Prima catedră. Cum pot mentoratul și practica pedagogică să-i țină în școală pe profesorii tineri

Mai multe ațe colorate pornesc ca niște raze din mijlocul tavanului, formând o floare. De ele sunt prinse și bilete pe care scrie „ai încredere în tine” sau „visează”. Picturi și planșe multe pe pereți, tabla inteligentă pornită. Regulamentarul „Bună ziuaaaa”, întins până la ecou de copiii care îl privesc țintă pe Fabian. Ce-o să învețe azi de la acest tânăr domn învățător?

„Ce faceți, copii? Cum sunteți? Cum vă simțiți? Bine? Bine așa? Sau bine așa?”, îi întreabă învățătorul și le arată cum să răspundă: degetul mare îndreptat în sus sau în jos. Toată lumea ridică degetul mare cu pumnișorii strânși spre tavanul cu ațe colorate. Ziua începe bine.

Învățătoarea lor de drept stă în spatele clasei, în bancă, asemeni lor, și ascultă ușor încordată. O altă doamnă străină, în celălalt colț, scrie de zor într-o agendă, cu un batic colorat pe umeri.

În timpul ăsta, puștii de-a patra se distrează, căci și subiectul și predicatul pot fi distractive atunci când ai quiz-uri pentru care ieși la tabla smart, iar drumul tău înapoi spre bancă e acompaniat de aplauzele colegilor tăi. 

Ora următoare învață despre drepturi și obligații într-o democrație, de pe fișe colorate și cartonașe, cu Georgiana. 

Deliciul zilei - Geografia, cu Vlad. Direct din Podu Turcului, Bacău, se vor teleporta cu ajutorul ochelarilor VR în București. 20 de puști de clasa a patra, cu ochelarii mari pe ochi, se rotesc prin mijlocul clasei, se ciocnesc și scot un zumzet general mai degrabă permis la „școala altfel”. Vlad nu se supără, dar mai oprește vocile din când în când să le povestească despre clădiri - Casa Poporului, Arcul de Triumf… 

Un triumf toată ziua de școală, după fețele copiilor. N-au de unde ști, și nici nu e necesar, că cei trei tineri învățători au avut o noapte albă. Cu o seară înainte, ochelarii VR ba se conectau, ba nu. Așa că au stat să pregătească planul de lecție pentru situația în care le merge VR-ul și planul B, dacă rămân pe analog.  

Tot stresul din noaptea dinainte face mulțumirea tinerilor învățători să fie aproape la aceleași cote cu cea a colegilor lor cu opt clase mai mici. Căci și Fabian, și Georgiana și Vlad sunt încă elevi, în clasa a XII-a la Liceul Pedagogic din Bârlad. 

Sunt într-o săptămână de practică comasată la țară, în comuna Podu Turcului, într-un proiect pilot al organizației Teach for Romania. 

De obicei, practica are loc într-o școală parteneră a liceului pedagogic, „de aplicație” se mai numesc aceste unități. Vorbim de o școală în oraș, deci clase pe care ajung să le cunoască în cei patru ani de asistat și ținut lecții. 

În jur de 293 de școli sunt așa-zis de aplicație, adică unde se poate face practică, la nivelul întregii țări. Atât pentru elevii la Pedagogic, cât și pentru studenții care vor să urmeze o carieră didactică și fac modulul psihopedagogic sau masterate de profil. 

Există doar o singură școală din mediul rural din toată lista unde se poate face practică - Liceul Tehnologic „Tudor Vladimirescu” din comuna Șimian, județul Mehedinți. Una singură, pe țară. 

În aprilie, când i-am vizitat, elevii de la Bârlad nu doar că au fost în rural, ci au făcut toată unitatea de învățare, adică au intrat la clasă în fiecare zi în continuarea zilei precedente, au văzut ce s-a sedimentat, au îmbunătățit, adaptat, au putut simți clasa cu totul. Au lucrat în echipă, ca o cancelarie. 

„Mai sunt și profesori buni pe lumea asta…”

Fabian Andrei și Vlad Chetrone au ales Pedagogicul influențați de mamele lor. Lui Fabian i-a spus mama lui că e o profesie frumoasă, mama lui Vlad urmase același liceu din Bârlad, acum 20 de ani. Amândoi se văd la catedră, lucrând cu copiii, continuând poate în paralel o facultate. 

