Unul din patru copii trăiește sau este martorul unui eveniment traumatic, iar cercetările au demonstrat, de ani de zile, legătura clară dintre aceste experiențe și rezultatele negative asupra sănătății.
Copiii care cresc în medii nesigure sunt expuși riscului de a dezvolta probleme de sănătate care afectează dezvoltarea creierului, sistemul imunitar și mecanismele de autoreglare ale organismului. Pe termen lung, acestea se asociază cu probleme comportamentale, recidivă juvenilă, reziliență scăzută și performanțe academice slabe.
Importantă este și implicarea emoțională a taților încă din copilăria timpurie a copiilor, aceștia din urmă ajungând să fie mai puțin predispuși la maturitate la comportamente agresive și să aibă un risc mai redus de instalare a depresiei și anxietății.
Cum putem să îi sprijinim pe bărbați, pe cei care sunt tați, dar și pe băieții lor? L-am întrebat asta pe Gabriel Oancea, criminolog cu o carieră de peste două decenii în domeniul corecțional, implicat în dezvoltarea și aplicarea programelor de reabilitare pentru persoanele aflate sub supraveghere și care a jucat un rol important în crearea cadrului legislativ și a standardelor din probațiune, în consolidarea parteneriatelor instituționale pentru reintegrarea foștilor deținuți.
Iată ce a descoperit în munca sa și crede că ar trebui să știm cu toții. Las textul său mai departe:
Cheia prevenirii agresivității la băieți stă în dialog iar părinții trebuie să fie atenți la mesajele pe care le transmit fiilor încă din copilărie – de pildă, expresii comune ca „băieții nu plâng” sau „fii bărbat” le pot inhiba capacitatea de a-și exprima emoțiile şi pot alimenta furia reprimată.
Important este ca părinții să-și împărtășească sentimentele sănătos: din faptul că un părinte discută deschis despre tristețe, frică sau dezamăgire, copilul înțelege că vulnerabilitatea nu este un semn de slăbiciune, ci este inerentă naturii noastre umane.
Deși este aparent un truism, trebuie subliniat faptul că părinții reprezintă primul și cel mai influent model de rezolvare a disputelor, iar felul în care aceștia gestionează conflictele în familie devine un tipar pe care copiii îl interiorizează și îl reproduc în propriile relații.
Din experiența mea de criminolog pot afirma că stilul de rezolvare a conflictelor din familie are un efect direct asupra comportamentului social al copilului. De asemenea, un studiu longitudinal din 2010 a evidențiat că băieții care asistă constant la conflicte violente între părinți sunt mult mai predispuși la agresivitate și comportamente antisociale în adolescență. La polul opus, atunci când copiii văd cum părinții negociază calm, își cer scuze și găsesc soluții împreună, învață că dialogul și empatia sunt mai eficiente decât forța sau tăcerea.
În termeni sociologici, vorbim despre socializarea primară: familia este prima „școală” a comportamentelor sociale, iar disputele sunt inevitabile în orice relație. Modul în care ele sunt rezolvate devine un „scenariu social” pe care copilul îl imită.
Dacă un băiat vede că tatăl răspunde la frustrare prin înjurături și violență, va considera că aceasta e „forma masculină” de a rezolva probleme. În schimb, dacă tatăl își controlează furia, discută respectuos cu mama sau cu alte persoane și găsește soluții pașnice, băiatul învață că a fi bărbat nu înseamnă să domini, ci să gestionezi responsabil tensiunile.
Mai mult, în sociologie, dar nu numai, subliniem importanța rezolvării vizibile a conflictelor. Mulți părinți cred că „e mai bine ca copiii să nu vadă nicio ceartă”, dar realitatea este că inevitabil vor exista tensiuni. Diferența o face modul în care acestea se finalizează. Dacă un copil vede părinții certându-se, dar apoi asistă la reconciliere, explicarea greșelilor și asumarea responsabilității, mesajul transmis este că neînțelegerile sunt normale și pot fi depășite prin comunicare și respect. În plus, această modelare parentală are efecte și asupra modului în care copiii își vor rezolva disputele cu colegii. Tot o serie de studii recente arată că băieții care provin din familii cu stil de comunicare cooperant au mai multe abilități de negociere și mai puține incidente de bullying sau agresivitate verbală la școală.
