Să ne legăm cu toții la ochi (II)

30 martie

Sunt mai multe stații la atelierul de abilități casnice. La o stație se învață cum să se învelească pernele și plapuma și să se facă patul, la alta cum să se calce o cămașă, la alta cum să fie împăturite hainele, într-un alt colț se face curat, aspirat, mop, șters praf. 
La stația de împăturit, Ștefan le descrie cursanților un mic dispozitiv care, îndreptat spre un material, îi poate detecta culoarea și așa îți poți asorta hainele și dacă nu vezi. Înainte li s-au prezentat niște tacâmuri cu mânere moi, din burete de bigudiuri făcute de o absolventă de design. Sunt pentru persoanele cu artrită pentru care să țină un tacâm în mână e un chin. Inventatoarei lor i-a venit ideea într-o seară, când își punea părul pe bigudiuri și acum e în punctul în care le produce manual și le vinde pe site-ul ei. Se fac pași mici spre designul incluziv.

La masa de călcat, Leo îl îndrumă pe Dani care pune o groază de întrebări despre cum să țină fierul, ce face fiecare buton de pe el, cum să țină colțurile cămășii. 
- Stai un pic că avem o problemă tehnică, cum ar spune maestrul Pițurcă. Acum iau fierul.
Ne folosim de cealaltă mână. După ce ai făcut mișcarea, te asiguri că ăsta e drept și următorul pas, după ce am dat cu fierul, îl luăm și îl punem în suport. Întotdeauna știu unde e fierul. Întotdeauna siguranța trebuie să primeze. Ne mapăm unde e. 
(Fââââsssss, ies aburii.)  
- Te asiguri că materialul e drept pe masă întotdeauna… Să nu pui mâna imediat după ce ai dat cu fierul, să nu te frigi… Booon! Hai să vedem, Dani.

Spre geam, cu un soare puternic care mângâie fețele, este improvizat un pat. Acolo, Ana dă indicații. 
- Avem o canapea, fața de pilotă care e plic și cearșaful. Elasticul se mulează pe salteaua patului. Dacă bagi mâna, la un moment dat o să ți se blocheze mâna. Îți dai seama unde se întrerupe? Exact, ăla e celălalt colț!
Melania caută colțurile la pilotă și spune un banc: „Elena Ceaușescu se chinuia să descuie o ușă cu cheia. SPP-istul: cu dinții în sus! Ceaușeasca: Așa?”. Melania își dezvăluie dinții de sus.

Eu am crescut în Rahova și acolo de mică mi se spunea întruna că vine și te ia Bau-Bau dacă faci rele. Și ne putem închipui cine era Bau-bau în Rahova. 
Am început să fac voluntariat și am ajuns să cunosc oameni și am învățat să iau fiecare individ în parte, nu pe categorii. 
Am terminat jurnalismul, trei ani, a fost groaznic. După aceea, am făcut master în Antropologie unde am învățat efectiv cum să stau să ascult oamenii și să văd perspective și să mă deschid la cât de multă diversitate e în jur. 
Apoi, m-am angajat la Asociația Carusel, unde am lucrat cu copiii timp de șase ani. Și apoi, pur și simplu, am trimis CV-uri în mai multe locuri și am ajuns aici. Foarte mulți au impresia sau îmi zic, cei care nu au mai lucrat în ONG-uri, că „trebuie să te simți super împlinită sau să dormi bine noaptea, că faci lucruri minunate”. În cazul meu, nu a fost absolut nimic de genul ăsta. Sigur că îmi place să lucrez cu copiii, că îmi place să lucrez cu oamenii, să cunosc lucruri noi, dar nu simți mereu acea împlinire la care se așteaptă toți.