Cu o zi înainte, lui Fabian nu i-a ieșit lecția, spune el, și „eram așa supărat, ce fac eu mâine, cum fac?”. Dar azi, azi „s-a distrat maxim”. Și el, și copiii. 

Ca elev, a avut tot felul de experiențe. „Prin clase mai mici, întâia și a doua, vedeam cum colegii mei sunt efectiv bătuți peste palme cu rigla până le dădea sângele. Pe mine mă trăgeau de păr, că am părul mare și nu acceptau treburi de genul prin perioada aia”, spune el. În gimnaziu a văzut că există și altfel de profesori, „cu dragul de a-i învăța și de a fi acolo pentru copii”. 

El vrea să fie genul ăsta de prof. „Ar trebui să înțeleagă copiii că nu toți profesorii sunt răi și stricți, stai acolo, stai în bancă, ia și citește, nu deschide gura. Mai sunt și profesori buni pe lumea asta, mai ales noi care suntem mai de vârsta lor, noi o să fim și mai și!”, spune înviorat de succesul pe care l-a avut azi. 

Vlad s-a relaxat total după ce a văzut că i-a ieșit lecția cu ochelarii VR. Și oricât de greu e să te ocupi de lecții, spune că a avut de la cine învăța. „De la fiecare profesor am încercat să iau câte un lucru, o schemă, o idee, astfel încât să reușesc să le introduc și eu în lecțiile mele.”

În cei patru ani, a mai putut să predea și zile întregi în locul altor învățătoare. Acum e în rural, dar nu i s-a părut atât de diferit de școlile din urban, cu excepția primei zile fiindcă „nu știai neapărat capacitatea clasei”. Păstrează cu el și un moment de groază la catedră. Avea în fața lui puști de grădiniță pentru care pregătise o lecție la virgulă. Doar că bântuia o viroză, așa că au venit la oră doar șase copii și și-a terminat toate activitățile foarte repede. Cum le menții atenția încă jumătate de oră? „Nu o să uit niciodată acea primă experiență la catedră.”

Elevii de la cele 47 de licee pedagogice din țară au deja, în clasa a XII-a, doi ani de predat, că trebuie să țină ore săptămânal în clasele a XI-a și a XII-a. Într-a IX-a și a X-a intră la ore și urmăresc un profesor cu experiență. Doar că predau în aceleași școli, de obicei în același oraș. 

„Eu, sincer, mi-aș dori să le predau o zi întreagă, e mult mai bine decât o singură oră”, spune și Georgiana Meșca, relaxată după ce a livrat o lecție bună despre „Drepturi și îndatoriri”. Ea se gândește să facă facultatea de psihologie, nu vrea să se oprească la predat, deși îi place foarte mult profesia. „Mi-ar aduce foarte multă împlinire să fiu învățătoare. Mă simt foarte bine făcând asta…” Dar! Există același dar pe care îi țin pe mulți tineri departe de catedră: „Sunt toate modificările acestea care apar. La fel, profesorii nu mai sunt respectați, nu de elevi, cât de cei care sunt sus”. 

În prezent, doar 5% dintre cadrele didactice de la noi au sub 25 de ani. La nivel global, unul din cinci profesori sub 30 de ani se gândește să renunțe la munca la catedră în următorii cinci ani, arată raportul TALIS pe 2024. Cercetarea a cuprins opiniile a 280.000 de profesori din 55 de țări, inclusiv România.

Printre nevoile recomandate de experții în educație pentru a-i ține pe tineri la catedră este mentoratul. 

Mentoratul pe hârtie

Mentoratul sau tutoratul, așa cum îl vede organizația Teach, înseamnă că cineva îi este alături omului de la catedră ori de câte ori are o dilemă, dar și ca să-și îmbunătățească predarea și să crească rezultatele elevilor. 

Prin noua lege a educației ar fi trebuit să fie înființat deja Centrul Naţional pentru Formare şi Dezvoltarea în Cariera Didactică, pe care fosta ministră Ligia Deca îl definea drept „un centru cu rol de coordonare metodologică pentru centrele pentru cariera didactică, care preiau Casele Corpului didactic.” S-ar fi ocupat, printre altele, și de „coordonarea activităţii de mentorat didactic şi de licenţiere în cariera didactică”. Erau definite mai multe roluri ale mentorului, care ar fi trebuit să stea timp de un an lângă profesorul care urmează să intre în învățământ, adică pe durata stagiului practic. Este valabil și pentru directori, și ei ar trebui să aibă un mentor. Totul a rămas pe hârtie.

