The Fishermen Quintet, cei cinci băieți care au prins „Păstrăvul” lui Schubert

La Conservatorul din București, prima clasă de „Muzică de cameră” a fost înființată în anul 1900. De regulă, o orchestră de cameră e compusă din instrumente cu coarde la care, uneori, se adaugă și instrumente de suflat, în special flaut, oboi sau clarinet.

Și iată-ne, 124 de ani mai târziu, într-o seară atipică de decembrie pentru București. Mai precis 16 decembrie. Mult prea cald, mult prea multă liniște. Intru în Conservator, plecat cu japca din sânul unei petreceri de Crăciun organizată, canonic, un pic pre-Crăciun, și urc la etajul al doilea. Caut sala 141. Am venit pentru o generală a unui post-post-cvintet, înaintea unui eveniment privat ce are să se întâmple următoarea seară. Un concert dedicat, la o petrecere marca A List Magazine, pentru Andreea Esca. Întrebasem înainte dacă aș putea avea acces și la cântarea cu pricina, nu doar la generală.

„Atâta, dacă vii după tine cu un aparat foto și te trec acolo că faci, sanchi, niște poze”, mi-a răspuns o voce de fată. Am făcut și demersurile să împrumut un aparat, dar nu mi-a ieșit de pe-o zi pe alta.

Mă sprijin de peretele de vizavi de sala cu pricina. Din spatele fiecărei uși de pe palier se aud ba instrumente, ba stări, apoi din nou instrumente. O cameră poate să conțină toată distracția lumii, iar cea de lângă o ceartă monstru, la telefon. E un melanj neobișnuit de râsete, plânsete, liniște și țipete, o atmosferă profund Schrodingeriană, dacă în loc de pisici ar fi relația oamenilor cu muzica lor, cu sine, sau cu cei care așteaptă ceva de la muzica lor. O axă încă în curs de calibrare între pasiune și perfecționism. Din spatele ușii în fața căreia aștept eu se aude caterinca. Schubert și băiețeală, câteva comentarii profund cenzurabile, dar zise jovial, ca între prieteni de când lumea, apoi muzică. Apoi, din nou, comentarii. Concomitent. Și, dintr-o dată, liniște. Ăsta și un mesaj pe Whatsapp cu „Intră.” (de la aceeași voce feminină, dar de data asta în scris).

Intru. Se deschid geamurile mari, spre stradă. Băieții stau la țigara de după. Urmează să își strângă fiecare instrumentele. Au depășit ora promisă pentru finalul repetiției, dar cum am zis că vorbim după, mort-copt, soluția de avarie a fost să stingem toate luminile din sală și să-ncepem să sporovăim în șoaptă, pasând un telefon de la unul la altul, ca să rămână cele spuse pentru posteritate. Ori de câte ori ar fi venit portarul să ciocănească în ușa de la 141, am fi tăcut mâlc un pic, încuiați înăuntru.

Dar și instrumentele băieților trebuiau duse la locul petrecerii din ziua următoare. Mai puțin pianul. Cu toții știm cum e cu pianul pe scări. Așa că se producea și o împachetare docilă, cu foarte mult tact și foarte multă delicatețe, ca o prelungire a muzicii de dinainte. Eu mă jucam cu arcușul violistului, în semiobscuritate, dar într-atât de necunoscător păream, dacă nu chiar eram, încât mi l-a smuls, parcă la fel de grijuliu, din mâini și l-a așezat cuminte în cutia lui, ca pe un copilaș.

„Dă-mi ăsta mie”, mi-a zis, mieros, dar totuși tăios, îngrijorat. Nu am apucat să mă simt certat, dar am simțit în vocea lui ceva părintesc, o responsabilitate.

Eram acolo, în intimitatea neo-cvintetului, post-repetiție. Și-am închis un pic ochii. Am inspirat adânc. Conținută încă în pereții camerei micuțe și întunecoase, vibrația muzicii lor m-a proiectat într-un spațiu mistic, fantezist. De parcă „muzica de cameră” m-ar fi adus în mijlocul naturii.

