
Sunt profesoară la Universitatea din București, la Facultatea de Psihologie și Științele Educației. Ca cercetătoare, sunt pasionată de modul în care copiii participă și contribuie la viața socială (sociologia copilăriei), cum se interconectează interacțiunile și relațiile sociale cu învățarea, cu participarea civică și cu mediul. Promovez învățarea problematizată prin proiecte, prin care elevii și profesorii pot înțelege critic realitatea, pot învăța colaborând și pot face schimbări. Am realizat studii comparative (în SUA, Olanda, Danemarca), cercetări evaluative (în special studii de impact), ale căror rezultatele le valorific în cursurile de la facultate și în programe de formare pentru profesori. În prezent contribui la dezvoltarea „spațiului european al educației pentru cetățenie”, ca expert al Consiliului Europei. În timpul liber învăț limba daneză, mă plimb cu bicicleta și mă bucur de natură.

Misiunea părintelui se termină la poarta școlii? Sau ar trebui să fie implicat în toate aspectele educației?
Nu a mai rămas mult până când se numără bobocii și porțile grădinițelor se deschid pentru un nou an școlar. Oare o să se obișnuiască? O să-i placă? O să plângă mult? Se va acomoda și o să-și facă prieteni? Sunt câteva dintre întrebările îngrijorate ale părinților când copiii lor merg pentru prima dată la creșă sau la grădiniță, întrebări la care vor încerca să răspund în acest articol.
Îmi amintesc de profesorul meu de română. Impunător, cu un mers regal. Intra în clasă (nu știu cum se făcea că ora de română era de cele mai multe ori după cea de sport), strâmba din nas și spunea: „Trei lucruri sunt urâte în lumea asta: să minți, să furi și să duhnești.” Înțelegeam ce voia să spună (mai ales atunci când folosea ultimul verb) și încercam din răsputeri să îndepărtăm de noi, în mica baie a școlii, cu apă rece, în acele vremuri în care antiperspirantele erau doar ilustrații de Neckermann, mirosul de transpirație. Ne atrăgea atenția acest ultim verb (bine, el nu folosea verbul „a duhni”, ci un altul, mult mai dur ca sonoritate), iar celelalte două treceau cumva în plan secund.