Nimeni nu știe ce face în liceu
Eseu. Școala românească ne stinge scânteile și ne taie aripile. Ne agită în sus și-n jos până devenim amețiți, ne pune unii împotriva celorlalți într-o competiție absurdă și ne face să ne desconsiderăm atunci când greșim.
14.11.2025
de Luca Parnia
Acum sunt în clasa a 11-a, deci sunt undeva pe la mijloc. Nici nu am început liceul ieri, dar nici nu îl termin mâine. Timp de 2 ani am căpătat multă experiență. Uitându-mă înapoi la primele mele săptămâni din a 9-a, îmi vine să mă bag cu capul în pământ, amintindu-mi cât de awkward era totul. Dar, pe de altă parte, deși chiuleam mult, acel an fiind primul în care chiar am început să plec pur și simplu de la ore, încercam într-o oarecare măsură să mă străduiesc și mai făceam niște teme. Ce-i drept, am mai avut „ups and downs” de-a lungul timpului cu școala, toate lucrurile se îmbunătățesc în timp.
Îmi amintesc cum decurgea o zi când eram în clasa a 8-a, atunci când mă pregăteam pentru capacitate. Totul foarte monoton: mergeam la școală de dimineață, după la meditații, și ajungeam acasă, realizând că e ora șase seara, iar eu mă trezisem la șase dimineața. Cam cât un job full-time. Și nu eram singurul cu un astfel de program, aproape toți colegii mei aveau zile de genul ăsta.
Când mai aveam timp să facem lucrurile care ne pasionau cu adevărat? Să fi putut răsufla ușurați, știind că nu mai aveam de făcut teme pe care oricum nu le înțelegeam?
Așa ne afectează un sistem educațional înlănțuit în trecut, pe noi, elevii de azi.
Elevi model, elevi care nu își dau interesul și bâtă
Am avut unii profesori care chiar nu aveau ce să caute la o catedră. Acele tipologii a căror plăcere maximă era de a diviza elevii, cei care își alegeau așa zișii „elevi model”, ceilalți fiind „cei care nu își dau interesul” și ultimii, dar nu cei din urmă, cei care erau „bâtă”.
Aveau atitudini clar foarte diferite față de fiecare dintre noi, dacă nu ne pricepeam, ne tratau ca pe o altă problemă care le stă lor pe cap, aveau un mod de a ne face pe unii dintre noi să fim noul subiect de discuție de după ore: „Cum să nu știi când a domnit Ștefan cel Mare?! Am făcut lecția asta de 3 ori!”, urlase profesoara de istorie, iar toată clasa izbucnea în râs, iar tu deveneai noul subiect de: „Ce prost e ăla”.
Eram prea mici ca să ne dăm seama, pubertatea ne bătea la ușă, nu prea aveam valori morale formate și atunci eram cel mai ușor de modelat.
Bine ca am scăpat cu viață dintr-o tentativă de corigență, tot a profesoarei de istorie. Eram în pragul examenului de capacitate. Acum măcar pot spune ușurat că știu mai multă istorie decât s-ar fi gandit dumneaei că o să cunosc vreodată.
Am fost implicat în tot ce tine activismul politic după ce am terminat școala generală. Nu știam multe la început, dar experienta te învață, am învățat de infinite ori mai multă istorie pe cont propriu decât în cei 10 ani de școală prin care am trecut.
Dacă tot am ajuns la capitolul tranziției între gimnaziu și liceu, vreau să menționez faptul că n-am fost, pe departe, cel mai strălucit când venea vorba de integrarea într-un mediu social atât de mare. Eram un introvert total la începutul liceului.
Tranziția de la a opta la a noua a fost ca și cum aș fi sărit de pe un tren pe altul, legat la ochi. Doar că trenurile mergeau cu sute de kilometri pe oră, în sensuri opuse, pe serpentine, pe niște șine ruginite. Haotic. Imprevizibil. Anxiety inducing.

Am fost bombardat cu mult mai multe informații noi decât mă așteptam. All of the sudden eram într-un mediu total diferit, nu cunoșteam pe nimeni de acolo, până și programul era diferit. Clasele de a 9-a și a 10-a le-am făcut de după amiază. Nu mai făcusem în viața mea ore de după amiază. Ajungeam obosit mort de la școală direct acasă și priveam cu repulsie cât de scurtă devenea ziua, pur și simplu eram în stadiul negare, nu-mi venea să cred cum pot să ajung pe întuneric acasă. Pentru prima oară în viața m-am simțit puțin ca un adult. Deși făceam același număr de ore, tot 6, uneori chiar 7, nu eram obișnuit cu așa ceva.
Chiar și după toate astea, cazul meu este unul chiar norocos. Ieșind din bula asta urbană unde experiențele noastre sunt cvasi-asemănătoare, hai să ne uităm puțin la ce spun cifrele, statisticile. Conform UNICEF:
- Doar patru din cinci copii din România termină clasa a opta, iar șapte din 10 termină liceul sau o școală profesională (studiu UNICEF, 2017);
- Patru din zece copii cu vârsta de 15 ani scriu, citesc sau fac calcule matematice cu dificultate (test PISA, 2018);
- Unu din cinci adolescenți și tineri nu merge la școală și nu urmează niciun program de formare (studiu UNICEF, 2014).
