19 ani, studentă la Litere. Victimă fericită, învinsă iremediabil de cuvânt
De la cel mai depărtat cătun și poate până în cel mai select apartament din Cartierul Francez al Bucureștiului plutește o credință populară neprobată vreodată științific cum că nu e bine să înveți prea mult. Unii au perpetuat-o din amărăciune, fiindcă sărăcia i-a împiedicat să meargă la școală, așa că e simplu să spui că-ți dăunează. Alții fiindcă au văzut în jurul lor că mai mult decât diplomele i-a ajutat abilitățile cărora le spunem simplu șmechereală. Sunt cele pe care, așa cum scriu și la profilul de Facebook, le-au obținut la „școala vieții”. Preocupat și el de gura satului, un elev de la un liceu de la țară l-a întrebat pe un cercetător de Cambridge dacă e adevărat că „prea multă carte strică”. Măcar pentru el, incertitudinea s-a spulberat. Pentru celelalte milioane de români însă?
Cinci profesori de limba română explică modul în care mecanismul actual al probei de evaluare a competențelor lingvistice de comunicare orală în limba română a Bacalaureatului a transformat examenul și predarea la clasă.
România are din 2015 o strategie pentru digitalizare. Una care a expirat anul trecut, fără niciun rezultat. Nu avem bibliotecă virtuală, nici catalog școlar electronic, nici tehnologii avansate de educație, cum frumos era scris în document. Se mai intenționa și digitalizarea și arhivarea conținutului, nimic nici în acest sens. În timp ce suntem în coada topului european la competențe digitale, ne punem singuri coronița de premianți la scris strategii pentru pus la sertar.