De aceea, eu obișnuiesc să le spun părinților cu care interacționez să nu încerce să le ceară copiilor să fie calmi, respectuoși și empatici dacă ei la rândul lor nu arată asta în propriile conflicte.
Fiecare discuție tensionată dintre părinți este o lecție practică de rezolvare a disputelor. Așa cum afirmă sociologia interacțională, „copiii nu fac ce li se spune, ci ce văd că se face în jurul lor”.
Trebuie să subliniem și faptul că în primii ani de viață, copiii sunt profund ancorați în învățarea prin imitație. Această formă de învățare este cea mai veche din punct de vedere evolutiv și funcționează instinctiv. Înainte ca un copil să poată analiza logic, să înțeleagă concepte morale sau să proceseze discursuri abstracte, el observă și copiază comportamentele celor mai apropiați – părinți, frați, bunici, colegi. Practic, la nivel cognitiv, copilul nu face distincția între „ce spune părintele că e bine” și „ce face părintele cu adevărat”.
El internalizează comportamentul observat. Albert Bandura (psiholog și profesor la Stanford University), în celebra teorie a învățării sociale, a demonstrat că atunci când văd adulți agresivi, copiii tind să imite comportamentul, chiar dacă nu sunt recompensați pentru asta; iar copiii care văd adulți calmi și cooperanți reproduc aceleași comportamente. Aceasta explică de ce modelele din proximitate sunt mai puternice decât orice discurs moral. Dacă există o contradicție între cuvinte și fapte, copilul crede mai degrabă în ceea ce vede.
Sociologic vorbind, socializarea primară (familia) stabilește „normalitatea”. Dacă în familie conflictele se rezolvă cu violență sau umilință, copilul învață că asta este „normal” și va duce acest model în relațiile cu colegii sau prietenii. Pentru că, până când copilul dezvoltă gândirea abstractă și capacitatea de a analiza critic (ceea ce se întâmplă la adolescența târzie), comportamentele văzute au prioritate absolută. Discursurile morale au efect doar dacă sunt susținute de coerență în fapte.
De aceea eu obișnuiesc să repet mereu că este zadarnică încercarea de a „repara” prin cuvinte ceea ce se strică prin comportament. Și aceasta pentru că adevărul crud este că, de regulă, copiii învață, în tăcere, din ceea ce văd.
Și atunci, apare o întrebare legitimă: ce este de făcut?
În primul rând, emoțiile trebuie să fie normalizate. Normalizarea emoțiilor înseamnă acceptarea faptului că toate emoțiile – pozitive sau negative – sunt firești și legitime, fără a le stigmatiza sau suprima. Nu vorbim despre a încuraja orice comportament care vine dintr-o emoție (de exemplu, agresivitatea ca reacție automată la furie), ci despre a recunoaște că emoția în sine are un rol adaptativ.
Sociologic, familia este spațiul în care copilul învață ce este permis și ce nu în exprimarea emoțiilor. Dacă un băiat plânge și aude „Nu mai fi slab, băieții nu plâng!”, mesajul este că tristețea și vulnerabilitatea sunt inacceptabile. Dacă o fată se înfurie și i se spune „E urât să țipi, fetele trebuie să fie cuminți”, învață că furia nu are loc în feminitate. Astfel, copiii învață emoții „acceptate social” și le reprimă pe cele considerate nepotrivite.
Rezultatul este că, în loc să învețe să își gestioneze emoțiile, învață să le ascundă. Normalizarea emoțiilor înseamnă să transmitem, de exemplu, faptul că este normal să fii furios însă nu este normal/acceptabil să lovești pe cineva. Când emoțiile sunt reprimate, ele nu dispar. Se acumulează și se pot transforma în comportamente distructive. De exemplu, un băiat învățat că „nu are voie să fie vulnerabil” va exprima vulnerabilitatea prin furie sau agresivitate, pentru că asta este acceptat ca „masculin”. Iar băieții sunt supuși unei presiuni culturale mai mari de a părea „tari”. Așa apare ceea ce numim masculinitate restrictivă: li se permite furia, dar nu frica sau durerea; li se permite competiția, dar nu vulnerabilitatea și sunt încurajați să „demonstreze” permanent forță și control.
