Să ne legăm cu toții la ochi (I)

Mă simt de parcă sunt un pat cu apă, dar în loc de apă, prin mine circulă grijă. Sunt în alertă. Dani are mâinile roșii-mov încleștate pe cablu. Mă întreb cât mai rezistă. E prins în ham, mă mai liniștește asta, dar e blocat. Suntem de o oră în traseul prin copaci. Eu a trebuit să-i dau indicații, să-i descriu exact traseul, unde să pună picioarele și de ce să se țină, să-i prind carabina, vocea mea să-l ghideze prin traseul deloc floare la ureche. Dani nu vede și am făcut echipe văzător-nevăzător pentru întreg traseul. 
- Mergi pe niște cabluri, pe niște lanțuri…
- Serios?
- Da!
Vine Iulian de la Climb Again. Aici, la Gruiu, Argeș, echipa Climb Again lucrează să facă prima tabără de terapie prin escaladă pentru cei cu dizabilități, un spațiu de sport în natură incluziv. Iulian lucrează la un traseu prin copaci și pentru persoanele în scaun rulant. 
Acum intră pe traseu cu Dani să-l ajute. De fapt, funia pentru mâini trebuia împinsă pe partea cealaltă, unde nu făcea balans, era mai fixă și îl ținea la verticală. Așa a ajuns repede la capăt.
Când am simțit amândoi pământ solid sub picioare ne-am îmbrățișat și am mers să-și ia bastonul din iarbă.
Cu un an în urmă, Dani, care are 41 de ani, nu ieșea cu bastonul pe stradă și făcea prea puține lucruri singur. În seara asta însă, își va primi diploma pentru absolvirea școlii Clubului de Mobilitate Urbană (CMU) organizată de Asociația Metodelor Alternative de Integrare Urbană - AMAIS. Eu m-am alăturat clasei lor din martie, anul ăsta, ca să mă leg la ochi în speranța că o să văd și o să simt mai mult din ce simt acești oameni, și să povestesc o bucățică din luptele lor de zi cu zi. 
În acea seară, Dani avea să cânte tare versurile Andre și Akcent și să danseze până în miez de noapte cu colegii lui de la CMU. Prima excursie din viața lui. 

E 5 iulie.

La masa lungă, Vasi cântă, acompaniat de Andra la fluier, „Fata verde cu părul pădure” și „Ciuleandra”. 
- Știi „Pirații din Caraibe”?
- „Popcorn”!
- Poți să cânți muzica aia de iese șarpele din coș?
Se râde mult.

„Bă, s-a cam dus și anul ăsta, anul școlar, ca să zic așa, s-a cam dus. Mai e ziua de mâine în care ne mai dăm cu caiacul. În septembrie v-ați înscris și v-ați îmbarcat în această călătorie, debarcarea e mâine”, zice Leo (Mihai Leoveanu).

„Să nu vă leneviți, continuați să lucrați și acasă, puneți în practică tot ce ați învățat, pentru că ceea ce s-a întâmplat aici e o confirmare că știți… Și mai veniți la alte ateliere!”

Vasi, când îi vine rândul:
„Eu, anul trecut, când am terminat proiectul ăsta - pentru că am fost și eu elev - și eram pe podium, am fost aproape să plâng pentru că era o emoție foarte puternică și știu ce înseamnă pentru unii dintre voi momentul ăsta. Ar trebui să mergeți înainte și după încheierea școlii. Asta au mai spus și ceilalți, dar o să o spun și eu din postura omului care a trecut prin emoția asta foarte frumoasă, care și datorită proiectului Școala CMU reușește să urce fără frică în tramvai, în autobuz, să facă lucruri, să se exprime”.

E aproape miezul nopții la capătul unei zile cu o drumeție prin pădure încheiată când o căldură de deșert a lovit Munții Făgăraș, cu traseu prin copaci și cu un grătar urmat de dans. 
Ana scoate niște bucățele de carton plastifiat cu un QR code, niște diplome atipice. Când scanează codul, fiecare participant poate să citească un mesaj de la ceilalți pentru ei.

De jur împrejur sunt adunați cursanții: Ionuț, care vine de două ori pe lună, singur, cu trenul din Cluj, Andra care e studentă la Conservator, Răzvan, Raluca, Loredana, Elena, elevi, studenți sau proaspăt absolvenți, în câmpul muncii câțiva dintre ei. 
Melania, 64 de ani, pipăie micuța bucată de carton și luminată la față, își amintește un banc:
„Dumnezeu, când a creat oamenii, a zis să le împartă inteligență. A dat o găleată lui Dani, lui Leo, Anei, a tot dat, dar apoi s-a împuținat butoiul. Atunci, dă-le câte un polonic! A împărțit tot așa și a ajuns iar la nivelul de jos al butoiului. Dă-le și tu o linguriță. Apoi s-a terminat inteligența. Dumnezeu se gândește și zice: dă-le diplome!”.