Am ajuns la AMAIS pentru că îmi doream și un loc de muncă și mi-a plăcut foarte mult primirea de aici și zona de inovație care e foarte prezentă. Am avut oportunitatea să lucrez cu oameni care au avut răbdare să-mi explice. Acum coordonez Clubul de Mobilitate Urbană - CMU, în care e și spațiul de socializare. Pe lângă asta, mai sunt și trainer la școala CMU, trainer de mobilitate pentru persoanele nevăzătoare, adică îi învăț să folosească bastonul, să se orienteze și să meargă pe stradă.

Primul proiect a fost Clubul de Mobilitate Urbană Senseability, în care aduceam persoane cu dizabilități să acceseze împreună spații din București și să facă lucruri împreună astfel încât să scadă prejudecățile asupra dizabilității, să nu mai fie o perspectivă doar medicală, cum că dizabilitatea este un defect al persoanei sau ceva cu care doar te naști. Dizabilitatea este un cumul de factori care nu țin doar de persoană, ci și de mediul înconjurător, fie că e vorba de mediul construit sau mediul subiectiv, adică atitudinile oamenilor.

Eu le zic oamenilor că cel mai important este să se expună la cât mai multe contexte și să vadă cum este, mai ales asupra lucrurilor despre care au o părere, dar nu este verificată.
Du-te și vorbește cu omul sau du-te și vezi exact care-i treaba, pentru că în momentul când ai informații, ajungi să vezi lucruri pe stradă. Spre exemplu, lucrezi cu persoane fără adăpost, vezi după-aia pe stradă persoane fără adăpost și știi cum să ghidezi oamenii să aibă grijă de ei sau cum să vorbești cu ei. Și la fel și cu persoanele cu dizabilități. Te duci într-un loc și înveți cum ar vrea persoana cu dizabilități să i te adresezi sau cum să îi oferi ajutorul. După aceea, tu când îi vezi, nu o să îi iei direct de mână, să-i tragi și să încerci tu să-i ajuți, ci întrebi: ai nevoie de ajutor? Adică pornești de la a asculta.  

Gândește-te că mulți nu au cum să iasă din casă și aici nu mă refer doar la dizabilități de vedere, și la dizabilități locomotorii. Cum ieși din casă dacă stai la patru, să zicem, n-ai lift sau dacă ai lift, nu-ți intră scaunul rulant sau n-ai cu cine ieși și ți-e teamă? Sau ai însoțitor, dar însoțitorul nu poate atunci și tu depinzi de cineva. Să zicem că ieși din bloc. Dar ai trepte sau o rampă de lansare în loc de o rampă pentru scaun. Și tot așa. Vrei să iei troleul, cum urci?

Ăsta e motivul pentru care nu vezi persoane cu dizabilități pe stradă. Dar problema cea mai mare pe lângă asta este că există și această prejudecată că în România nu există persoane cu dizabilități, tocmai pentru că nu le vezi.

Am foarte mulți prieteni care s-au dus în țări nordice sau în țări mai avansate decât noi și se întorc și zic „nu-mi vine să cred câte persoane cu dizabilități sunt acolo”. Nu e ca și cum noi nu avem, pentru că dacă te uiți pe statistici, vezi că sunt foarte mulți în București și în România.

• Aproape 900.000 de români au dizabilități. 12% dintre ei sunt nevăzători. 
   

Mi-ar plăcea să văd mai multe persoane cu dizabilități pe stradă.

La partea de accesibilizare, e cel mai clar de văzut că nu poți să mergi pe stradă, nu dacă ești în scaun rulant, ci dacă ai un copil în cărucior, dacă ai o cârjă, trebuie să urci scările...

Apoi, ți-e jenă să ieși pentru că o să râdă lumea de tine sau pentru că ai avut experiență și ai preferat să stai acasă că nu mai vrei să te simți nașpa după ce că toată lumea zice că ești o persoană, nu știu, fără speranță sau cum se mai zice.