O întrebare legitimă este: cum putem normaliza emoțiile?
Iar aici modalitățile sunt multiple. De exemplu, prin model personal. Așa cum menționam, copiii învață mai mult din ce văd decât din ce aud. Dacă un tată spune „E bine să-ți exprimi emoțiile”, dar el nu face asta niciodată, mesajul real e opus. În schimb, dacă părintele își asumă și spune: „Astăzi sunt obosit și frustrat, dar încerc să mă calmez”, copilul învață că emoțiile sunt firești.
De asemenea, putem avea în vedere numirea emoțiilor. De exemplu, „Văd că ești supărat. Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat?” sau „Ți-e teamă, e normal să simți asta. Hai să vedem ce putem face.” Cercetările arată că simpla etichetare/recunoaștere a emoției reduce intensitatea ei. Importantă este și validarea și evitarea minimizării. Replicile de tipul „Nu e mare lucru, nu mai plânge!” nu își au locul. În loc de asta ar fi mult mai util o afirmație de genul „Știu că te doare acum. E greu, dar sunt aici cu tine.”
Ca o concluzie la acest subiect al normalizării emoțiilor, normalizarea nu înseamnă a lăsa copiii să facă orice simt, ci a le arăta că toate emoțiile sunt firești și au un mesaj, iar comportamentele sunt cele care trebuie reglate. Este baza unei relații sănătoase cu sine și cu ceilalți și o barieră naturală împotriva agresivității.
De asemenea, trebuie să discutăm deschis despre violență. Violența este un subiect pe care mulți părinți evită să îl discute cu copiii, fie pentru că le este teamă să nu le dea idei, fie pentru că nu știu cum să abordeze tema.
Dar realitatea este că trăim într-o societate în care violența este omniprezentă: o vedem în familie, în certurile dintre adulți, o vedem în filme și jocuri video, în social media, ba chiar și în spațiul public. Copiii și adolescenții sunt expuși constant și, dacă nu există o discuție clară și deschisă despre ceea ce văd, riscul este ca violența să fie percepută ca ceva normal.
Sociologic vorbind, atunci când un comportament apare frecvent și nimeni nu îl sancționează, el devine parte din norma socială. A tăcea echivalează, din perspectiva copilului, cu o validare tacită. Totuși, discuțiile despre violență nu pot fi pur și simplu moralizatoare, de tipul „violența e rea, nu o face”, pentru că mesajele simple nu funcționează în fața realității complexe în care trăiesc copiii.
Ei sunt uneori curioși și chiar fascinați de ideea de forță, iar adolescenții, mai ales băieții, pot vedea violența ca pe un mod de a obține respect, putere sau statut în grupul lor.
În plus, dacă ceea ce aud de la părinți contrazice ceea ce văd în familie sau în comunitate, mesajul devine necredibil.
O discuție reală despre violență nu înseamnă numai interzicerea/condamnarea acesteia. Înseamnă să explicăm clar ce este violența, în toate formele ei. Mulți copii cred că violență înseamnă doar să lovești, dar ea înseamnă și cuvinte care rănesc, umiliri, excludere, manipulare emoțională sau chiar agresiuni digitale – cum ar fi umilirea pe social media. Este important ca părinții să discute și despre cauze: de ce ajung oamenii să fie violenți? Copiii trebuie să înțeleagă că violența pornește adesea din frustrare, din lipsă de autocontrol, din presiunea grupului sau din modelele pe care cineva le-a văzut în jur.
Doar așa vor putea privi violența ca pe un comportament distructiv, nu ca pe un gest „cool” sau inevitabil. La fel de important este să se vorbească despre consecințe, nu doar despre pedeapsa juridică, ci și despre impactul emoțional: frica, rușinea, pierderea încrederii, distrugerea relațiilor. În multe familii, părinții spun doar „O să ajungi la închisoare/poliție dacă bați pe cineva”, dar nu explică ce înseamnă pentru cel agresat să fie rănit, ce urme lasă asta în viața cuiva.
