Doi elevi îi spun învățătoarei:
Doamna, în fața școlii a oprit o mașină din care au coborât niște oameni.
Vai, dar nu sunt niște oameni, sunt inspectori!
*
Era anecdota preferată a unuia dintre colegii inspectori, pe care obișnuia să o spună când mergeam în ceea ce se numește inspecție generală. Ca orice text, și anecdota poate fi supusă unor chei de lectură diferite. Astfel, textul poate fi citit într-o cheie pozitivă: învățătoarea cu pricina nu voia să nege apartenența inspectorilor la umanitate, ci evidenția faptul că inspectorii reprezintă o categorie socială diferită de cea a persoanelor cu care elevii din comunitatea respectivă erau obișnuiți. Replica ei era în acest caz un semn de condescendență. Dar, evident, există și posibilitatea de a recepta anecdota în altă cheie, valorificând doar sensul denotativ al cuvintelor. Și dacă e așa, ajungi să te întrebi: nu sunt inspectorii oameni?
Sigur, întrebarea este retorică, evident că toți inspectorii sunt oameni, fiindcă fac parte din categoria ființelor superioare, sociale, care „se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat” (DEX, 2009), dar nu toți inspectorii au acel complex de calități care i-ar putea face să fie considerați omenoși. Ce le lipsește acestora, puțini de altfel? Empatia. Și atunci când dai peste un astfel de inspector, impactul pe care îl are asupra ta, traumele emoționale pe care le provoacă afectează modul în care te raportezi la tine și la categoria din care el însuși face parte. O consecință a unei întâlniri nefaste cu o astfel de persoană este tendința de a generaliza – toți inspectorii sunt o apă și-un pământ, de a dezvolta etichete pe care le atașezi cu ușurință pe fruntea tuturor celor care, pentru o vreme, îndeplinesc funcția de inspector școlar.
Întâmplarea face ca în ultimele zile, câțiva profesori să reacționeze pe rețelele sociale plângându-se de modul în care, trei inspectori școlari/inspectoare școlare au tratat colectivul acelei unități de învățământ. Vizita în școală a debutat cu o criză de isterie provocată de o eroare de scriere a numelui unuia/uneia dintre ei/ele în registrul de la intrare și a continuat cu grimase și fețe inflexibile, care refuzau zâmbetul, cu aerul de superioritate a celui ajuns pe o poziție care, în viziunea sa, îi conferă ascendent asupra pârliților de profesori. De câte ori pe zi ați intrat în clase să verificați dacă elevii poartă mască? De unde v-ați procurat planificarea pentru consiliere și orientare? Ce ați făcut în pauza mare în ziua x? De ce nu ați prea făcut activități extrașcolare? Unde, când, ce, cum... Un interogatoriu autentic, aproape în manieră stalinistă. Unuia dintre profesorii care le-au atras atenția că ar trebuie să fie mai empatici/empatice, având în vedere contextul dificil în care elevii și profesorii își desfășoară activitatea, i-au sugerat să își găsească un alt loc de muncă dacă i se pare că în sistemul de învățământ este atât de dificil. Respect? Empatie? Încurajare? Nimic din toate acestea, deși inspectorii au niște obligații stabilite prin Regulamentul-cadru de organizare și funcționare a inspectoratelor școlare: „trebuie să respecte şi să promoveze demnitatea individului, unicitatea şi valoarea fiecărei persoane, precum şi unicitatea situaţiei în care se află”.
Nu, nu este ușor să fii inspector, și doar cei care au îndeplinit, chiar pentru scurt timp, această funcție, știu că nu este tocmai ceea ce se vede din exterior. Situații urgente, răspuns la petiții, monitorizări, inspecții în școlile de sector, consilierea directorilor, inspecții de specialitate (dacă mai ai când), mișcarea personalului didactic, respectarea calendarului înscrierii pentru examenele de definitivare, pentru gradul I și II, echivalări, cercuri pedagogice, ședințe ale consiliului consultativ, verificarea dosarelor pentru gradația de merit, organizarea evaluărilor și a examenelor naționale, a simulărilor, organizarea olimpiadelor și a concursurilor școlare (înainte de pandemie) etc.
Este o presiune pe care o simți în permanență. Și adesea îți începi ziua de birou la 8, pentru a o încheia la 18 – 20 sau chiar mai târziu. Dar asta nu te împiedică să-ți păstrezi omenia.
Îmi vine în minte textul lui Sadoveanu invocat ori de câte ori se aduce în discuție imaginea învățătorului cu har, Domnul Trandafir. Dincolo de apostolatul pe care îl promovează (sunt multe de discutat și pe această temă), textul surprinde și imaginea celor care vin să îl controleze pe Neculai Trandafir. Pe de o parte, revizorul, la care se gândește învățătorul atunci când primește vizita celor doi necunoscuți, revizorul care aplică în activitatea sa principiul încrederii, venind doar de două ori pe an, fiindcă „ştie cu cine are de-a face”, apoi inspectorul și ministrul care-l găsesc pe învățător nu în sala de clasă, ci în grădină (sistemul de organizare monitorial îi permite să-i lase pe elevi în clasă sub supravegherea elevilor mai mari), ocupându-se de treburi gospodărești. Aceștia din urmă nu ridică tonul, pun doar întrebări, evaluează competențele didactice ale domnului Trandafir și îl roagă să vorbească despre sine. La final pleacă, dar nu oricum: „celălalt străin se întoarce, zâmbeşte, scutură mâna lui domnu Trandafir şi-l felicitează”. Omenie, am putea zice.
Uneori, viața ne pune pe unii dintre noi în poziții de „superioritate”. Și punem ghilimelele, pentru că nu e o superioritate umană, ci doar de poziție socială. Ca profesor față de elevi, ca director față de profesori, ca inspector față de profesori și directori etc. Îmi aduc aminte că, odinioară, deși eram inspector eu însumi, am trecut prin situații care ilustrează tendințele de manifestare a acestei superiorități. Județul era inspectat de la centru, de la București, de o întreagă echipă, coordonată de o inspectoare generală din minister. Am așteptat-o la gară, împreună cu colega mea de breaslă, cu care aveam responsabilități similare. Coborând din tren, replica inspectoarei generale din minister a fost aiuritoare: Haideți să vă îmbrățișez, dacă tot am venit să vă demit. Glumă? Manifestare a autorității? Cinism? N-am gustat. Nu ne-a demis, nici nu avea, de fapt, această autoritate, dar ne-a lăsat un gust amar.
Ce vrem să spunem? Pe orice poziție te-ai afla, să fii om e cel mai ușor lucru. Inspectorii, prin natura funcției lor, au un job foarte dificil, deși percepția generală e alta. Mulți, extrem de mulți, sunt omenoși. Alții, dar totuși nu cei mai mulți, uită să fie oameni. Probabil, asta e o nefericire pe care o poartă cu ei în toată existența lor, nu doar în cea inspectorală.