Pe malul unui lac înverzit de reflexia coroanei de copaci de deasupra, pe o creangă de copac, într-un luminiș în care saltă, răzleață, lumina în raze, parcă mângâiată de arcușul vântului, cinci băieți pescuiesc. Încă par obscuri, suntem la distanță de ei, să nu îi deranjăm. Dar cum ne apropiem, puțin câte puțin, timizi, dar curioși, observăm o bizarerie uriașă. Toți sunt îmbrăcați în frac. Unul lângă altul, pe creanga mare, deasupra apei, le atârnă pantofii lăcuiți cu care fac unde. Nu au undițe, ci folosesc arcușurile instrumentelor lor. Ca într-un basm comic, în care singurul lucru care lipsește e peștișorul de aur. Pe măsură ce ne tot apropiem, suntem tot mai siguri că asta caută. Nu știm sigur dacă ce auzim sunt păsărelele din luminiș sau e muzica lor. Ar putea la fel de bine să fie ambele. Dar cine sunt, de fapt, acești pescari falși, dichisiți?

După câteva evenimente, aparent izolate, în general soireé-uri cu prieteni și prieteni ai prietenilor, sau concerte de cameră organizate pentru colegi la Conservator, cinci muzicieni din București și-au dorit să dea o continuitate acestui demers. Acum, privind un pic în spate, concertele lor se prezintă ca veritabilă „serie”, nu simple happeninguri, iar identitatea grupului muzical format începe, ușor-ușor, să prindă contur. Ei sunt „The Fishermen Quintet”.

A.K.A. Fabiani Andrei (pian), Ștefan Ristea (vioară), Filip Forna (violă), Ștefan Ciceu (violoncel) și Șerban Mihai (contrabas), cu toții studenți la Universitatea Națională de Muzică București.

Prima oară când i-am ascultat pe băieți nici nu cred că aveau idee ce o să urmeze. Șerban (doublebass-ul) m-a sunat într-o după-amiază să vin la o audiție la Cons. În principal se cânta „Păstrăvul” în La major, D.667, Op.114, un concert (în sensul de eveniment, ad litteram făceam vorbire despre un cvintet, fiindcă nu exista și un solist) micuț ca întindere. Pe atunci nu aveau nume și nici formula nu era completă, dar observasem o bucurie aproape hipnotică, un fel de transă dictată de muzică. Cu toții zâmbeau cu gura până la urechi când unul dintre ei se încurca (evident, doar ei și oamenii versați în ale muzicii clasice aveau să-și dea seama). Eu îmi dădeam seama că asta s-a întâmplat numai după grimasele lor, care-mi vorbeau de fapt despre frumusețea greșelii. Știam că urmează un drum cel puțin interesant, fără presiune (alta decât cea impusă doar de sine), în același pas, cu o chimie extraordinară. M-au făcut să mă bucur și de muzică, dar și de prezența lor distinctă în muzica asta. Mi-au demontat mitul că genul acesta de eveniment e dedicat exclusiv celor inițiați, sau cât de puțin connaisseuri ai genului și care-l consumă cu regularitate. Au înlocuit inițierea cu imersarea și au „ușurat” rezonarea cu personalitate: practic, mi-au tradus muzica, într-o intimitate care e și a lor, deopotrivă. Iar lucrul ăsta a tot continuat, de la concert la concert.

Nu a trecut mult și au început să se împânzească, prin București și prin țară, evenimente puse sub semnul „The Fishermen Quintet”. S-a născut și o pagină de Instagram foarte bine organizată, pentru anunțuri și prezentări, cu o coerență și continuitate cel puțin interesante. În diferite colaborări cu spații alternative, aici a apărut noua miză: redescoperirea muzicii de cameră în spații neconvenționale. După debutul oficial în această formulă la Doro16, lui Schubert i s-a alăturat, inițial, Vaughan Williams, cu „Cvintetul cu pian în do minor”, la Casa Libertății Religioase, în Cluj Napoca. Acest lucru a fost posibil grație lui Filip Forna (violă) și a asociației sale, Gather through music, despre care găsiți mai multe detalii, dar și videouri din concerte aici. Și, bineînțeles, gazdă le-a mai fost și spațiul alternativ „enRose” (creatori florali pentru evenimente și planificatori de nunți sustenabile), unde același repertoriu (plus câteva surprize ale serii) a adunat peste două sute de persoane într-o casă veche recondiționată, undeva pe strada Christian Tell, în București.

Geneza muzicii de cameră

Muzica de cameră, așa cum e ea înțeleasă și acum, peste timp, se referă la o compoziție muzicală pentru un număr restrâns de instrumente, care a apărut odată cu Renașterea, ca formă a muzicii culte. Dintre particularitățile ei cele mai interesante, pentru mine rămâne aceea că se execută fără dirijor. În mintea mea asta înseamnă, fără doar și poate, că sinergia dintre membri e cu atât mai mare. Și, inevitabil, coordonarea izvorăște și din prietenie.

