De ce scriem?
De ce am ales să scriem?
Ce ne îndreptățește să scriem?
Sunt întrebări la care am decis să răspundem ca urmare a comentariilor generate de unele dintre articolelor noastre, mai ales a acelora care au scos la lumină firele de praf de sub preșul educațional. Sigur, am ridicat doar puțin colțul preșului respectiv, iar haterii nu au întârziat să apară. „Jurnaliștii lui pește”, „niște frustrați”, „habar n-au de sistem”, „îi urăsc pe profesori” sunt câteva dintre caracterizările care ne-au fost făcute.
Așa că am decis să aducem câteva clarificări.
Am descoperit teatrul în anii ’80, când căutam în marea plictiseală care ne umplea copilăria să ne găsim activități. Am continuat să studiez, mi-am luat doctoratul în teatrul comparat/medicina umanistă. Văzut nedrept ca pe o joacă, teatrul nu are încă impactul menit. Eu însă mi-am luat cele mai importante lecții de viață din teatru și vreau să le dau mai departe.
250 de elevi de la școli din comunități vulnerabile, printre ei, din orașul Tulcea și din comuna Clinceni, Ilfov, au participat la ateliere de educație sexuală, unde conversațiile s-au purtat în jurul unui spectacol de teatru despre mame adolescente. În contextul în care în SUA s-a eliminat dreptul constituțional la avort, 83% dintre părinții și elevii din România vor să se învețe la orele de educație sexuală – opționale până în acest an – despre drepturile femeilor, iar 66%, despre avort, arată o cercetare publicată luna aceasta.