În prezent, există un registru al mentorilor în învățământ care cuprinde peste 12.000 de persoane. Tot procesul a fost realizat prin proiectul PROF finanțat din fonduri UE, tocmai să pregătească implementarea legii. 

Fără legislație subsecventă care să explice în detaliu rolul lor, și asta a rămas doar un demers pe hârtie.  

Adică au căpătat acest statut de mentor, dar nu fac nimic cu el. Cei mai mulți coordonatori de practică din Pedagogic au și acest rol, dar este unul informal, mai degrabă. Mai mult, unii profesori  cu experiență fac asta extra, în regim de voluntariat, ca să-și sprijine colegii.  

În mare măsură, profesorii la început de drum din România ajung în primii ani la catedră fără să fi făcut vreodată practică la țară și fără să aibă un cadru didactic cu experiență care să-l ghideze. 

„Reflecție la reflecție”

E prânz, ultimele voci se sting pe holurile mari ale școlii. Dar pentru cei trei tineri învățători nu s-a încheiat programul. Așezați pe trei scaune, ascultă feedback-ul. Adică intră în acțiune femeia care a stat cuminte în ultima bancă toate cele trei ore, i-a urmărit ca la cinematograf și a umplut zeci de pagini de agendă. 

Greta Predoi e profesoară de chimie la bază, cu o experiență de directoare de școală din rural de aproape un sfert de secol, la Butea, în Iași. Astăzi este tutore în organizația Teach for Romania pentru profesori la început de drum. 

Profesoara n-a împlinit încă anul de când e la pensie, dar n-a putut sta departe de școală. „Eu până în ultima săptămână de activitate mi-am făcut proiecte didactice, m-am documentat, am încercat să duc lucruri noi la clasă.” 

A adus seriozitatea asta și la Podu Turcului. În clasa acum fără copii, se aude cum Greta dă paginile agendei. „Învățăm să dăm un feedback specific și constructiv. Așa că eu am să vă rog să aveți răbdare ca să trec un pic prin firul lecțiilor voastre și să vă spun ce am notat că ați făcut voi foarte valoros astăzi. Fabian…”

Le enumeră cum au avut momente de conectare cu copiii, cum s-au asigurat că toți au înțeles, cum i-au implicat pe absolut toți la lecție, i-a făcut să fie conștienți de propriul lor proces de învățare, au lăsat spațiu copiilor atunci când au avut nevoie de timp să se gândească, au introdus elemente de numerație la discipline care nu erau de matematică, „și copilul vede că disciplinele se leagă”. 

Apoi, fiecare dintre elevii la Pedagogic dă feedback colegilor.

„Care a fost emoția maximă pe care ați avut-o în suflet?”, îi mai provoacă Greta Predoi pe final. „Cred că frică, puțin”, îi spune Vlad. Dacă nu mergeau ochelarii VR? Dacă x, y sau z nu mergea? 

„Trebuie să învățăm să ne autoreglăm și noi cum facem la jocuri de autoreglare cu copiii, numărăm până la 10, luăm o gură de apă rece. Există soluții pentru orice problemă”, îi încurajează Greta. 

Gata, pot merge la masă. După-amiază vor pregăti lecțiile pentru următoarea zi și apoi vor mai avea o sesiune de autoreflecție. Un spațiu intim și sigur în care vor vorbi în profunzime despre cum s-au simțit. 

„O cancelarie care să fie creată pentru ei, care să-i ajute să crească”, explică tutora aceste sesiuni de discuții, lucru care azi nu se întâmplă în cancelariile clasice. Ele trebuie însă transformate din spațiile unde mergi ca să schimbi catalogul în spații de creștere pentru toți profesorii, dar mai ales pentru cei la început, crede ea. Asta vine peste formarea teoretică care ar trebui să fie la cel mai înalt nivel.

„În primii ani au nevoie de formare, întâi teoretică, apoi practică la clasă, de conectare cu clasa, de viața vie activă în sala de clasă. Să aibă o sursă de inspirație, un umăr pe care să plângă, un umăr pe care să-l îmbrățișeze atunci când reușesc. Au nevoie de o cancelarie”, punctează ea. 