„Am să le povestesc și babelor mele ce frumos a fost aici. Am uitat și că nu mai am suflu în mine, m-am simțit tânără ca voi”, mai spune ea. 

Bucureștiul e un oraș care îmi place. Sunt genul de persoană căreia îi place aglomerația, căreia îi plac oamenii. E un oraș mare, un furnicar, dar m-am obișnuit, sau cel puțin așa cred… E ca și cum vii din Liga a IV-a direct în Champions League.

Motivația pentru a mă muta în București au fost dorința de dezvoltare, conștientizarea dizabilității și a resurselor foarte limitate spre deloc pe care le aveam în localitatea de unde vin eu, un sătuc din județul Neamț, Băh-ni-șoa-ra.

Ce nu era acolo sau ce era acolo nu era normalitate, era constrângere, limitare. Prietenii mei erau în București și am vrut să duc o viață normală. Cariera mea în radio a susținut financiar mutarea mea la București. Dar asta e doar o mică problemă rezolvată din tot puzzle-ul.

Lucrez la Radio Românul, radioul comunității de români din Spania, Madrid, dar și la Roman FM și Napoca FM. La Roman FM am împlinit opt ani, cinci ani cu Radio Românul în septembrie și doi ani și un pic cu Napoca FM. Lucrez de acasă, totul se face prin rebroadcasting, adică eu dau conținut audio către un stream pe care îl pot controla eu și radioul respectiv preia semnalul și îl duce în eter.

La radio sunt de 14 ani, moda radiourilor pe internet era în floare prin 2010. Am profitat de treaba asta, am profitat de faptul că se poate face radio cu minime investiții spre deloc și că te poți adresa în format radio unor oameni, indiferent că erau cinci prieteni sau 200 de ascultători. Am continuat făcând lucrul ăsta cât se poate de serios, creând conținut. Chiar dacă nu aveam o forță de promovare foarte mare, am creat conținut și am ajuns să am niște contacte în radio, pe care mi le-am făcut din postura de ascultător în anii copilăriei și adolescenței. Am ținut legătura cu ei și oamenii m-au ales. 

De exemplu, Roman FM a fost creat în 2016 și cineva căruia i-am fost ascultător și care știa între timp că eu am crescut și am învățat să fac producție audio, m-a propus la un alt radio local din Neamț, Radio 1, și apoi la Roman FM. A fost, practic, startul care mi-a dat încredere.

Când am venit la cursurile școlii CMU, deși începusem să merg cu mijloacele de transport în comun, mă limitam la 2-3 linii, trasee oarecum scurte. După școala CMU, am ajuns să fac primul meu traseu complicat, nu cu puține emoții. Am, de exemplu, o trecere de pietoni destul de complicată, și în ziua de azi mi-e frică de ea, deși n-am pățit niciodată nimic acolo. E mare, cu schimbări, cu traversări - Calea Moșilor cu Eminescu. Și mi-au mai zis mulți văzători că și ei se tem, că efectiv e mare, trebuie să o treci repede.

Primul meu test serios pe care l-am trecut cu brio, fără nicio zgârietură și fără niciun blocaj, a fost într-o zi de februarie, în care ningea foarte tare, cred că singura zi cu zăpadă din București în 2023. Am mers prin mormane, pe gheață, am traversat strada aia și am ajuns singur cu transportul în comun la AMAIS. Ceea ce pentru mine a fost practic adevăratul examen.

M-au motivat încă din prima zi de ateliere și am încercat să fac lucrurile cât am putut de bine pentru a ajunge, vezi, Doamne, unde sunt astăzi - mentor!

Eu nu mă consider un mentor. De fapt, realist vorbind, eu învăț împreună cu ei. Limitările vin în primul rând de la tine, apoi de la ceilalți, familie, mamă, tată, surori, frați și, bineînțeles, societate. Căci din momentul în care ieși din casă, te lovești de ea.

Acolo apar cele mai multe limitări, pentru că pe ai tăi poate îi mai convingi, apoi trebuie să te convingi pe tine și apoi societatea, în sensul de a te accepta, că altfel nu trebuie să-i demonstrezi nimic.

Deci întâi te lupți cu ai tăi. Eu am trecut prin asta și a fost o experiență destul de neplăcută, stresantă, dramatică. Mutarea mea în București n-am cum s-o descriu altfel decât brute force. Adică a început efectiv o furtună din asta teribilă de constrângeri, de șantaj emoțional, de drame, de tot ce poate fi prezent în viața unei familii.