Desigur, conceptul de muzică de cameră a evoluat în timp. În secolul al XVI-lea, termenul cuprindea toate lucrările muzicale laice (da camera), spre a le deosebi de cele religioase (da chiesa).

În secolul al XVII-lea, termenul camera se referea la apartamentele personale ale regelui, iar muzica de cameră era muzica interpretată la curtea regelui. Muzica de cameră a evoluat apoi spre divertismentul marilor seniori, capabili să întrețină formații la curte, dar a fost interpretată și pentru desfătarea familiilor modeste, care practicau ele însele muzica. În accepțiunea actuală, muzica de cameră include lucrările scrise pentru formații al căror efectiv cuprinde între două (duo) și zece (dixtuor) instrumente. De exemplu, George Enescu a compus un Dixtuor pentru instrumente de suflat.

Chiar dacă are o sorginte mic-burgheză, muzica de cameră, mână în mână cu intimitatea, se prezintă, în contextul actual, mai mult ca o invitație. Foarte important, una exclusivă (dată fiind irepetabilitatea efectivă a unui concert live), dar nu exclusivistă (așa cum se întâmpla în istorie). Cu alte cuvinte, cu toții suntem acum regi, dar camerele sunt cele care ne primesc, cele care ne invită. Ușile se deschid pentru noi, de data asta.

Gândit în apanajul unui eveniment de mingle și networking, cu pauzele aferente între bucățile muzicale alese, cel mai recent concert, cel de la „enRose” (amintit supra)   mi-a demonstrat că există o optică a respectului față de un asemenea demers. Muzica nu a fost, ca atare, un simplu element de background, nu s-a ocupat de ambianță, nu a „susținut” atmosfera. Ci ea însăși a fost ambianța, a fost atmosfera. Fără să ceară liniște, fără să oprească, demagogic, discuțiile oamenilor, a primit, totuși, lucrurile astea, ca formă de respect pentru actul artistic. Cu alte cuvinte, muzica a fost vedeta, ea nu s-a pierdut pe drum, printre socializarea tot mai abundentă a generației noastre. Nu a coexistat, ci a existat. Și, poate că asta-i de fapt cel mai frumos, ea ne-a adus acolo, împreună. Iar noi ne-am adunat acolo să o simțim, la propriu, nu doar să o ascultăm.

Într-o optică pur spațială, enRose se poate explica simplu: O sufragerie în care se intră direct din curtea din față, cu o scenă mică, dar suficientă pentru băieți, care nu erau „la înălțime”, decât dacă privim actul artistic ca înălțător. La același nivel cu spectatorii, cu toții cu picioarele pe podeaua sufrageriei dichisite, dar totuși ticsite de pași frământați fie pe loc, fie într-o pendulare către toaletă, sau către open barul micuț din bucătăria separată de uși glisante. Desigur, presărate printre oamenii-vagon, nelipsite flori naturale marcau utilitatea inițială a spațiului, aceea de florărie alternativă. În partea stângă a intrării se alungește o scară care cuprinde sub ea baia și duce către un faux-etaj. Atât scara, cât și spațiul util al etajului, calculat mai degrabă ca lățime, sunt împânzite de oameni strânși laolaltă de acest cvintet. Dar nici sufrageria nu se lasă mai prejos. Practic, e strânsă aici o colecție de umeri de care ești nevoit să te ciocnești ca să poți să faci un pas în stânga sau în dreapta. Cu toții stau în picioare și ascultă Păstrăvul lui Schubert. Suntem cu toții aceeași generație, prieteni cu minimum unul dintre artiști, sau cunoscuți ai manageriței lor, Ana Sabina State (ea e vocea feminină pe care o menționam la început, dar totodată e și creierul-organizatoric din spatele prezenței în social media și a evenimentelor, practic se ocupă de transformarea contingentului în real când vine vorba de băieții ăștia).

Momentul special al serii acesteia a constat în intervenția lui Dado Najdoski, și el student în cadrul UNMB, care a cântat o partitură vocală chiar din mijlocul publicului, mai precis lied de F. Schubert Die Forelle. O intervenție forte, care a încheiat concertul cu un boost de energie pentru toată lumea.