Acest tip de conexiune gândit de Teach for Romania a ridicat sprânceana elevilor de la Pedagogic. Da, fac și ei reflecție, dar mai pe repede-nainte, să bifeze.

„La început, când am văzut în programe atâta reflecție, am zis: wow, facem reflecție la reflecție. Dar acum chiar înțeleg sensul. Noi făceam și la practică înainte reflecție, dar era în pauze, se făcea rapid, se discuta rapid, nu atât de profund”, spune Georgiana. 

Dacă cineva te urmărește atent, poți să afli lucruri despre tine care îți scapă, „lucruri de care nici măcar nu ne dăm seama că s-au întâmplat la oră și care ne fac să fim mai atenți la cum ne comportăm, ce mai trebuie să îmbunătățim, că până la urmă, cred că asta ne dorim cu toții, să ne perfecționăm”, mai spune tânăra. 

Apoi, autocritica poate să-ți strice ziua, rămâi blocat pe ce n-a mers bine, crede Fabian: „Când vezi că cineva te laudă și îți listează, asta mi-a plăcut la doamna noastră, o listat special ce am făcut bine și ce am făcut la fiecare etapă, chiar te mândrești oleacă.”

Practica pedagogică în universitar

În anii 1980 când Greta Predoi a făcut facultatea de chimie, începând cu anul al doilea, avea practică pedagogică zilnică, dar și un program de practică de două-trei săptămâni legate. 

În anii 2000, când Roxana Pagu, directoarea Liceului Teoretic „Alexandru Vlahuță” din Podu Turcului, era în facultate, peisajul se schimbase. „Practica s-a rezumat la câteva ore făcute pe cele două specialități pe care le am, limba franceză și geografie. Și atunci era un semestru, te duceai câteva ore și făceai practică la geografie și câteva ore la limba franceză și se încheia”, povestește ea. Așa că după angajare a intrat fără o plasă de siguranță la ore. 

„Primul contact pe care l-am avut cu clasa a fost direct în prima zi de muncă, adică real și cu toată responsabilitatea, atunci a fost.”

Totuși, s-a produs o magie, Roxana a simțit că e locul ei acolo și a rămas. A înțeles însă de-a lungul timpului cât de greu e la început, fără pregătire practică, să ții piept provocărilor de la clasă. De aceea nu a stat pe gânduri când cei de la Teach i-au propus să țină practica comasată în liceul lor. Mai ales că și infrastructura le permite, au cămin și cantină. 

De altfel, tot Podu Turcului nu e ruralul tipic. Comuna cu 10 sate în componență și 4.300 de locuitori, are și spital și judecătorie. Școală au de 158 de ani, când aveau vreo sută de elevi. Azi au aproape 900 și 64 de cadre didactice. 

„Practica nu este valoroasă, ci extrem de valoroasă pentru o generație de viitori absolvenți, viitori profesori, educatori, învățători, care poate sunt dezamăgiți, poate văd tot negativismul acesta din jurul meseriei de profesor-educator. Și atunci am considerat că este foarte potrivit să vadă copiii, să învețe cum arată un colectiv real de elevi, cu toate dificultățile și beneficiile, cu toate bucuriile și neajunsurile, cu tot ce este acolo”, mai spune Roxana Pagu. 

În facultățile de azi, tinerii care vor să predea pot să urmeze modulul psihopedagogic care cere și acesta un număr de ore de practică: 78 la licență, din care jumătate observativă, și 42 la masterat. Pe hârtie. De multe ori, fac doar 2-3 ore în toți anii de facultate, potrivit unor absolvenți cu care am vorbit. Unele universități cer doar o adeverință de practică primită de la o școală fără să aibă control dacă studentul chiar le-a făcut. 

Ce practică fac elevii la Pedagogic

Daniela Marinescu își ia pe holuri îmbrățișările de la elevii ei. Sunt cu toții mai relaxați după o zi de predat și simt să-i împărtășească ce-au făcut, cum a fost. Se despart tot cu o îmbrățișare. Daniela este profesoară de psihologie și directoarea Liceului Pedagogic „Ioan Popescu” din Bârlad și ține foarte tare la practica elevilor ei. Are cu ei rezultate la olimpiadele de profil, îi învață cum „să joace” lecțiile și cum să livreze învățare. Așa că a acceptat din prima când Gabriela Dima de la Teach for Romania i-a propus să facă perioada de practică comasată în Podu Turcului, nu departe de Bârlad. 