Iar eu am mers către visul meu și am mers pe ideea mea - mă mut, mă mut, mă mut. Băi, frate, eu am vrut să vin în București pentru a avea o viață, o viață pe care nu o am aici, pentru a beneficia de niște resurse pe care nu le am aici.

Azi eu gătesc singur - încă trăiesc oamenii care au mâncat mâncare de pe mâna mea. Am început să gătesc din primele săptămâni. Eu aveam un target pe care mi-l fixasem în minte pentru că știam că trebuie să fac trei lucruri ca să pot să trăiesc singur într-un oraș, într-o casă: curățenie, umblat cu bastonul și gătit.

Și mi-am propus un target de trei luni, doar-doar voi face și eu o porție de cartofi prăjiți sau orice, o omletă, cu mâna mea și să fie wow sau mâncabilă. De unde?! În primele două săptămâni când am văzut prețurile pe partea de mâncare din București, deja făceam combinații de sosuri cu salate, cu pulpe, cu prăjeli, cu ciorbe.

Mesajul meu pentru oricine e să asculte, să înțeleagă și să accepte. Asta ar fi ordinea corectă. Pentru că dincolo de stereotipuri și de vizualul care îți arată un om dus de mână sau un om cu baston alb, există aceleași idealuri și aceleași vise și aceleași sentimente pe care le ai și tu, pe care le avem toți, iar dizabilitatea nu ar trebui să pună frână niciunui vis.

29 aprilie

Mă urc pe foca albastră. 

- Ai mai patinat? 

- Nu!

- Grozav!

- Nici pe rotile nu te-ai dat?

- Nu!

- Splendid!

Cu zece minute înainte îmi pusesem pentru prima oară patine în picioare. Leo prinde mânerele și începe să împingă foca, cu mine cu tot, înainte. Prinde viteză și sunt convinsă că o să ne oprim în parapet. Evident că nu se întâmplă. Cu vreo trei metri înainte încetinește brusc și virează. Pornim din nou. 

Leo nu vede. Cum știe unde să se oprească? Mi-am amintit ce mi-a zis Antonia, de la AMAIS despre ecolocație. Modul în care sunetul se lovește de anumite suprafețe îi ajută să-și dea seama cât de aproape sau departe sunt obiectele din jur. Așa că uneori, nevăzătorii pot să scoată niște sunete, ca niște onomatopee, doar pentru a înțelege dacă au un obstacol aproape. Cert e că Leo și-a mapat spațiul și ne-am învârtit, eu pe focă și el la cârmă, multă vreme.

Suntem la patinoarul de la AFI Cotroceni, după ora de închidere, lăsat deschis pentru voluntarii și beneficiarii AMAIS. Ultima distracție înainte de Paște.

Cu zece zile în urmă, pe 20 aprilie, tot Leo a fost ghidul meu pentru orientarea cu bastonul, de fapt, tururi de empatie care le arată văzătorilor cum e când nu vezi nimic. Înainte, Antonia a explicat care-i faza cu bastonul:

„Rolul lui este să detecteze obstacole care sunt mai jos de șold. Asta ar fi principalul rol, dar mai are și un rol de simbol, oferă informații persoanelor tipice, celor fără dizabilități. Culoarea acestui baston indică detalii despre deficiența celui care îl poartă:

• bastonul complet alb înseamnă că persoana care îl poartă este complet nevăzătoare sau are sub 20% acuitate vizuală. 
  mai avem bastoane care au doar o dungă în jos roșie și înseamnă că persoana are deficiență de vedere, adică are un rest de vedere care încă îl ajută în mobilitate. 
• și mai avem un baston care are două dungi roșii, care înseamnă dublă deficiență, și deficiență de vedere și de auz”.

Trecem la partea practică. 

„Traiectoria mișcării stânga-dreapta de semicerc trebuie să fie cam de lățimea umerilor noștri, nici prea puțin, ca să ne acoperim trecerea în spațiu a corpului nostru. Scopul nostru este să ne asigurăm că următorul pas pe care îl facem este sigur, că nu este o groapă, un stâlp, nu e nimic. Când facem pasul cu dreptul, bastonul se duce automat în stânga și ne-a dat informația că nu este nimic în stânga și că putem face următorul pas. Se numește alternarea pașilor și este o regulă de bază în folosirea bastonului. Majoritatea cazurilor în care participanții noștri merg pe stradă și iau în picior, în piept un obstacol, chiar dacă foloseau bastonul, este pentru ca uitaseră să alterneze pașii”.

Suntem în cartierul în care locuiesc, pe o alee pe care am mers de multe ori. Am doar vocea lui Leo să mă ghideze.