Când ai prejudecăți și ajungi să ai niște bariere față de oameni care-s diferiți față de tine, te uiți la trecut. Cum e situația cu discriminarea romilor, nimeni nu știe istoria sclaviei și cum s-a ajuns de fapt să ne gândim la romi. La fel și persoanele cu dizabilități: imaginea din Biblie, cu Iisus care îi vindecă, cu grecii și cu eugenia, apoi cu freakshow, cu circ, cu toate alea. S-a ajuns la teamă, la rușine, la evitare, la situații în care, când o mamă și copilul trec pe lângă o persoană cu dizabilități și întreabă copilul: „mamă ce are?”, mama îl ia de mână și îi zice: „șșșt!”.

Dacă citești legea pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, pare că este totul ideal și pus la punct. Doar că realitatea e alta. Cel mai concret exemplu este la companii - cele care au peste 100 de persoane sunt obligate de lege să aibă angajați cel puțin 4% persoane cu dizabilități, altfel primesc amendă. Doar că firmele preferă să plătească amenda decât să angajeze persoane cu dizabilități.

• Doar 6% dintre românii care au fost încadrați într-un grad de handicap au un loc de muncă. Numai într-un an de zile, firmele și instituțiile publice au plătit 5 miliarde de lei taxă pentru neangajarea persoanelor cu dizabilități așa cum le obliga legea, scrie Europa Liberă.

Schimbări se întâmplă, doar că noi, care lucrăm activ în chestia asta, vrem să vedem schimbări mai rapide. Iar pentru asta, de ce avem nevoie? Avem nevoie de specialiști în cât mai multe domenii care să pledeze pentru drepturile persoanelor cu dizabilități sau pentru incluziune socială.

Specialiști, colaborări, finanțări. Toate. Educație în școli. 

27 aprilie

Mai multe calculatoare sunt așezate ca într-un laborator de informatică de la școală. Fiecare cursant la biroul său. Atelierul de utilizare a calculatorului e ținut de Paul și de Ștefan.
- Eu sunt Ștefan, toți mă știți de pe aici, sunt faimos. Am făcut calculator de la început, întotdeauna am fost curios ce buton face ce lucru, așa că atunci când am luat primul calculator în primire, am început să umblu prin toate folderele. Mi-am dezinstalat și driverul de sunet, ceea ce pentru un nevăzător înseamnă că nu mai poți să faci nimic. Apoi am dezinstalat antivirusul, dar din greșeli învățăm, așa că și pe voi vă încurajez. N-aveți ce strica. 
Paul le explică cum e cu sintetizatoarele de voce, adică un soft care le citește tot ce apare pe ecran, permițându-le nevăzătorilor să folosească orice device. Se uită astfel și la seriale sau învață programe mai complicate de resurse umane, de pildă: 
- Prin anii ‘90, exista un device periferic extern care se conecta la portul de monitor al calculatorului și practic, el știa să interpreteze informația pe care o primea, era un fel de boxă mare, externă și el așa vorbea.
Am ajuns în punctul în care nu mai e nevoie de un dispozitiv extern, avem nevoie doar de softul pe care îl instalăm și care poate să ne citească ceea ce se întâmplă pe ecranul calculatorului nostru. Noi vom lucra pe Windows…”, explică Paul. 

Am avut, slavă Domnului, o copilărie chiar normală și cu toate peripețiile specifice copilăriei. Pe mine părinții m-au considerat complet normal, nu m-au supraprotejat. Poate mai aveau câteodată momente… De la cățărat în copaci până la mers pe munți și climbing, întotdeauna să mi se arate tot ce este în jurul meu, tot, tot, tot, am fost încurajat să explorez mult. Bate un cui să vezi cum e, spală vasele, fă-ți curat. Plus că am fost încurajat să plec singur, de mic m-au lăsat în excursii, în tabere, până când, pe la 21 de ani, am hotărât eu și un amic nevăzător să plecăm în Grecia. 
Mai aveam niște prieteni greci în Atena, ei slab văzători, și a fost foarte fain. Cum sunt eu pasionat de mitologie, am fost să le văd pe viu. Sunt pasionat de tot ce înseamnă zona asta fantasy, și cărți, și seriale, tot.

