asta mai ludică, să îi ajutăm să vadă cum gândește copilul, să vadă realitatea cu care se confruntă cei mici la școală.

- Poți să-mi dai un exemplu de astfel de exerciții?

- De exemplu, la Școala „Ferdinand I” din București, ne-am jucat cu un balon. Ne-am ținut toți de mână și ni s-a spus să avem grijă ca aceste baloane să nu pice jos. Toată lumea a fost atât de încântată de joacă, dar și atenți să nu atingă balonul podeaua. Și după exercițiul ăsta introductiv ne-am gândit împreună cum să construim o școală sigură.

Adică după ce ne-am jucat și am avut grijă de acel balon, să reprezentăm în mintea noastră copilul și cum îl protejăm, noi ca părinți, apoi cum îl poate școala proteja, cum ar arăta o școală sigură pentru copiii noștri.

- Cum le-ați explicat ce înseamnă violența de gen profesorilor? 

- Despre violența de gen și mie mi s-a explicat când am preluat proiectul în termenii cei mai simpli: dacă ești femeie, sunt așteptări din partea ta să stai la cratiță, să dai cu mătura, se spune că tu nu poți să devii pilot de avion sau de curse, nu poți, știu eu, să tai lemne. Toate astea ar fi „chestii bărbătești”. Astea sunt normele sociale create în societatea noastră. Că femeia este slabă, trebuie protejată, nu are șanse la meserii care sunt dominate în mare parte de partea masculină. 
Apoi, despre bărbat se spune că trebuie să fie tot timpul puternic, nu are voie să plângă niciodată, el poate accepta o palmă. Bărbatului, dacă îi dai un pumn, trebuie să riposteze la rândul lui, el „nu merge la mami să se plângă”, el rezistă și rezistă, pentru că așa face bărbatul în societate. Cam astea sunt stereotipurile. 

De când suntem mici ni se spune ce putem face și ce nu putem face, în funcție de gen și la fiecare vârstă sunt situații diferite.  

De fapt, multe dintre lucruri pleacă de la faptul că ni se spune ce putem și ce nu putem face, iar dacă fac ceva împotriva acestor norme nescrise, se poate ajunge la violență verbală sau sunt exclusă, apoi poate chiar fizică… 

Harta siguranței în școală

- Ce alte soluții au identificat copiii pentru școlile lor?

- Mai întâi am lucrat un pic pe harta siguranței în școală, am vrut să spună ei unde cred ca se simt în siguranță, mai puțin în siguranță sau deloc în siguranță. Aveam o hartă care proiecta școala lor, cancelaria, baia, holurile, sala de clasă, sala de lectură. Au pus buline roșii pe locurile unde nu se simt deloc în siguranță, portocalii pe „mai puțin” și verde pe „mă simt în siguranță”.

Apoi, ca să confirme cumva ceea ce credeau ei, au trebuit să aibă niște discuții cu alți elevi din școală. S-au dus către ei și au întrebat: tu cum consideri spațiile astea?

Spațiile care au fost identificate ca fiind cele mai nesigure sunt holurile, băile și sala de sport.

Și argumentul principal în mare parte pentru lucrul ăsta este pentru că nu sunt adulții prezenți, nu sunt profesorii cu ei, vorbim de clasele gimnaziale pentru care prezența unui profesor acolo, a unui adult, îi face să se simtă mai în siguranță.
La fel, sala de sport, pentru că prezintă un pic mai mult contact fizic. Adică dacă ne jucăm baschet, fotbal și te îmbrâncesc, li se pare normal unora, că „e la sport și ne jucăm”.

Tot acolo se fac și mai multe acte de diferență între fete și băieți. Adică fetele sunt excluse din foarte multe jocuri, fetele nu joacă fotbal, de pildă.

O altă formă a violenței de gen este excluderea. Pentru că fetele nu sunt considerate suficient de puternice să poată juca sporturi ca băieții. 

Ca soluție s-au gândit așa: primul lucru pe care îl văd când vin în școală este peretele din hol. „Hai să punem niște mesaje pozitive acolo!”