Elevii de la Pedagogic au practica săptămânală, apoi e practica individuală, în care fiecare dintre ei susține o zi întreagă de activități, apoi practica comasată, așa cum se desfășoară toată săptămâna la Podu Turcului. 

„Sunt absolut convinsă că practica pedagogică desfășurată în sistemul acesta pe care îl asigurăm noi oferă cu adevărat formarea competențelor de bază ale unui cadru didactic, comparativ cu sistemul universitar, în care știm că numărul de ore alocat este mult mai mic.”

Sistemul e cam la fel ca cel prin care a trecut ea ca elevă, singura diferență fiind că atunci, în anii 2000, Pedagogicul dura cinci ani, nu patru ca astăzi. 

Dar să meargă să predea în alte localități sau la țară, în regim simultan, toate astea erau rarități și atunci. 

Cum duci practica în rural

Gabriela Dima, directoare regională pe zona Moldovei a programului Teach for Romania, a înțeles de mulți ani nevoia practicii la sat. Crede că proiectul pilot de la Podu Turcului poate fi dus și în alte regiuni din țară acolo unde există infrastructură. 

„Poți să ai acest consorțiu între o școală care asigură formarea inițială, fie că vorbim de liceu, fie că vorbim de mediul universitar, și un campus școlar, astfel încât să ai mai multe baze de practică pedagogică în campusurile școlare din mediul rural.”

Primul pas ar fi să ai harta acestei infrastructuri școlare și modelul de lucru pe care Teach deja l-a implementat și testat. 

Modelul cu reflecția l-au preluat din ceea ce liceele pedagogice au în activitățile lor, dar i-au alocat mai mult timp. În fiecare an, Teach organizează și un fel de școală de vară, o academie cum o numesc, cu profesorii lor în care au înglobat și acest proces de feedback real și constructiv. 

Gabriela înțelege foarte bine singurătatea pe care o poate simți un cadru didactic în primii ani la catedră când nu știe dacă ce face e bine, când nu are cu cine împărtăși victorii și eșecuri deopotrivă. 

Când a intrat în învățământ avea deja experiență în sistemul educațional special și a luat un post de învățătoare într-un sat din Călărași. Transportul în comun o lăsa la 8 kilometri distanță și avea „copii care nu ieșiseră din sat”. Iar „din 24-25 de copii, 11 nu știau să scrie, să citească în clasa a doua. Aveam o clasă extrem de violentă, cu foarte multe provocări și eu aveam și niște limitări fizice…”, spune ea, referindu-se la dizabilitatea locomotorie pe care o are. 

Dacă nu ar fi fost în programul Teach for Romania spune cu certitudine că ar fi demisionat. „În primele trei luni am plâns în fiecare zi. Real, nu știu dacă aș fi rezistat… Și m-am dus la catedră la 40 de ani, aveam o lungă experiență de viață și lucrasem la un moment dat într-un centru pentru adulți cu dizabilități. Dar tot nu știam ce înseamnă un mediu provocator. Era altă lume”, spune ea. 

„E nevoie de acel spațiu în care să te poți vulnerabiliza”

„Pentru profesorii debutanți care nu au sprijin, e o probabilitate cu 40% mai mare să renunțe în primul an”, dă această statistică Gabriela. 

Se gândește și azi la primii ei elevi. „Sămânța pe care o pui s-ar putea să nu o vezi cum încolțește și e OK. Sau pui o sămânță acolo și s-ar putea să nu iasă ce-ți imaginezi tu că o să iasă. Știu sigur că am avut impact în viața fiecărui copil din clasa aia. Mi-aș fi dorit mai mult. Dar e în regulă, adică știu că am dat tot ce am putut în sala aia de clasă…” 

A învățat lecția asta cu durere, dar e o lecție valoroasă dacă lucrezi în comunități dezavantajate din România. Una pe care de obicei o primești dacă ai sprijin. 

