Noduri de creștere la marginea bună a corpului

(A contribuit Maria Ferăstrău.)

În sala de festivități a Colegiului „Ion Neculce”, o muzică ambientală, un fel de post-punk instrumental, acompaniază recuzita austeră: o masă de scris și un scaun. Pe masă se află o carte în culori vesele, desprinsă dintr-un peisaj complet străin liceului gri. Este un jurnal care va fi, de altfel, firul roșu al spectacolului „Noduri de creștere”, un one-woman show, scris și regizat de Carla Oncescu și interpretat de Iulia Popa. 

Actrița urcă pe scenă și se prezintă. Numele personajului ei este Iulia și are șase ani. Încă nu cunoaște toate literele alfabetului, astfel încât cere ajutorul publicului pentru a-și putea pune gândurile în jurnal. În sală se dau ochi peste cap și se schimbă, șoptit, primele impresii despre acest spectacol, care, la prima vedere, pare prea copilăresc pentru liceenii pe Duracell. 

Piesa o urmărește pe Iulia de la primele ei zile la grădiniță până la maturitate. Este o poveste despre consimțământ și acceptare, dar și despre standardele de frumusețe pe care le impune societatea de la vârste tot mai fragede. Cu fiecare „nod de creștere”, Iulia experimentează părțile (ne)plăcute ale tranziției spre adolescență: un sărut fără acordul ei, o dispută pe tortul de ziua ei, parada modei pe „Bad Romance” de la Lady Gaga, prima menstruație, în baia bunicii sale, experiență care o îngrozește. 

Am văzut „Noduri de creștere” în cadrul Festivalului Național de Teatru care a avut loc în octombrie 2025 în București și elevii mai multor școli și licee au avut ocazia să ia parte la un modul de spectacole educaționale, special dedicate lor. 

Spectacol și atelier

2024, „Noduri de creștere” se joacă în cadrul Festivalului de Film Feminist. În public, se află și vicepreședinta asociației Pe Stop, Alexandra Tănase, care are deja în minte o colaborare cu fetele, Iulia și Carla. Aceasta se leagă mai târziu, în cadrul Festivalului Național de Film, unde Iulia și Alexandra se întâlnesc accidental în public. Discută și așa ia naștere un proiect care avea să aducă în fața zecilor de elevi și eleve din medii defavorizate, prin acest one-woman show, discuții despre consimțământ, sentimente, comunicare și revenge porn. „L-am numit Corp și Consimțământ (n. r. proiectul), ca să nu îi spunem educație sexuală”, îmi spune Alexandra Tănase. Conține două părți, un atelier și spectacolul de teatru.

Atelierul are patru ore și în cadrul lui li se povestește copiilor de clasele a 7-a și a 8-a despre, exact cum îi spune și numele, corp, consimțământ, menstruație, relații sănătoase. Organizează și discuții cu părinții după atelier, de 30-40 minute, un fel de șezătoare, o numește ea, unde și părinții se pot informa, pot învăța cum să discute cu copiii lor, pentru a putea întreține pe viitor cele patru ore de atelier. „Noduri de creștere’’ se joacă, începând cu mai 2025, în complementaritate cu atelierul, la câteva săptămâni după, fiind aspectul ludic din educația oferită copiilor. 

Pentru viitor, Pe Stop își dorește să reușească să adapteze atelierele către elevi de clase mai mici, să atingă cât mai multe comunități și să organizeze chiar și ateliere complete cu părinții. 

„Ai fi împreună cu o fată care nu se epilează la subraț?”

Ne întoarcem în sala de la „Neculce”. Iulia nu rămâne doar pe scenă, în universul fictiv, ci se plimbă prin public, vorbește cu el. Fetele sunt invitate să împărtășească din propriile experiențe. Câteva dintre ele ridică mâna și, pe rând, vorbesc deschis despre momentul primei menstruații. Iulia bate palma cu fiecare dintre ele și le felicită pentru curaj. 

Când vine în discuție subiectul părului corporal, Iulia merge spre băieți. Îi întreabă dacă ar fi de acord să fie împreună cu o fată care nu se epilează la subraț. Unul dintre colegi ridică mâna și răspunde senin: „Da, normal!”