Copiii au nevoie să înțeleagă și dimensiunea umană a agresiunii. Iar pentru că majoritatea copiilor consumă conținut violent online sau în filme, interdicția totală este nerealistă. Mai eficient este să discutăm cu ei despre ceea ce văd: este real sau doar spectacol? Cum ar arăta cu adevărat în viața reală o scenă ca în jocurile video? Care sunt diferențele dintre ficțiune și viața de zi cu zi? Discuția este absolut necesară pentru a sprijini copilul să dezvolte o gândire critică. Iar revine în discuție importanța modelelor.
Tot din experiența mea de criminolog mă văd nevoit să subliniez și o parte care nu poate fi ignorată: violența este uneori atractivă pentru adolescenți. E asociată cu puterea, cu dominarea celorlalți, cu ideea de a-ți apăra reputația. În mediul online, bătăile sau scandalurile sunt filmate și distribuite ca un spectacol, iar acest lucru întărește ideea că violența aduce vizibilitate și atenție. Aici e foarte important ca părinții și profesorii să deschidă discuții despre de ce simt unii oameni plăcerea de a exhiba violența, ce înseamnă asta pentru cei implicați și ce impact are asupra comunității. Dar ceea ce este trist este faptul că de multe ori în discuțiile cu părinții adolescenților implicați în infracțiuni ce presupun violență, am remarcat aproape mereu faptul că aceștia erau cei care căutau justificări pentru conduita copiilor.
Fenomenul părinților care justifică sau minimizează conduita violentă a copiilor lor este mai complex decât pare la prima vedere și are rădăcini sociologice, culturale și psihologice profunde. În România, acest tip de reacție este foarte frecvent și se regăsește în expresii precum „e doar un copil, așa se joacă băieții”, „Și eu am crescut cu bătăi, și n-am pățit nimic”, „mai bine să fie dur decât să fie luat de prost”.
Astfel de atitudini nu doar că împiedică înțelegerea reală a problemei, ci contribuie la perpetuarea unui model cultural în care violența este tolerată sau chiar valorizată ca semn de putere.
De multe ori, părinții minimalizează agresivitatea copiilor lor dintr-o nevoie de protejare a imaginii de familie. A recunoaște că propriul copil are comportamente violente poate fi perceput ca un eșec personal, ca o invalidare a stilului lor parental. În loc să confrunte situația, părinții aleg mecanisme de apărare: neagă gravitatea („Nu a fost chiar așa rău”), justifică („S-a apărat, a fost provocat”) sau mută vina pe alții („Copiii din ziua de azi sunt răi, i-au băgat prostii în cap”). Din punct de vedere psihologic, acest reflex protejează stima de sine a părintelui, dar din punct de vedere social are efecte toxice, pentru că descurajează asumarea responsabilității.
Un alt motiv ține de normalizarea culturală a violenței, mai ales în mediile tradiționale. Mulți părinți români încă văd agresivitatea ca pe o parte firească a bărbăției. Băieții sunt încurajați să fie „luptători”, să „nu se lase călcați în picioare”. În acest context, când un copil lovește sau intimidează, părintele poate percepe comportamentul nu ca pe o problemă, ci ca pe o dovadă că „nu e slab”.
Pe de altă parte, există și părinți care minimalizează violența pentru că nu înțeleg impactul emoțional și social pe termen lung. Ei cred că „o palmă nu lasă traume” sau că „copiii uită repede”. Cercetările arată însă clar că experiențele de agresiune – fie că sunt suferite, fie că sunt produse – lasă urme în dezvoltarea emoțională și în modul în care copilul învață să relaționeze. Dacă un copil este învățat că violența este acceptabilă, el va continua acest model în relațiile sale viitoare.
În plus, părinții care scuză violența copiilor lor au adesea propriile experiențe nerezolvate de violență. Mulți au crescut într-un mediu în care bătaia sau umilința erau „normale” și nu au avut ocazia să reflecteze critic asupra acestor experiențe. Ei reproduc inconștient același tipar, pentru că este singurul pe care îl cunosc.