Acolo am simțit super mult partea asta de dependență. Dacă acasă nu îmi făceam griji că nu închid ușa sau că las nu știu ce pe masă, acolo eram cu mintea în alertă tot timpul.

Și Atena și Bucureștiul cred că au un numitor comun - aglomerația. Și cred că Atena este mult mai mult, în plus are scările mult mai înguste. În București e problema veșnică a semafoarelor nesonorizate. Apoi, e mediul care se schimbă de la o zi la alta, azi e stâlpul, mâine nu mai e, azi e trotuarul neted, mâine e spart, poimâine se fac lucrări. Și așa mai departe. Și să nu mai zicem de mașini parcate pe trotuar.

La AMAIS am ajuns prin 2017. Eram anul trei de facultate la Psihologie, mă știam cu Alex Cucu și m-a invitat să vin la CMU. Pe vremea aceea nu mergeam cu bastonul. Știam tehnicile, dar mi-era teamă să merg. De-a lungul atelierelor i-am văzut pe alți nevăzători mergând. Am văzut că efectiv nu pățești nimic, vorba aia „n-a murit nimeni, n-o să mor nici eu”. Am început să prind și eu curaj să merg singur.

Era cumva o combinație între lipsă de încredere în forțele proprii pe partea asta de mobilitate și Bucureștiul despre care știm că e haotic. Era teama că aș putea păți ceva.

În momentul în care am fost ghidat de o persoană nevăzătoare și am văzut că, cu toată nebunia din București, am reușit să ajungem împreună din punctul A în punctul B, am zis băi, OK, e clar, pot și eu. Aveam 22 de ani atunci.

Adică, de exemplu, mersul la facultate - fie eram însoțit integral, fie mergeam cu colegi și mă puneau ei la metrou, de la Timpuri Noi până la Basarab mergeam singur și de la Basarab mă prelua mama și mergeam împreună până acasă. Așa am început să mă desprind încet-încet, să fiu mai independent.

Eu am făcut Facultatea de Jurnalism ca a doua facultate, după Psihologie. N-am terminat-o pentru că în anul trei m-am angajat și încă mai am niște restanțe de dat. A fost interesant, dar mie mi s-a părut la acel moment mult prea rigid ca predare.

La „Titu Maiorescu” a fost super ok. Tot timpul am vorbit cu profesorii unde nu mă descurcam cu anumite materiale sau erau cărți în format fizic, îi rugam frumos dacă au posibilitatea să-mi dea fie un PowerPoint, fie un PDF, fie un Word și găseam cumva o cale. Pe când la Unibuc, atât la master, cât și la Jurnalism, unii erau doar „nu am, punct!”. Era un tip care a scris o carte, evident că o avea și pe calculator, dar n-a vrut să o dea. Nu e ca și cum aș fi făcut eu ceva cu ea...

Am devenit voluntar pentru câteva luni, după care, din 2018 până în 2023 am colaborat punctual pe diferite proiecte, iar din 2023 am fost angajat full-time consultant de accesibilitate. În mare parte predau partea de tehnologii asistive pe laptop, pe tabletă, pe telefon. Învăț persoanele nevăzătoare să folosească dispozitivele utilizând sinteza vocală.

Ceea ce se întâmplă aici la AMAIS azi sunt niște chestii de care eu aș fi avut foarte mare nevoie când eram în liceu. Mă bucur foarte mult că există oportunitatea asta de a-i ajuta pe ceilalți.