Spectacolul avansează, la fel și povestea. Iulia are aproape optsprezece și are iubit, unul care îi interzice lucruri, cum ar fi să se vadă cu fostele ei colege. Unul care îi cere fotografii intime care ajung apoi pe internet. Spectacolul aduce în discuție cazuri reale de revenge porn, infracțiune care a devenit pedepsită cu închisoarea abia în 2023. 

După spectacol, am discutat cu regizoarea Carla Oncescu și cu actrița Iulia Popa.

Școala9: De unde a pornit ideea spectacolului? V-ați documentat după o experiență reală?

Carla: Da, după mai multe. Am adunat o colecție de întâmplări și ale noastre, personale, și ale cunoștințelor noastre, și de pe internet. Cazul din text e o compilație a mai multor întâmplări reale. Și, desigur, câteva situații imaginare, create de noi, în construcția spectacolului, dar pornește de la niște cazuri reale.

- De unde a venit ideea titlului „Noduri de creștere”?

Iulia: E un vers cu care se termină prima poezie din volumul „La marginea bună a corpului”, de Raluca Boantă: „când corpul se-ntinde destul / creșterea se mută pe dinăuntru”. 

Carla: Am luat ce reprezintă titlul per se. Nodurile sunt o metaforă, niște borne, niște puncte la care noi avem acces din această evoluție a personajului principal. Practic, asta înseamnă creștere: evoluție. Nodurile sunt aceste puncte, borne, pe care noi le vedem la grădiniță, în preadolescență, în adolescență și la maturitate. Aceste puncte marchează, într-un fel, parcursul evolutiv al personajului principal.

- Cum ați selectat acest vers pentru a fi titlul piesei?

Iulia: Îl citisem eu cu un an în urmă și, la momentul respectiv, rezonam foarte mult cu el. Încă e unul din volumele mele preferate tocmai pentru că ajunge atât de aproape și atât de puternic la mine. I-am spus Carlei de textele pe care le-am citit, de poeziile din volum, și i-au plăcut și ei. Carla a făcut, ulterior, selecția de poezii. 

Carla: Da, am făcut-o împreună. Tu mi-ai trimis textele care ți se păreau cele mai relevante pentru povestea pe care voiam noi să o spunem. Apoi le-am citit și eu și am ales paragrafele care mi se păreau cele mai potrivite pentru ce aveam noi de gând să facem. Mi-a plăcut să se îmbine mediul acesta poetic cu spectacolul nostru.

- Cum ați ales muzica pentru spectacol?

Carla: Multă lume se întreabă de ce sunt acolo (n.r. acele melodii). Adică e o poveste atât de feminină și atât de intimă și călduță și fragilă și sunt aceste rockuri și punkuri, dar mie îmi place acest contrast. Tocmai de-asta le-am ales.

- Ce rol joacă jurnalul în această piesă? Se putea realiza spectacolul fără a folosi jurnalul ca intermediar?

Carla: Am ales ideea de jurnal fiindcă legitimează un tip de confesiune fără a fi nevoie de o convenție în plus. În jurnal știm că oamenii se expun și se vulnerabilizează sincer și mi-a plăcut ca publicul să aibă acces la această vulnerabilitate a personajului principal și chiar să simtă că e acolo, împreună cu ea, prin fiecare pas al vieții ei. Jurnalul este un obiect foarte concret, care însoțește un parcurs schimbător de-a lungul a mult timp.

Iulia: Pe mine m-a ajutat foarte mult că asta a fost alegerea Carlei, pentru că mi-era mult mai ușor și mie cu toată această vulnerabilizare constantă pe care o are de-a lungul spectacolului, cu toate poveștile pe care le spune. Dacă mă gândesc la oamenii din fața mea ca fiind jurnalul meu, îmi e mult mai ușor să le povestesc, să fiu deschisă cu ei. 

- Partea interacțiunii cu publicul face parte din scriptul piesei? Sau e ceva spontan, pe moment?