O filosofie comparativă a spațiului ne pune față în față cu aceeași florărie, de data asta la spartul târgului, când am rămas la curățenie și la spălatul paharelor din open bar, în vreme ce băieții își strângeau, cu aceeași grijă paternă, instrumentele muncii. Abia atunci, ca într-un expir așteptat, am simțit o redimensionare reală. Din ceea ce părea a fi un veritabil funicular la orele de vârf, plin ochi cu oameni (care merg, totuși, către aceeași destinație, în speță, muzica), spațiul cvasi-gol de acum mă făcea să mă întreb unde au încăput 200-300 de persoane, unde au avut loc și să socializeze, cum de au stat cu toții în picioare să asculte cvintetul etc. Lumea pleca și lăsa locul întrebărilor mele. Cu toții de vârste similare, studenți sau în pragul proaspăt și nesigur al primelor joburi, cu toții experimentând cam aceeași calitate a „vieții de noapte bucureștene”, deja plictisiți de tertipurile clasice, de invitațiile recurente în tot aceleași și aceleași locuri. Oameni pentru care ideea asta de mingle surâde mai mult decât o cantitate de alcool însoțitoare, un melanj de grupuri deja formate, dar interdependente în context, ca niște mușuroaie de tranziție între furnicuțele unui București altfel, dar mereu primitor. Aceeași oameni pe care i-am văzut crescând și din istoriile cărora am făcut parte la un moment dat. Cu care stăteam acum umăr la umăr pe culoarul îngust al faux-etajului, sau lângă care reveneam, aidoma, pe trepte, sau afară, fumând țigară de la țigară. Cu care ciocneam „Caii de la Letea”, alb sau roșu, din pahare masive de cristal cu reflexii ușor albăstrii și ne venea să ne spunem „băi, am ajuns bine, uită-te la noi, am crescut.”

Mai mergem puțin, apoi ne întoarcem, ca Pirandello

Dar să ne întoarcem în semiobscuritatea sălii 141. Aici, strânși într-un cerc turtit, cu standerele pentru partituri în față, goale, continuăm să șoptim primul interviu cu The Fishermen Quintet. Suntem, în ordinea acelor de ceasornic: eu, Filip Forna (violă), Fabiani Andrei (pian), Ștefan Ristea (vioară), Ana Sabina State (sau „Mama Sabina”, așa cum îi spun băieții, managerița lor), Elena Smântână (artista care se ocupă de grafica afișelor lor), Ștefan Ciceu (violoncel) și Șerban Mihai (contrabas), pe care nu nu-l poți forța să stea locului nici măcar două secunde. Șerban trasează linii imaginare, diametrale, cu pas adăugat, să ducă telefonul de la unul la altul.

Dacă lumina ar fi aprinsă, i-aș putea surprinde pe toți întocmai cum sunt în formația lor de concert. Filip e ciufulit, șaten deschis, dar cumva aranjat. Are un păr care pare mereu puțin plouat și ochi albaștri-verzui. Are mereu o grimasă mirată. Tot timpul răspunde cinic și stârnește în grup un soi de hlizeală care e și cu el, dar și de el în egală măsură. Are background muzical încă de când stătea în Cluj, fost elev al liceului de muzică „Sigismund Toduță”. Are niște mâini mari, dar totuși firave, într-un fel. Face chestii, dincolo de licența la violă. Are o asociație în Cluj, care se extinde cu evenimentele și mai departe. Gather through music îi zice.

„Neapărat să zici de asociația Gather through music”, mi-a zis, când i-am întrebat pe băieți despre concertul lor de la Casa Libertății Religioase din Cluj. Și așa am făcut, cum m-a rugat. Șerban începuse:

„Grație lui Filip Forna și asociației lui am ajuns noi să ne extindem teritorial, ca să zic așa.”

Țin minte bine perioada aia. Băieții abia ce se coagulau, iar Șerban făcea atunci demersurile să plece cu un schimb de experiență în Viena. Cu câteva zile înainte, cu biletele deja luate, a primit o ofertă de colaborare la Orchestra Națională Radio.

„Oportunități ca asta apar rar, eu nu știu dacă mai prind așa ceva când mă întorc”, îmi povestea Șerban, într-una dintre cele mai întâmplătoare întâlniri. El trebuia să fie deja plecat, iar noi vorbeam, la pas, pe Calea Victoriei. „E posibil să fac o schemă, să mă duc o dată la două săptămâni să studiez și acolo, o să vorbesc, iar dacă nu se poate, mă gândesc să mut pe semestrul al doilea plecarea. Nici nu vreau să-i încurc pe băieții de la Fishermen, m-aș fi întors să mai cânt cu ei oricum.”

