În perioada aceasta se țin interviuri pentru posturile vacante de directori și adjuncți la nivel național: practic, cei care au trecut de prima fază a concursului sunt chemați la „ascultare”.
Interviul are trei etape, care n-ar trebui să pună probleme unui candidat la un asemenea post. La sfârșitul interviului, se notează fiecare probă de la 1 la 10 și se face o medie per evaluator (care, într-un caz, a ieșit nota 12!). În realitate, am văzut cum ajung directori pe bandă rulantă profesori care nu știu să conducă o școală conform situației actuale.
Prima etapă evaluează competențele digitale și, propriu-zis, se cere redactarea unor documente și trimiterea lor pe o adresă de e-mail. Nu pare deloc complicat și nici nu este, dar am văzut profesori care nu știau să salveze un document sau să trimită e-mailul. Și dacă înainte ar fi fost trecut cu vederea acest fapt, în contextul actual, în care ministerele se joacă de-a „fizic și online”, să nu știi să folosești un calculator este trist.
După jumătate de oră de cercetare amănunțită a monitorului, au găsit butonul de „send”, au trimis documentele și s-au șters de sudoare. Așadar, știi sau nu să folosești un calculator, ajungi director!
Aici putem să dăm vina pe emoții și să trecem la a doua etapă a concursului, în care se cere rezolvarea unei situații-problemă din unitatea de învățământ. Și aici o temă grea a fost abandonul școlar. Subiectul este de actualitate, având în vedere că există părinți care de frica Covidului, de teama de device-uri de pe care elevii pot intra la ore sau din dorința de a-i folosi în activitățile gospodărești, aleg să nu mai trimită copilul la școală. Problema e reală, e la nivel național și statul o vede și se uită-n cealaltă direcție. Dar se cere o rezolvare din partea candidaților și de fiecare dată am auzit pronunțate expresiile „discuții cu părinți”, „importanța educației”, „formarea armonioasă a copilului” . Discuțiile se poartă la o masă dintr-o încăpere încălzită, cu „consumabilele” la îndemână (așa scrie în documentul inspectoratului legat de procedura de interviu) și la tocuri sau cravată.
Abandonul școlar apare în special în mediul rural, de cele mai multe ori în familii cu situații materiale sub limită, formate din părinți care nu au avut accesul la educație pe care-l avem noi și din copii care se confruntă cu problemele maturilor de la o vârstă prea mică. Dar nu se caută rezolvarea problemei de la sursă, ci de la suprafață și nu știu dacă să dau vina pe soluțiile aberante prezentate sau pe statul care nu știe să ajute. Vina e din prea multe părți, iar problema deja are rădăcini adânci în România.
Ultima probă a interviului implică strategia de dezvoltare și a făcut diferența dintre oamenii cu viziune și cei care văd postul doar ca pe un simplu post. Singura problemă în ambele cazuri? – fezabilitatea. S-a vorbit de proiecte Erasmus, de modernizare, de dezvoltarea armonioasă a elevului și de valorificarea fiecăruia în parte. Sunt în clasa a 11-a, am trecut prin aproape toate formele de învățământ, comunic aproape zilnic cu elevi din fiecare liceu din județul meu, deci pot să mă declar informată când spun că situațiile în care elevul s-a pus în centrul actului educațional sunt rare și profesorii care-și văd, cu adevărat, elevii sunt și mai rari. Și, ca să-mi spun durerea, au fost zeci de interviuri în care am fost în sală, am văzut și auzit planuri pentru dezvoltarea elevului dar nu s-a menționat Consiliul Elevilor decât o dată. Ce concluzie putem să tragem? Da, profesorii vor să știe ce vor elevii. Dar sunt dispuși să comunice real cu ei? Căutăm un răspuns la întrebarea aceasta de ani și nici acum nu putem să dăm unul general valabil.
Având în vedere că eram singurul elev printre profesori, nu am fost băgată în seamă (doar de foști profesori de vreo două ori) și am fost privită fie ca o amenințare – pentru că reprezentarea elevului, pentru unii profesori, e văzută ca un atac către profesori, fie calitatea care m-a adus acolo a fost tratată cu superficialitate, chiar de comisiile de concurs (am stat eu după ei să-mi dea declarațiile și foile pe care trebuia să le semnez).
Un interviu care m-a uimit și pe care nu-l voi uita prea curând este cel al unui candidat pentru director adjunct a cărui strategie se axa pe construirea unei săli de sport. Toate bune și frumoasă, doar că eu am fost eleva acelei școli opt ani și pot confirma că de vreo cinci ani școala are un teren de sport, acoperit și încălzit iarna. A mai menționat și proiectele Erasmus, care presupun schimburi de elevi, în condițiile în care școala se află în reabilitare și elevii învață online.
Deznodământul la care am ajuns, în calitate de elev și, de doi ani, reprezentant al elevilor este că educația de pe hârtie este arhaică, deși se aspiră la modernizare. Elevii au nevoie de nou, profesorii nu sunt formați în acest sens și trecem printr-o perioadă în care fix instituțiile care stau la baza sistemului de învățământ românesc se clatină de incertitudine. Se spune că încercăm să revenim la normalitatea de dinainte de pandemie. Dar este, oare, acea normalitate cea de care avem nevoie acum?
