
Designer de experiențe de învățare la Fundația Friends For Friends. Om de strategie și comunicare. Tată de băiat. Rareori scriitor.

După doi ani de la începutul pandemiei, a fost ridicată starea de alertă. Asta înseamnă că restricțiile nu mai sunt în vigoare. Ceea ce devenise noua normalitate, masca purtată la interior, ratele de incidență a îmbolnăvirii care dictau deschiderea școlilor, toate se vor transforma într-o ciudată amintire. Doar că școala românească dă semne că se va întoarce la aceleași metehne pe care le știam și analizam încă de dinaintea pandemiei. Tot în acești ani, autoritățile s-au angajat să ia mai multe măsuri pentru digitalizarea școlii, dar toate au rămas doar declarații.
Adriana Bălaj (31 de ani) este profesoară de istorie la două școli din Timișoara: una de stat și alta privată. Când a intrat în învățământ, ca să-și întregească norma didactică, făcea naveta și la câte patru școli din județ simultan, una din ele la 60 de kilometri distanță. A încercat de fiecare dată să clădească o relație cu elevii ei și să facă istoria cât mai atractivă, indiferent dacă se află în fața unei table interactive de ultimă generație sau a uneia cu cretă.
Pe un bloc din București, niște copii au desenat cu spray o poartă la care dau pase. Pe ulițele din Archita, Mureș, cei mici se cațără în copaci. Prinsa, șotron, elasticul, relicve ale distracției. De 1 iunie am trimis la joacă în fața blocului sau prin sate mai mulți liceeni din toată țara. Au colectat jocuri vechi și noi care îi animă pe pici azi, în 2025.