A găsit tot atunci, hodoronc-tronc, o chirie „tranzitorie”, cu Dado (cu care cvintetul a cântat ulterior și liedul lui F. Schubert Die Forelle), la nici 3 minute de căminul de la Conservator, în care a stat de când lumea. Șerban e studentul etern. După 2 ani de chitară, la care a renunțat după ce a reconsiderat oportunitățile de angajare în orchestre, a mai făcut 6 ani de contrabas, iar acum e la al doilea master, tot la contrabas. La un calcul simplu, asta înseamnă 8 ani de studenție, 8 ani de cămin, începuți la mansardă, terminați la parter, lângă bucătărie, cu câteva (mici) iterații de apartamente luate în chirie. Șerban e cel mai bătrân din grup, dar n-ai zice. Nu are niciun fir de păr alb, pentru că nu are niciun fir de păr. E cel mai ușor de reperat din orchestra Radio, pe considerentul ăsta. Are niște ochi albaștri luminoși și-l recunoști cel mai adesea după agitație, după cum fredonează câte un solo al vreunui instrument tot timpul, după cum prima reacție a lui față de o problemă serioasă e o porție sănătoasă de râs. E și basist în Moon band, o trupă cu care mai are cântări de piese așa „mai pop” pe la nunți și în localuri, în unele seri. Are mâinile fine, dar asprite la comisurile degetelor de la sală. E foarte disciplinat (și) când vine vorba de asta. De curând are o bicicletă fixă care, deși nu a fost botezată nicicum, e parte integrantă din personalitatea lui. Singurul lui tatuaj e pe gleznă, unde scrie pe verticală numele albumului K.I.D.S. al lui Mac Miller, chiar cu fontul respectiv. Coincidență sau destin, unul dintre pseudonimele folosite de Mac Miller în muzică a fost și Larry Fisherman.

Tot așa cum și Schubert, după Păstrăvul, a scos și cvintetul ce poartă numele The Fisherman. În timp ce băieții fumau țigară de la țigară pe pervaz, am aruncat și eu plasa:

„Cum ați început să cântați în formula asta?”

Mi-a răspuns Gabriel Ștefan Ristea, vioara cvintetului (mai cântă în afară de asta și la bas și pian):

„Eu sunt Ștefan, iar despre mine vreau întâi de toate să se noteze că am cea mai șmecheră mașină.”

(Notez că are cea mai șmecheră mașină)

Ce mașină?, întreb.

„Asta mai puțin contează. Ce contează e că eu sunt din 2001, iar mașina mea e din 2000 (râd toți). Dar revenind la întrebarea ta...”

Ștefan e tare simpatic, are o voce care îți inspiră o combinație stranie de umor voluntar și involuntar. La o primă vedere, ar părea că nu ia nimic prea în serios, mai cu seamă întrebările mele. Dar o face jovial, n-ai cum să te superi pe el.

„Păi uită-te puțin la noi. E suficient să ne pui pe toți într-o cameră. În foarte curând o să ne dăm seama că ce avem fiecare la cap se pupă, că ne înțelegem așa, cu tipicurile noastre, în felul în care facem lucrurile. Suntem potriviți.”

„Hai, mă, fii serios... (îl întrerupe Filip). Băiatul ăsta ne întreabă chestii pe bune și tu...”

„Exact ce ziceam. (se întoarce în direcția vocii mustrătoare) Uite, de exemplu, el e Filip, ADHD-ul grupului...”

(Au râs iar cu toții, dar de data asta parcă punându-se de acord tacit că ăla e, de fapt, Șerban)

„La primul vostru concert neoficial am fost, reiau eu. Atunci în Conservator, prin vară. Dar întrebam mai degrabă dacă vă știați, dacă erați prieteni.”

Ștefan își mângăie barba șatenă, mustăcind la vedere, cu ochii căprui migdalați jucând ludic, în câteva raze blânde, care totuși treceau prin întunericul camerei, după care spune: „Nu.”

E sincer, cu toate că foarte greu îți dai seama, fiindcă afișează constant același zâmbet șugubăț. Are o tunsoare dreptunghiulară, cumva, care-i crește gradul de seriozitate atunci când îl vezi că poartă frac, la concerte. Dar chiar și atunci, mereu pare că o să zâmbească în orice clipă, sau că altcineva din jur o să aibă o criză masivă de râs din cauza lui.