Am fost și la diferite interviuri de angajare și pot să zic că experiența e una interesantă. Eu am lucrat în resurse umane și în perioada aia mai testam apele și prin alte părți, la mai bine, cum se zice. Eu nu spun de la început despre dizabilitate, tocmai pentru a elimina riscul ăsta de a nu fi chemat la primul interviu. Majoritatea interviurilor fiind online, mai ales în perioada aia cu pandemia, nu spuneam, intram direct în skill-uri, nebunii, și îmi spuneau: ok, te sunăm. Nu menționau nimic de dizabilitate, și mă gândeam: băi, pe cameră chiar nu se vede? Ziceam că poate pe cameră nu-și dau seama ori nu zic nimic, că, na, e politica aia a firmei cu noi nu descriminăm, dar pe de altă parte, nici nu vrem să ne complicăm.
Trei interviuri cel puțin au fost așa și apoi ziceau „am găsit pe altcineva”.

(Ștefan lucrează azi pe HR la o companie, dar a rămas aproape de AMAIS, unde mai este trainer din când în când).

6 decembrie

Globul disco se învârte aruncând lumini scânteietoare. DJ Sillyconductor și Rekabu sunt la platane mixând muzică ușoară de-a noastră. E deja o coadă de vreo zece persoane la bar unde se „mixează” cocktailuri. Leo și-a luat ceva „cu curacao, delicios”. Stă la ușă și pune brățări petrecăreților. 
Este a doua discotecă incluzivă din an și probabil singura petrecere la care e binevenit oricine, cu dizabilitate sau fără. „Flori, paiete și vrăjeli” e tema, așa că e un vibe retro, cu decorațiuni argintii și diverse materiale strălucitoare. Cum simți ce strălucește? Pipăind materialul. AMAIS a făcut și tot felul de ateliere senzoriale în care oamenii sunt invitați să simtă materiale, texturi. 
Un adolescent cu un zâmbet larg se învârte și face cunoștință cu toți prezenți: „tu cine ești?” Reține fiecare nume fără probleme și invită lumea la dans. Se face o horă mare, apoi se sparge în grupuri mai mici de dansatori. Mă salut cu Vasi:
- Sunt Andreea, jurnalista…
- Da, da, îmi amintesc… Mă ierți, nu mai văd bine în ultima perioadă… 
Râde tare. Se întâlnește cu un alt prieten și se bat tare pe umăr, bărbătește, în glumă. 
Pe la 23.00 apar trei polițiști de la secția 14. Leo se oferă să le pună brățară. Ana le oferă un cocktail „fără alcool”. Refuză. Polițiștii erau doar în patrulă și nu știau ce club nou s-a deschis pe Splaiul Unirii. E doar o petrecere. Pleacă. 
Leo se amuză cu Alex Cucu de întâmplare. 

Prima dată când am ajuns aici, era tot așa într-o sâmbătă, așteptam să se deschidă spațiul și a apărut Alex Cucu. A fost primul nevăzător pe care l-am întâlnit. Vorbeam cu colega mea despre un serial pe care îl văzusem și apare în spatele nostru dintr-o dată și ne zice: și eu am văzut serialul ăla! Eu, care aveam prima dată contact, normal că au început să mi se învârtă rotițele, cum a văzut, el fiind nevăzător, un serial?, cum a ajuns singur aici? Nu era însoțit de nimeni. Desigur că mi-a fost rușine să-l întreb, mi-era frică să nu jignesc, să nu pun o întrebare care poate arată că am o prejudecată. 
Până la sfârșitul atelierului, la sfârșitul zilei, aflasem o sută de detalii și de informații, pentru că am găsit în comunitate o atât de o mare deschidere. Ei își doreau să împărtășească informația și să crească conștientizarea asupra dizabilității și atunci ne încurajau să punem cât mai multe întrebări, să fim curioși, că nicio întrebare nu este greșită.