Niște date care, observate atent, arată cât de mare e discrepanța asta dintre mediul rural și urban. Milioane de copii sunt privați de o educație solidă. De aceea trebuie să fim solidari cu ceilalți, să ajutăm atunci când putem și să nu uităm că zilnic, un număr enorm de copii se confruntă în primul rând cu sărăcia. Satele uitate de lume în care cresc copiii ce vor modela lumea de mâine sunt subjugate de un stat corupt care se ține mână-n mână cu cele mai însetate de profit corporații. Dacă nimeni nu acționează, schimbarea nu va veni, totul pleacă de la ierarhizarea economică capitalistă injustă în care cei mai bogați oameni ai lumii vor deveni din ce în ce mai bogați, iar populatia lumii se va sărăci pe măsură. This sounds like hell, doesn’t it? Cause it is.
Chitara care m-a făcut vedetă printre colegi și paria pentru conducerea școlii
Mă întorc în microuniversul meu, la școală. Am cunoscut destule persoane cât să dau de câteva tipare. Sunt multe tipologii de personalități în liceu. Cu toții vrem să ne exprimăm, e și firesc până la urmă. Am ajuns la perioada în care trebuie să stabilim noi cine suntem cu adevărat, să ne formăm un caracter, un set de opinii după care ne ghidăm, opinii pe care noi le considerăm cele mai pertinente, lista poate continua la infinit.
Cu timpul m-am adaptat. Mi-am făcut prietenii care vor dura o eternitate, amintiri pe care nu le voi uita niciodată, dar am avut și regrete, ca oricine altcineva. Am devenit un mic music icon și acum mă cunoaște tot liceul, pentru ca într-o zi oarecare de marți, eu și un prieten ne-am luat chitările de acasă, o mentalitate de genul „o viață avem, hai sa o trăim” și niște curaj, și am cântat în fața liceului fără să anunțăm pe absolut nimeni.
Bine, mult spus cantat, niciunul dintre noi nu avea voce sau se priceperea în adevăratul sens al cuvântului să cânte la o chitară. Doar ne-am prostit, am adunat vreo 300 de spectatori din jurul liceului într-o pauză și am devenit cumva virali pe Tiktok cu aproape un milion de views (ne-a filmat cineva din public. Am căutat acum videoul, dar nu l-am mai găsit). Sigur, după, a venit directoarea, ne-a certat, i-a chemat părinții prietenului meu și toate cele. Nu ne-am ales cu vreo nota scăzută la purtare sau mai știu eu ce. Timpul șterge problemele de genul „I got in trouble at school for that”, dar nu și amintirile, amintirile îți răman ca un tatuaj imprimat ireversibil pe pielea conștiinței tale cât timp ești în viață, o viață foarte scurtă apropo, și tu alegi cum să te simți legat de ele. Nu le poți schimba, altera, modifica sau șterge.
O singură dată suntem adolescenți și ne permitem să facem aproape și cele mai mari greșeli (desigur, cele care nu țin de viitorul nostru) și după putem spune: „hey, aveam 16 ani, nu aveam habar de ce era în capul meu, dar a fost o experiență nouă pe care am încercat-o fix în perioada aceea a vieții în care simți totul la o intensitate maximă, în care simți că poți muta munții și că o întreagă lume te așteaptă să o explorezi”.
Și doar ca un mic reminder - nimeni nu știe ce face în liceu, nici în facultate (în cazul în care o faci fix după liceu), toți am fost aruncați în lumea asta și încercam să ne găsim un loc pe undeva, lucruri care ne reprezintă… La naiba, să ne găsim pe noi înșine. No one has it figured it out, trăim într-o lume haotică și uneori chiar sălbatică.

De aceea e important să folosim resursele pe care le avem acum în avantajul nostru. Odată cu conturnarea personalității, trebuie să ne amintim și de spiritul civic. Trebuie să vorbim mult mai des despre ceea ce noi considerăm greșit, să spunem pe nume lucrurilor pe care nu le considerăm în regulă.
Cu toții ne putem imagina o utopie, dar hai să umblăm puțin la mecanisme, transformând imaginatia într-o posibilă realitate.
Majoritatea elevilor care trec în clasa a 9-a nu sunt pregătiți pentru o schimbare așa de mare.
Despre lucrurile simple, cele pe care le faci zi de zi sau pe care le poți trăi la orice vârstă, poți vorbi oricând. Dar despre liceu, care ține doar patru ani din viață, e important să vorbești atunci când îl trăiești.
Pentru că tocmai atunci simți totul cel mai intens, și doar atunci poți spune sincer ce te enervează, ce nu înțelegi, ce te face să cedezi, să simți că nu mai poți, sau să simți că lucrurile se îndreaptă într-o direcție bună.
Poate nu avem cum să schimbăm sistemul peste noapte. Dar poate, dacă începem să ne ascultăm unii pe alții, să vorbim despre ce ne doare, o să fie un început. Totul ține numai de noi, destul de contraintuitiv să spun treaba asta, nu cred în liber arbitru, dar cine știe, fizica cuantică ne spune că două lucruri contradictorii pot fi adevărate simultan.
Te las pe tine cel/cea care citești, indiferent de vârsta ta, pentru că este important să reținem că viața e limitată, cu un citat dintr-o piesă a trupei mele preferate de la începutul liceului, Robin and the backstabbers, „Orice carte citită”. Piesa are un fel de crescendo, începe ușor și explodează pe la final. Ca majoritatea lucrurilor din lumea asta:
„Tot ce vezi în jur va fi complet uitat cândva
Şi malul şi marea și valul și sarea
Veninul, zahărul, culoarea.”