Preia Fabian Andrei, acest băiat blond, uscățiv, drept urmare aparent înalt, dar nu tocmai. Cumva, îmi dă impresia de prodigy. Deși de o seamă cu restul, pare cel mai mic din grup, are una dintre cele mai subțiri voci pe care le-am auzit. Și cumva pare potrivită și pentru dublat desene animate, într-o combinație fenomenală cu atitudinea lui, când timorată, când afișând câte un puseu inexplicabil de energie. Emană ceva „tocilăresc”, dar și contrariul, un paradox. Mai cântă și la corn francez, trompetă & co. Pare băiat de comitet, l-am întâlnit mereu elegant, învățat să stea drept chiar și așezat, cumva studiat, atent mereu la propria postură, dar nu regizat. Fabian nu zâmbește deloc în timpul concertelor și, deși sunt sigur că e relaxat la cât de talentat e, pare mereu încordat în spatele pianului. Când termină de cântat, de fiecare dată, corpul lui firav pare că se umflă pe dată cu foarte mult aer. Dar nu plutește. E tot cu picioarele pe pământ, doar că pare din ce în ce mai mare. Ceva-ul ăsta tocilăresc de care spuneam l-am simțit fiindcă, la aproape fiecare întrebare, Fabian simțea (sau se simțea dator) să nuanțeze puțin, să contextualizeze ce s-a spus dinainte. Și spune, cum spuneam:

„Nu. Dar știam unii de alții de prin Conservator. Cumva, ne cunoșteam toți mai bine cu Filip Forna (îmi arată în direcția lui pe cerc, iar Filip face, ca de fiecare dată, o grimasă mirată. Dar e doar fața lui obișnuită), viola noastră. Era examenul lui, cel la care ai fost și tu, la care ne-a racolat pe fiecare în parte să cântăm împreună. Dar de prietenie, nu.”

„Și acum? S-a schimbat treaba asta de când cântați?”

Intră Filip: „Acum e mai degrabă o relație amoroasă, știi? Cu bunele și cu relele ei.”

„Cu urcușuri și coborâșuri...” (intervine și Ciceu).

„Cu arcușuri și coborâșuri. Ahahaha.” (firește, Șerban).

Filip reia: „Da, înțelegi, e ca o relație oficială, dar nu e încă logodnă. Nu e nici căsătorie. Dar o să evolueze. Încă nu avem nici copii...”

(Toți râd, în acord, de metafora asta, ca și cum ar avea o singură minte)

„Și când aveți, nu știu, dispute, când nu mai puteți lucra, când vă supărați, cum gestionați asta?”

(Se lasă o liniște lungă, neagră, o pauză care întunecă parcă și mai mult semiobscuritatea camerei 141. Felinarul de pe trotuar începe și el să pâlpâie. În toată atmosfera asta devenită brusc lugubră, ca un vis frumos trezit de o alarmă a realității, toți ochii băieților se îndreaptă, în cerc, spre Ciceu).

În cor (fără Ciceu): „Poate că la întrebarea asta ar trebui să răspundă Ștefan Ciceu, violoncelul nostru.” (pe urmă chicotesc, pe rând, dar ușor timorați, ca și când tocmai ar fi devoalat un secret, ca și când aș fi intrat încălțat în bucătăria lor internă, dar s-au agățat de asta, ca să se înțeleagă mai bine pe urmă).

Ciceu zice: „Ce vreți să spun? Că sunteți niște bulangii? Hm?”

(Râd toți. Dar violoncelul are și ceva serios, un gravitas în voce. Și o voce impunătoare. Sau o fi totul indus de postura lui, de mina lui mereu serioasă. Ștefan Ciceu e, într-un fel, deși nu cel mai mare din grup, cel care dă aparența asta cel mai mult. Mereu așezat, tăcut, cu trăsături închise, care-l fac să pară și mai grav, ba chiar și mai tăcut, în încruntarea lui constantă. Cel mai masiv, chiar dacă nici cel mai înalt, cu bărbița mereu îngrijită și părul dat pe spate, apoi căzut, cu un soi de neglijență studiată, spre ambele tâmple, acoperindu-le. Cu sprâncene așezate sceptic sub fruntea netedă, lipsită de orice fel de rid. Până începe să cânte, toate lucrurile astea ar putea echivala cu lipsa oricărei expresii, cu un poker face de invidiat. Un personaj foarte categoric. Dacă îl vezi în picioare, când își strânge violoncelul, te gândești de îndată că băiatul ăsta merge la sală, mângâie halterele, iar halterele se emoționează și se ridică singure. Dar trebuie să-l vezi și în miezul muzicii lui. De la emoție, acolo devine un soi de mielușel, de parcă și-ar lua cu arcușul fiecare supărare și le-ar arunca cât colo, să se risipească.)