Am aflat că nevăzătorii într-adevăr pot să se uite la seriale dacă există un cititor de ecran, un software care le citește tot. De exemplu, pe Netflix poți să activezi o voce care narează ce se întâmplă la nivel scenic, pe lângă ce auzi tu cum vorbesc oamenii. Este același lucru pe care îl mai regăsești și la teatru. Este o voce care narează ce se întâmplă extravizual și zice în pauzele de vorbire dintre oameni ce se întâmplă și e ca și cum asculți o piesă de teatru.
Am scăpat și de frica asta să zic orice expresie cu „văd”. Mi-era frică să nu zic „ne vedem mai încolo” sau „la revedere”, să nu se simtă ciudat. Am scăpat de toate astea, când am văzut că sunt glumeți, optimiști și că și ei râd.

Am aflat că pot practic face aproape orice, în afară să conducă o mașină, dar asta pentru că nu a ajuns tehnologia acolo. Dar poate în câțiva ani e posibil să ajungă, cu mașinile fără șofer.

Am trecut și eu prin exerciții de empatie. De curiozitate, mi-am pus și eu ochelari opaci, am învățat Braille, am fost fascinată de la început de subiectul ăsta și am aflat că principalul mod de a dezvolta empatia și de a scăpa de prejudecăți este să te informezi și să fii curios. 
Am învățat Braille, știu să-l citesc vizual, adică văd punctele și știu să le recunosc și să le scriu. Făceam Secret Santa în echipă și noi avem o echipă incluzivă și mi-a picat o persoană nevăzătoare. Am vrut să-i fac un tricou accesibil, în care să-i scriu în 3D în Braille pe tricou și atunci am învățat să scriu în Braille, ca să poată să citească persoana respectivă

(Antonia lucrează astăzi ca asistentă socială la un ONG care oferă servicii refugiaților ucraineni. Când mai are timp, colaborează cu AMAIS.)

Eu în AMAIS mă ocup de partea de tehnologie. Avem și un curs de programare cu durată de un an. Am încercat să-i încurajez pe oameni să facă ce își doresc.
Eu n-am avut pe cineva să facă asta și asta m-a motivat, că nu am avut. Am avut însă mai mulți oameni care m-au inspirat, unul dintre ei a fost Mircea Bucur de la Asociația Cartea Călătoare, el e primul IT-ist nevăzător din România. Mircea acum e la pensie, dar a învățat matematică și informatică într-o perioadă în care nu exista asta în sfera nevăzătorilor, se făcea mult mai greu. 
Am avut discuții cu el în momentul în care am mers la Facultatea de Informatică, dar cele mai multe lucruri le-am învățat independent. E mult trial and error, eu am învățat să folosesc un calculator în limba engleză cu o sinteză vocală în limba italiană și eu nu știam niciuna dintre limbi. Dar după-aia, ușor-ușor, pe măsură ce crăpam, stricam lucruri și le făceam înapoi, am învățat. Am făcut calculatorul să nu mai meargă deloc, dar până la urmă s-a rezolvat și aia, într-un fel.

Sunt tot felul de experiențe, dar zona de tehnologie, la noi, nevăzătorii, schimbă totul. Cea mai mare chestie este platforma SeeYou, cea care pune împreună nevăzătorii cu voluntarii care să-i însoțească în diverse locuri.

Am observat la evenimentele noastre că erau nevăzători care veneau cu cineva din familie și plecau cu voluntarii noștri spre casă. Era ciudat să-i întrebăm pe voluntari de unde vin că poate au și un nevăzător în drum. Și atunci am zis că facem o aplicație, dar nu doar ca să ajungă lumea la sediul nostru, ci să o expandăm la nivelul a tot ceea ce vor să facă oamenii în orașul ăsta.

În sfârșit, abia după 4 ani de SeeYou, utilizatorii au ajuns să aibă o doză de încredere în comunitatea de beneficiari. Că, până acum, aveau semi încredere. OK, există, dar mă duc cu cineva pe care nu-l cunosc, dacă mă simt nașpa?