Carla: Este integrată în text. Am discutat tipurile de întrebări, dar Iulia se adaptează în funcție de fiecare tip de public, în funcție de răspunsurile pe care le dau adolescenții. Dacă mergem la copii mai mici, întrebările sunt diferite, un pic, ca formulare. Interacțiunea depinde foarte mult de vârsta și de backgroundul oamenilor din public, dar există, sigur, marcată o interacțiune și un scop al ei.

Iulia: Avem și câteva întrebări pe care noi le-am gândit la un moment dat, atunci când Carla a scris textul. Și pe acelea le adaptăm, pentru că, de exemplu, formulez întrebările respective într-un anumit mod când joc în fața unor elevi de 15, 16, 17 ani și altcumva pun problema când merg la niște copii de clasa a șasea, de 12 ani. 

„Copiii au, ca mecanism de apărare, la subiecte cu care nu sunt obișnuiți, râsul”

- Ce reacție au, de obicei, elevii la această interacțiune? 

Carla: Din exterior, cred că e un pic diferit. Eu asist la fiecare spectacol, dar pentru mine nu e atât de impactant cum e pentru Iulia. De multe ori, copiii au, ca mecanism de apărare, la subiecte cu care nu sunt obișnuiți, râsul. De multe ori râd în momente nepotrivite sau fac glume nepotrivite și asta poate să inhibe un actor, când spațiul e foarte mic și, cumva, foarte intim. Au tendința de a face mișto, doar fiindcă ei nu se simt în confort să audă pentru prima dată în viața lor cuvântul „ciclu” sau lucruri care pentru ei sunt subiecte tabu. Și de asta poate fi mai greu pentru Iulia, uneori, dar sunt și reacții în care publicul e foarte angrenat și vrea să vorbească cât mai mult, se încurajează unii pe alții, chiar dacă mai în glumă, „hai mă, tu, că tu tre’ să răspunzi la asta”. În fiecare loc în care am fost, există un dialog interesant atunci când vine momentul interacțiunii cu publicul. Toată lumea e puțin activată și interesată.

Iulia: Am jucat la un moment dat într-o sală de clasă și, când am intrat, nu știu ce li s-a părut atât de comic, poate cămașa mea colorată, habar nu am, dar au pufnit în râs, au început să râdă, și atunci chiar a fost un pic greu pentru mine, pentru că erau câțiva băieți care stăteau în prima bancă și au avut o reacție foarte mare. Da, e un pic greu, pentru că, în momentele astea, indiferent de cât de mult încerci să faci abstracție de aceste reacții, cumva tot te afectează. Dar, în același timp, am avut și experiențe extrem de plăcute. 

Noi am mai jucat anul trecut în deschiderea Festivalului de Film Feminist. E adevărat că acolo era un public deschis spre dialog și spre a vorbi super lejer despre menstruație. La partea cu interacțiunea de „hei, ție când ți-a venit menstruația prima dată?” au ridicat foarte multe tipe mâna și era ceva gen „a, dar vreau și eu să povestesc” și a fost un moment destul de lung, ce-i drept, dar chiar mi s-a părut foarte valoros. A fost atât de frumos pentru că era la Cinema Muzeul Țăranului Român, care e o sală super mare și, brusc, prin faptul că toată lumea voia să-și împărtășească această experiență, mi s-a părut că e un spațiu atât de intim, că suntem acolo toți, împreună.

- Când ați venit la liceul nostru, ați adus în discuție subiectul menstruației și ați întrebat dacă fetele s-ar simți mai confortabil ca discuția să aibă loc doar între voi, fără băieți în sală, iar majoritatea a răspuns „da”.

Carla: Așa se întâmplă, în general, în toate mediile în care am fost, mai puțin la oameni deja maturi sau în mediile puțin mai elitiste, cum e Festivalul de Film Feminist de la București. În școli, doar câteva fete au curaj să-și împărtășească poveștile.

- În spectacol, Iulia nu acționează în instanță după ce pozele ei ajung pe internet. De ce? 