Nu trece mult și îl pufnește râsul și pe el.

Băieții au avut și câteva mici „cutremure” în ultimul timp, determinate de abundența activităților fiecăruia. Printre cursuri, cântări pe bani (sau pe nebani), colaborări, șușe, să menții și chimia unui cvintet proaspăt e o misiune nu imposibilă, dar cu siguranță dificilă. E o provocare continuă care testează disciplina, dar și gestionarea impedimentelor. Desigur, băieții au luat în calcul de câteva ori și să se despartă, dar cumva, proiectele în care i-a imersat Ana Sabina, în calitate de manageriță, i-a determinat să continue în formula asta. Exact ca într-o relație amoroasă, cum ziceau.

„Cum e văzut conceptul ăsta de „muzică de cameră” în România?”, mulinez eu mai departe cu întrebările, ca să nu aduc mai mult nămol la suprafață.

Șerban: „Nu există. Nu mai există. Lucrul ăsta funcționează mai mult în vest, nu la noi. Nu acum.”

Filip: „Dar bine că ai întrebat asta. Cumva, ce ne-a apropiat pe noi, pe lângă pasiunea pentru muzică, sigur, e faptul că am făcut cu toții, la un moment dat, materia asta numită Muzică de cameră. Fiecare la timpul lui, e adevărat, nu am fost colegi.”

Fabian: „Și o mare influență o are școala, Conservatorul. Și în felul în care cântăm, în etică, foarte mult din direcție o avem din școală. Cred că e important, că până la urmă, asta ne-a format.”

„Dar ce influențe aveți în procesul ăsta? Care sunt idolii voștri în materie de muzică de cameră?”

În cor: Nu avem. Noi facem asta, cum să spunem...

Șerban: Autodidacți.

Ștefan: Autodidacți.

Ciceu: Autodidacți.

Filip: Autodidacți.

Fabian (activându-și atributul „tocilăresc”, cum îl tachinam mai devreme): Oarecum autodidacți. Adică, așa cum ziceam, o mare influență a avut și o are școala. Dar eu mă mai uit la pianiști de prin vest, Philip Glass, de pildă. Ideea e că pe noi ce ne mână să facem asta e, pur și simplu, o mare pasiune. Ne dorim să facem asta.

Șerban: Da, și e caterincă, ne distrăm. Nu avem presiunea aia. O facem în felul nostru. Bine, fiecare simțim muzica, știm ce facem. Eu cred că am cea mai puțină experiență în muzica de cameră de aici, dar băieții știu.

Ziceam și mai-nainte, Șerban întâmpină fiecare problemă cu un râs sănătos, sau cel puțin cu un zâmbet. De obicei ajunge cel mai descheiat la cămașă în timpul sau după concert. E genul de băiat care, de bucurie, ar fi în stare și să-și dubleze vocal instrumentul.

Joujoux pour ma dame

Perioada interbelică în România, din punct de vedere muzical, a fost totuși foarte prolifică, rămânând un reper până astăzi, în domeniile simfonic, coral, cameral sau chiar al muzicii de balet.

Nume mari - de la George Enescu la Paul Constantinescu - au avut preocuparea asta extraordinară să „înflorească” nișele din muzica simfonică a României dintre cele două războaie mondiale. Un melanj aparte de lirism, umor și folclor, spiritualitatea paremiologică și chiar dimensiunea pregnant religioasă, toate acestea s-au resimțit din plin și în încăperile mic-burgheze, și la soiree-urile acelei vremi. Dar dezvoltarea a fost una plurilaterală, au crescut tot atunci și baletul sau teatrul muzical, grație lui Jora, sau Rogalski. Și-aici a rămas dilema prezentului: cine să le mai cânte? Și, mai ales, pentru cine? Asta i-am întrebat și pe băieți.

De ce faceți „muzică de cameră”, având în vedere condițiile date? (sau status qvo ante bellum, dacă mi se permite gluma).