Dacă ai o problemă în familie în ziua respectivă, ești obosit, frustrat, încărcat, dacă vii cu sentimentele astea la școală nu 

ai cum să te deschizi. Și atunci pot apărea actele violente. 
Au zis că dacă sunt niște astfel de mesaje pozitive care te fac să zâmbești, îți zic să ai o zi minunată, poate îți schimbă cumva perspectiva. Adică nu poți să stai îmbufnat la nesfârșit când citești 50 de mesaje pozitive.

Mi s-a părut emoționant că unele dintre mesaje au fost cerute de la părinți. Ei au transmis mesajul ăla pozitiv către copii în școală, când ei nu sunt acolo, a fost ca o extensie.

Apoi, fiecare școală s-a asigurat că fiecare elev a participat la acel mesaj, ca să nu se simtă nimeni exclus. Când vezi că ăsta e mesajul propus de tine, de clasa ta, poate ai altă atitudine asupra mesajului.

Lecția „nu mă simt OK cu asta”

- Cum ați identificat voi că se manifesta violența în școală, ce v-au zis elevii?  

- Mai mult decât actele de violență, am sesizat că o și mai mare problemă sunt acțiunile care permit să se perpetueze aceste acte. Era mai degrabă o lipsă de conștientizare asupra violenței. 

Și am sesizat că foarte mulți ziceau: „e prietenul meu, îmi permit lucrurile astea.” Bineînțeles că cea mai frecvent întâlnită formă de violență este cea verbală. Poate să fie o mică jignire, poate să fie o poreclă și o accepti pentru că e normal, pentru că nu vrei să fii exclus și asta este forma cea mai des întâlnită, din punctul nostru de vedere. 

Aș insista din nou că problema principală pe lângă aceste acte de violență este lipsa conștientizării, normalizarea acestor lucruri și faptul că tinerii și copiii nu știu să-și pună bariere. Nu știu să spună „nu mă simt ok în legătură cu asta”, să se gândească că poate ar trebui să spună nu, chiar cu riscul de a fi exclus.

- Ați simțit, mergând în școli, că profesorii știau ce au de făcut, că au instrumentele necesare ca să îi sprijine pe copii și astfel de situații să nu se mai întâmple?

- Aș vrea să spun da, dar nu este așa. Mi-am dorit foarte mult să merg pe teren la școlile respective, tocmai pentru a vedea ce merge, ce nu merge. Și am ajuns la ei în timp ce se gândeau ce inițiativă să implementeze. Am văzut că și profesorii și copiii erau un pic derutați la început, a fost mai greu să înțeleagă și ei de fapt că scopul acestei inițiative este să ajungă la colegii lor, la elevii lor și să explice problema, să o conștientizeze, iar mai apoi să găsească o soluție împreună cu ei. 

Noi am avut și un eveniment la Budapesta în care s-au întâlnit copii din România cu copii din Grecia, Croația, Bulgaria, Ungaria. Am avut șase tineri din fiecare țară reprezentanți și vorbeau și își explicau unii altora „asta e problema în școala noastră, pentru noi asta înseamnă violență, noi am încercat să rezolvăm problema așa”. Acel eveniment a fost facilitat doar de tineri, noi le-am acordat doar un suport. 

Pentru mine este un cerc care se închide în final. Am avut punctul de plecare, toate aceste traininguri prin care au trecut copiii și apoi au ajuns ei la punctul în care sunt atât de împuterniciți încât vin foarte ușor cu soluții și identifică foarte ușor problema.

- Cum continuă proiectul?

- Proiectul acesta se va încheia în aprilie, anul acesta, și proiectul CARING 2.0 începe luna aceasta, în martie. Vom trece din nou prin școli să vorbim despre ce a mers bine în proiect, vom analiza cum a decurs și cu ajutor de la profesori, niște lecții învățate. 

Undeva în aprilie-mai vom fi din nou în școli, vom colabora din nou cu profesorii, pentru că ăsta e primul pas. Ne asigurăm că profesorii au abilitățile necesare astfel încât să identifice probleme și să poată împuternici la rândul lor tinerii să conștientizeze și să promoveze niște comportamente pozitive.

Punctele de vedere și opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziția Uniunii Europene sau a Comisiei Europene. Nici Uniunea Europeană nici autoritatea emitentă nu pot fi considerate responsabile pentru acestea.