Acum urmează să lansăm în primăvară și aplicația de mobil și o să lansăm și în Cluj, în al doilea oraș din România. Dar principalul e că ne pregătim cu un facelift foarte mare pentru o extindere din momentul lansării, deja suntem pregătiți tehnic să lansăm în orice oraș. Testăm cu Clujul, e un oraș mai ușor față de București, că există deja comunități, oameni activi, organizații implicate. În schimb, în alte orașe, nu există și planul e să încercăm să-l ducem în cât mai multe locuri, că e nevoie de asta.

Cum zicem noi, e o soluție pe termen scurt până când orașele vor deveni prietenoase pentru nevăzători. (Râde)

M-a super bucurat că a fost folosită platforma pentru 14 întâlniri într-o săptămână. Îți faci un profil de voluntar sau de beneficiar. În acest moment, voluntarii pot doar să vadă invitațiile disponibile, de-astea le și numim invitații de însoțire, nu cereri de ajutor sau altceva, iar voluntarii pot să accepte. După lansare, vor putea și ei să lanseze invitații. Dacă vei vrea să mergi la Ateneu și vrei să vezi dacă e un nevăzător care și-ar dori să meargă, poți să lansezi o invitație. Sau vrei să mergi la teatru, la concert sau pentru socializare, vrei să inviți pe cineva diferit de tine la o cafea, că ai vrea să cunoști o poveste diferită.

Cele mai multe cereri sunt pentru Gara de Nord, pentru că oamenii au nevoie să se deplaseze, mai sunt elevi din liceul pentru nevăzători care merg către casă și au nevoie să-i urce cineva în tren. Dar s-a mers și în oraș, la concert, la meciuri. Chiar Leo a mers la un meci săptămâna trecută. 
Eu merg destul de rar la meciuri. În schimb, joc fotbal. Avem o minge sonoră. În momentul ăsta, în România, avem doar echipa națională de blind football și ideal ar fi să ajungem să avem și un campionat. 
Joc fotbal din 2014, aveam 19 ani, cu o pauză prin 2015-2016 cât am fost cu licența și în ultimul an de facultate. Echipa e organizată în cadrul Asociația Nevăzătorilor din România și este o organizație internațională care se numește IBSA (International Blind Sports), un fel de FIFA a sporturilor paralimpice, în special pentru nevăzători. Ei au un program de inserare a fotbalului în diferite țări, cu finanțare FIFA.
Am fost calificați la ultimele trei campionate europene. La ultimul, în 2022, am bătut Spania. Este pe YouTube. Poți să cauți „Blind Football Romania Spain”. 
După ce ne-am calificat la ultimul campionat european, FRF ne-a acceptat ca echipă națională a României. Și asta vine cu niște avantaje, că avem deplasări, echipamente oferite de ei, cantonamente.
Am avut o întâlnire cu Edward Iordănescu după ce a luat el rolul de antrenor, o întâlnire cu el, una inspirațională, și pentru noi, dar și pentru el să vadă echipe care au performanță. Deci, aș zice că noi am avut un merit la acest Euro, că le-am inspirat antrenorul. (Râde din nou)
Când am câștigat, federația a postat pe pagina echipei mari și erau niște comentarii super bune, în stilul românesc. De exemplu, am avut un meci cu Albania, în care le-am dat 13-0 și oamenii comentau: „dar la albanezi nici portarul nu vede?”. Și altcineva comenta: „ba da, vede”. „Păi, să-l întoarcă cineva cu fața la teren”. 
În 2014 a fost primul meci al echipei naționale, Dortmund, Germania. De fapt au fost două meciuri amicale, în primul ne-am luat bătaie cu 6-0, în al doilea am jucat pe ploaie, așa că am luat 10 goluri. Dar am ajuns să batem Spania la Euro. 

Foto credit: AMAIS

Citiți prima parte a reportajului Să ne legăm cu toții la ochi. 

Sau ascultați-l pe Spotify.