Op-Ed. Aproape cu toții știm cum începe Biblia („La început Dumnezeu a creat …”) sau Hamlet („Cine e acolo?”) sau un basm („A fost odată ca niciodată, …”), dar a-ți ști începuturile, atunci când devii conștient că ceva major s-a întâmplat în viața ta, ceva care te-a schimbat irevocabil, acest detaliu vital ni se arată cam mai întotdeauna fără a ne fi orchestrat viața pas cu pas, detaliu cu detaliu.
La școala din Gălbinași, Călărași, doar în jur de 150 de copii au primit dispozitive ca să participe la școala online. Nevoia era însă cel puțin dublă. În plus, în localitate nu prea este semnal, astfel că unii copii au ținut tableta ca bibelou, că tot n-au putut să se conecteze. Profesorii școlii le-au trimis fișe elevilor care nu s-au putut conecta, au căutat sponsori ca să le cumpere telefoane și tablete și în multe cazuri, și alimente. O felie din realitatea școlii în pandemie.
Vremurile miuțelor și jocurilor de-a prinselea pe mijlocul străzii au apus. Orașele au devenit tot mai nesigure pentru copii, iar părinții tot mai temători să-i lase singuri. Mai mult, nu doar că și-au pierdut locurile de joacă, treptat rămân și fără dreptul de a-și însoți părinții la restaurant sau în hoteluri. S-a întâmplat recent ca un local din București să impună regula ca cei mici să stea permanent așezați, dar e un trend global. Polarizată, discuția pendulează între „locurile child free încalcă drepturile omului” și „copiilor crescuți cu prea multă libertate le lipsește bunul simț”. Dar dezbaterea e multifațetată și cu rădăcini până în comunism.