„E nevoie de un spațiu de încredere. E nevoie de un spațiu în care să auzi că asta s-a întâmplat și altcuiva și că a reușit, că sunt și zile bune și zile mai puțin bune. E nevoie de acel spațiu în care să te poți vulnerabiliza fără teama că o să fii judecat”, spune Gabi.

Numesc acel spațiu, care e mai mult decât cel fizic, „cancelarie”. Dar una clădită altfel. „Ne dorim să rescriem această poveste și să redăm cancelariei rolul pe care ar trebui să-l aibă, și anume un spațiu în care cadrele didactice sunt sprijinul unul alteia.”

***

„M-am schimbat puțin la față”, spune Vlad Chetrone. Era august, avea notă mare la titularizare, își alesese școala din Tormac, la 40 de kilometri de Timișoara unde trebuia să înceapă într-o lună să fie pe bune „domnul învățător”. Venise cu documentele pentru angajare. Atunci a întrebat dacă se știe ce clasă va avea și i s-a spus - simultan, două clase, una de pregătitoare și una de a doua, cu 13 elevi. În ședința publică, atunci când și-a ales postul, nu era specificat că va fi învățător la două clase în același timp. 

S-a tot gândit ce să facă? Un post pe perioadă nedeterminată, clasă simultană și navetă zilnică sau ore la suplinire, într-o școală la câteva minute de casă. Și-a adunat tot curajul și a ales prima variantă. Vlad este și singurul care a ajuns la catedră dintre cei trei elevi cu care am vorbit la Podu Turcului.

„Anul ăsta, în Timiș, din 20 de posturi, toate erau în sate. Eu m-am gândit că merg la facultate la Timișoara, e oraș mare, o să găsesc post la oraș”, povestește Vlad. Doar că pe 7 septembrie a intrat în clasa lui din satul Șipet, comuna Tormac. La țară. 

„Nu pot să spun că am avut un șoc, știam cât de cât cum ar fi. Dar pentru alte persoane la început de drum care n-au atât de multă încredere, ar fi tare greu”, spune învățătorul care abia anul ăsta a făcut 18 ani.

Spune că l-a ajutat tare că a mers la un moment dat cu coordonatoarea lui de practică de la Bârlad, cu Daniela Marinescu, la o școală unde se preda simultan. Au putut să vadă o lecție și să vorbească atunci cu învățătoarea. „Dacă n-ar fi fost doamna Marinescu, n-am fi avut această experiență.” Crede că a avut mare noroc că a fost serios cu practica și n-a refuzat nicio ocazie să predea. Dar tot are provocări. 

Foto: Răsărit, în drumul spre școală pe care îl face zilnic Vlad Chetrone

„Puteam să am simultan cu patru sau cine știe, cinci clase…”

La început nu știa cum să-și împartă timpul, cum să-i facă să aștepte pe prichindeii care abia ieșiseră din grădiniță în timp ce el lucra cu cei de-a doua, cum să-și construiască orele „corect metodic, științific”. Apoi, și la cei dintr-a doua, nu toți știu bine alfabetul, deci are de recuperat cu ei. „E păcat că nu au fost munciți mai mult în clasa întâi, la nivelul lor, că sunt foarte buni, fac teme, sunt dornici”, spune despre elevii lui. Totuși, caută partea bună: „puteam să am simultan cu patru sau cine știe, cinci clase…”

A avut noroc și de colegi buni, cu experiență, dispuși să-l ajute. „Eu n-am mai lucrat cu catalogul pe hârtie, am avut doar electronic. Așa că am întrebat cum se trec notele și absențele. Și persoana respectivă mi-a arătat pur și simplu, fără să mă facă să mă simt prost că nu știu. Mi-a spus: în caz că ai nevoie de ajutor, fără rușine, vino și spune-mi, că te ajut cu tot dragul”. 

I se decontează doar o parte din navetă, așa că mai rămâne cu doar 4.000 de lei în buzunar în fiecare lună. Și totuși, crede că a ales bine. „Mi se pare că aici copiii sunt mai respectuoși. Și părinții m-au înțeles. Nu îmi pare rău.”

În fiecare zi, la 7, Vlad e în mașină, parcurge un drum de o oră cu câmpuri pe-o parte și pe alta până la școala cu șase clase și o cancelarie. Când ajunge acolo, răsare soarele. Au tablă smart și își poate face orele creativ. Ochelari VR? Da, s-a gândit la asta. Dar o ia pas cu pas.