Monica Halaszi lucrează în domeniul educației de 30 de ani. Predă limba și literatura română, este autoarea unor programe și manuale școlare, formator național și inițiatoarea concursului „Lectura ca abilitate de viață”. A publicat articole pe teme de educație în Dilema veche și în Tribuna învățământului. Și-ar dori ca școala românească să se recredibilizeze, iar vocea profilor să conteze cu adevărat. Nu crede că i s-ar fi potrivit o altă profesie, urăște când i se spune că este dascăl și și-ar dori să călătorească mai mult. Și fiindcă îi place să analizeze diverse aspecte din domeniul educației, s-a decis să scrie despre ele.
Ba da. Am citit, dar mai demult. Era o carte voluminoasă, cu o copertă alb cu verde pe care scria Cobzarul. O carte cu poezii de Taras Șevcenko și îmi amintesc că m-a surprins tristețea versurilor în care își cânta Ucraina asuprită. Afirmația „În viața mea n-am citit o carte scrisă de un ucrainean” nu are însă legătură cu lecturile noastre.
Uf, am scăpat, am dat și Bacalaureatul ăsta!
Repetăm celebra replică a doamnei Caliopi Georgescu în fiecare an. Răsuflăm ușurați – elevi, părinți, profesori – pe tonuri diferite. Unii oftează. Că așa e la Bac, ca în tenis. Avantajul nu e al tuturor.
Ar fi mai bine să nu existe nicio restricție și părinții să poată alege ce școală vor, dacă tot nu pot fi cu adevărat obligați să dea copiii la școala de cartier? Sau ar trebui verificate adresele și puși să se înscrie la școala de care aparțin?