Iulia: Țin minte că atunci când am construit spectacolul vorbeam foarte mult despre monologul de la final, că e foarte puternic pentru că i se adresează direct lui Radu, pentru prima dată, și pentru că ea a avut toată această putere să treacă peste ce s-a întâmplat. Nu neapărat să treacă peste, cât să proceseze și să zică „ok, mi s-a întâmplat asta, dar nu sunt în poziția de victimă, ci de supraviețuitoare”, pentru că mi se pare o diferență foarte mare. Eu ăsta văd să fie motivul. „Mi-ai greșit cu lucrurile astea, am înțeles, am procesat, m-a afectat foarte tare, dar eu sunt mai puternică”. Eu o văd și că s-ar întoarce în timp dacă ar face asta, adică e ca și cum se întoarce în trecutul ei din liceu, în care a trimis pozele și cred că e destul de dureros să sapi, din nou, în ce s-a întâmplat. Dar așa e doar această femeie matură, care e foarte puternică și se schimbă într-o supraviețuitoare.

„Oare de ce nu voia să se vadă nici măcar cu o prietenă?”

- Ce trebuie să știe victimele unei astfel de situații, precum cea prin care a trecut Maria în relația cu Radu? Care sunt primele semnalmente ale unei relații toxice?

Carla: Către ce atrage atenția spectacolul este mai degrabă cum ai putea să previi o astfel de întâmplare, decât cum poți să acționezi atunci când ea se întâmplă. Cred că ăsta e și unul dintre motivele pentru care n-am vrut ca personajul să acționeze în instanță. De multe ori, în viața reală, oamenii nu-și găsesc toate resursele pe moment ca să ia o decizie legală în care sunt implicate autoritățile, multe hârtii, multe drumuri, care știm cu toții că, în sistemul românesc, înseamnă tărăgănare și, de multe ori, lipsă de soluționare concretă. 

Încercând să construiesc un scenariu realist, motivul pentru care ea nu și-a găsit pe moment toate resursele a fost tocmai ăsta, al contextului. Și că a preferat să facă ceva care s-o împace pe ea, mai degrabă, cum ar fi să i se adreseze direct persoanei care a fost de vină, care a contribuit la situația asta. 

Ce ar trebui să facă oamenii care sunt pasibili la o astfel de relație? Să știe niște semnalmente prin care să o identifice din timp ca să poată să prevină astfel de lucruri, adică comportamentul abuziv, care poate fi de mai multe feluri, verbal, fizic, manipulare psihologică ș.a.m.d.

Iulia: Și să vorbească cu oamenii din jur, pentru că, de multe ori când ești prins într-un context de genul, tu nu-ți dai seama neapărat din interior că „hei, faptul că mă șantajează cu un lucru mic e de fapt important și spune ceva despre relația noastră și despre cât de sănătoasă sau nesănătoasă e”. Dacă vorbești cu prietenii tăi sau cu părinții sau cu cine te simți confortabil, chiar poate să te ajute. Mi se pare foarte importantă partea din text în care personajul Iuliei tot reamintește că Radu nu era de acord ca ea să se întâlnească cu alți oameni. Oare de ce nu voia să se vadă nici măcar cu o prietenă? De ce-l deranjează atât de tare asta? Cumva se deschide acest circuit închis și Iulia poate să-și dea seama că ceva nu e în regulă. 

- Cu ce ar trebui să rămână publicul, liceenii, după acest spectacol?

Carla: Cred că ar trebui să rămână cu niște întrebări, nu cu niște răspunsuri. Întrebări despre cum influențează mediul social percepția asupra indivizilor. Adică cum mă privesc eu pe mine în funcție de cum mă privesc ceilalți. 

Iulia: Poate și să rămână cu o atitudine mai deschisă. Mă refer la empatia pe care o ai față de oamenii din jur, atunci când sunt puși în situații vulnerabile. Și cu deschiderea de a vorbi despre cum te simți, despre ce simți și curajul de a fi tu.

Școala cea mai 9 este un proiect al publicației Școala9 care oferă mentorat în jurnalism și un spațiu de expresie pentru cei mai tineri jurnaliști - liceenii.