Sociologic, mai există un aspect foarte important: presiunea socială a aparențelor. În multe comunități, părinții se tem că dacă copilul lor este perceput ca „slab” sau „supus”, familia va fi etichetată negativ. Așa că preferă să vadă violența ca pe o armură de protecție. Într-o cultură competitivă, unde „cine e mai tare câștigă”, părintele poate considera că agresivitatea este un „rău necesar” pentru supraviețuire socială.
Un exemplu foarte vizibil în prezent este impactul rețelelor sociale. Mulți părinți minimizează gesturile agresive când le văd viralizate online: filmulețe cu copii care se bat în curtea școlii sau care umilesc un coleg sunt privite ca „prostii de moment” sau „doar o joacă”. Uneori chiar se ajunge la justificări periculoase: „Toți fac asta, nu e mare lucru”. Această trivializare a violenței întărește ideea că agresivitatea e o formă de distracție sau un mijloc de afirmare.
Nu în ultimul rând trebuie să încurajăm empatia. Este un subiect complex dar necesar să fie adus în discuție. Așa cum spun mereu discutăm uneori foarte mult despre empatie, dar cunoaștem destul de puțin despre ceea ce înseamnă a fi cu adevărat empatic.
Încurajarea empatiei la copii și adolescenți este un proces delicat, dar esențial pentru a preveni comportamentele agresive și pentru a construi relații sănătoase. Empatia nu se dezvoltă din simple explicații morale, ci dintr-o combinație de experiențe emoționale, modele de comportament și contexte de socializare care le permit copiilor să simtă și să înțeleagă emoțiile altora.
În primul rând, empatia se formează cel mai puternic prin observarea și imitarea modelelor apropiate. Și iar revenim la discuția despre modele. Dacă un copil vede că părinții lui reacționează cu grijă, înțelegere și calm atunci când cineva este trist, rănit sau supărat, el învață că a fi atent la suferința altuia este un comportament firesc. Invers, dacă vede indiferență, ironie sau chiar bucurie față de suferința celorlalți, va învăța că a fi „tare” înseamnă să nu te intereseze emoțiile altora. Așadar, primul pas este ca adulții din jur să devină modele vii de empatie.
În al doilea rând, conversațiile ghidate ajută copilul să își dezvolte capacitatea de a înțelege perspectiva celuilalt. De exemplu, când se uită la un film sau când apare o situație conflictuală în viața de zi cu zi, părintele poate întreba: Cum crezi că se simte acel copil acum? Astfel, copilul începe să exerseze schimbarea perspectivei. Cercetările arată că aceste exerciții simple, repetate în contexte variate, întăresc în timp mecanismele cognitive și emoționale ale empatiei.
Un alt element important este validarea emoțiilor copilului. Dacă atunci când el plânge sau este supărat, părintele îi spune „nu e mare lucru, nu mai fi sensibil”, copilul învață că emoțiile sunt ceva rușinos sau inutil.
În schimb, dacă adultul îl ajută să pună în cuvinte ce simte – „Înțeleg că ești furios pentru că ai pierdut jocul” sau „Îți este greu acum, pentru că prietenul tău te-a respins” – copilul învață că emoțiile pot fi înțelese și gestionate.
Această autoînțelegere e baza pentru a înțelege și emoțiile altora. Și, foarte important, empatia se cultivă și prin experiențe practice de cooperare și îngrijire. Implicarea copiilor în activități care au o componentă prosocială – ajutorarea unui coleg, voluntariat, grija pentru animale – creează contexte reale în care simt satisfacția de a fi utili și conectați la nevoile celorlalți. Nu e suficient doar să le vorbim despre bunătate; trebuie să le oferim ocazii concrete să o practice.
Este foarte important și să discutăm cu copiii despre consecințele reale ale violenței asupra celor implicați. Nu doar „dacă bați pe cineva, ajungi la poliție”, ci „cum se simte cel lovit? Ce rămâne în sufletul lui după asta?” Astfel, agresivitatea nu mai apare ca un gest neutru sau „cool”, ci este asociată cu suferința reală a unei ființe umane.”