Fabian: Cum spuneam, e un lucru care ne preocupă pe fiecare în momentul ăsta. Muzica noastră. E și un exercițiu, învățăm mult. Unii de la alții. Dar la mijloc nu e nimic altceva decât o pasiune uriașă, ceva care, oricât ne-am înțelege sau nu, ne mistuie pe toți la fel, în cele din urmă.

Șerban îmi spunea, într-o dimineață, că „luna decembrie e jale pentru muzicieni, adică e bine, dar de când ne-am văzut, tocmai săptămâna trecută, n-a mai avut niciun slot liber.” Tot atunci am realizat și că le e din ce în ce mai greu să se strângă perioada asta celor din Fishermen. Dar e doar o chestiune de timp. Generala pe finalul căreia am sosit și eu în sala 141 s-a întâmplat pe criterii de necesitate, după aproape o lună în care formula actuală nu s-a reunit niciodată complet să repete. Dar acum urma încă un concert, în lanț, peste două zile, la prânz, la Institutul Cultural Român București. Un veritabil tur de forță, laolaltă cu petrecerea A List Magazine.

Cu toții mai au treabă încă în Conservator, iar acum nici măcar Șerban nu se mai gândește așa intens la ideea de a pleca din țară cu schimbul de experiență, deși ceva încă mai nutrește acolo, dar nicidecum un regret.

Atât la concerte, cât și la repetiție, Ana Sabina și Elena au fost nu atât „partea generic-administrativă”, cât veritabile majorete ale cvintetului pescarilor noștri dichisiți. Când am intrat eu, Elena doar ce-și dezmorțea degetele cu care dăduse de zor paginile partiturii pentru Fabian, care avea ambele mâini ocupate de pian. Dar au făcut cu schimbul, a fost rândul Sabinei să dea aceleași pagini la concertul de la ICR.

Sabina mi-a spus că „trebuie neapărat notat faptul că, pe lângă talentați, aici cu noi în cameră sunt și cei mai frumoși băieți din București”, compliment la care, evident, băieții s-au fâstâcit, dar nu au lăsat să se vadă asta, ci au completat totul cu o ironie candidă, stângace, pufnind toți deodată. Și-atunci mi-am dat seama că, sigur, nici nu se iau în serios mai mult decât e cazul, dar chiar sunt super modești. Și totuși, ca radiația emisă de sonarul unei ambarcațiuni, numele „Fishermen” începea să se audă tot mai mult, întâi în cercurile proxime, apoi în cele extinse. Elena a completat: „mai trebuie spus și că băieții ăștia nu sunt din București și se vede, iar asta e absolut minunat. E ca o gură de aer.” (Elena e din București, ca atare am presupus că știe ce zice).

„Cum arată camera perfectă pentru muzica de cameră pentru voi?”

(Se aud vocile celor doi Ștefani)

211.

Ba 313, cred.

Camera „sicrielor.”, zice Fabian. Șerban îmi explică: „Avem în Conservator o sală numai pentru contrabas. E plină numai cu asta. Iar husele lor arată ca niște sicrie.”

Fabian zice: „Să fie o cameră uriașă, să intre în ea un Grand-Piano Sphinx, de la Bechstein, din ăla de 1,2 milioane de dolari. Dar să nu fie cu 88 de clape, ca pianurile obișnuite, ca ăsta de aicea (se sprijină pe el, ostentativ), ci să aibă 188. A, și sigur, să mai fie 4 scăunele mici, pentru restul orchestrei...”

Cu toate că nu mi-am dorit să ajung într-o zonă competitivă, mi-am dat seama curând că vorbesc atât cu băieții, cât și cu instrumentele lor. Șerban vorbea cu puțin timp înainte despre contrabas ca despre instrumentul care leagă totul împreună. Firește, a fost imediat contrazis (sau mai bine nuanțat) de Ciceu, care a zis: „poate construiește, vrei să zici, fundamentează. Altfel, de ce nu ar putea lega totul vioara?”

Fumând ultimul sfert dintr-o țigară-n lumina felinarului picată fix pe o buclă blondă, Filip, cu fața strălucitoare, încadrată parcă de un halo, ca un veritabil sfânt al pervazului, propovăduiește:

„Eu aș zice că orice cameră, atâta vreme cât e plină cu oameni. Sau măcar cât timp sunt oameni în ea.”

Bate în ușă portarul, la ultima volta. Luminile se aprind, dar doar cât să se stingă imediat. Țigările se aruncă. Pe scări coboară instrumentele și oamenii lor.