„Ridică mâna, hai!”. Ridic și simt frunzele unui copac sub umbra căruia am stat la cafea de multe ori. Mă împiedic de câteva ori sau pășesc ciudat, ca atunci când mai cauți în întuneric o treaptă care nu mai e. Aud mașinile de pe bulevard foarte aproape, oare am ieșit de pe alee? La un moment dat, simt sub picioare că se schimbă pavajul. Sunt lăsată un pic să mă învârt. Apoi Leo mă anunță că am intrat într-o curte, menționând și că „am fost blând”. Știu din povești că pe alții i-a lăsat să umble în cerc și juma de oră. 

Mă ajută să mă întorc din drum, îi cer să-mi dau ochelarii opaci de la ochi un minut. Mă opresc să privesc în jur. Trag aer în piept de parcă gura mi-a fost acoperită, nu ochii.  

Fratele meu geamăn vede perfect. N-am avut niciodată întrebări existențiale pe subiectul ăsta, el vede, eu de ce nu văd? N-am avut niciodată invidie pe el, cel puțin conștientă, poate inconștient, nu știm... Mai încercam să obțin niște avantaje de la ei pentru faptul că nu văd, trebuie să recunosc asta.

Am făcut grădinița la mine în sat, cu fratele meu. Eu puneam multe întrebări și ai mei îmi explicau. Școala am făcut-o la București - pentru nevăzători, fix la școala unde sunt astăzi profesor. În Craiova, de unde sunt, nu sunt școli pentru nevăzători.

În prima seară când am ajuns la internat nu înțelegeam de ce trebuie să dormim mereu în același pat, pentru că acasă, cu ai mei, cu bunicii și cu fratele, nu aveam neapărat reguli, program. 

A fost crunt la început, plângeam întruna. Șapte ani, clasa I… Am 17 ani de cămine, cu tot cu facultate, master. 

A fost greu pentru mine, dar și pentru ai mei. Nu pot să fac pe judecătorul astăzi, că pentru mine a meritat. Ai mei au zis: „singura ta șansă e să faci școală, te duci acolo direct fără discuții”. Mi se pare că e OK pentru copii să stea la internat, dar până la urmă, nu știi emoțional cum percepe fiecare. Pe mine m-a ajutat, că eu sunt un om destul de comod și dacă aș fi rămas cu ai mei, nu cred că aș fi devenit vreodată independent.

Prima interacțiune cu AMAIS a fost când au făcut niște tururi ghidate, senzoriale, și am fost la unul la Ateneul Român. Apoi am fost ca participant la primele ateliere CMU, în 2017, a fost atunci un atelier de mobilitate.

Eu am venit acolo nu neapărat să învăț mobilitatea, ci mai mult ca om curios, se deschisese ceva nou pentru nevăzători în București, hai să vedem! Apoi am trecut de la statutul de participant la parte din echipă. În 2017, atunci când am dat de CMU, a fost și anul în care am intrat în învățământ și au fost mai multe schimbări așa, deodată.

Eu sunt profesor preparator. Avem elevi nevăzători și elevi slabvăzători. Eu lucrez cu elevii nevăzători individualizat, fiecare ce are nevoie. Dacă cineva are nevoie de mobilitate, dacă cineva are nevoie să învețe să lucreze pe calculator, chestiile de bază, nu programare sau mai știu eu ce. La fel, pe scris-citit Braille.

Aceste posturi au fost gândite și în ideea ca profesorul preparator să fie ca un fel de model, să le dea curaj copiilor.

În principiu, înveți la școală puțină mobilitate, înveți partea tehnică, uneori mai ieși și în afara școlii cu bastonul, dar cred că pui în practică ce înveți abia în momentul în care ai nevoie. 

Și când se aliniază, să spunem așa, mai mulți factori: nevoia ta și contextul familial, social. Pentru că dacă tu vrei, dar nu reușești să convingi familia că poți face lucrul ăsta, e mai greu. Noi observăm asta la participanți care au învățat să folosească bastonul, dar care locuiesc cu părinții care mai sunt și hiperprotectori. Nu sunt părinții vinovați, e de înțeles. Iar tu, pentru că ești construit deja să depinzi de cineva, acolo rămâi.

Pe la 19-20 de ani mergeam în cluburi, dar nu-mi plac, e prea multă gălăgie. Îmi plac petrecerile, în schimb, nu mă dau în spate de la petreceri deloc! Dar nu-mi plac cluburile. Te duci cu un grup de prieteni în club și tu rămâi jos, că toată lumea începe să danseze. Oamenii nu din răutate neapărat, ci pentru că pot apărea alte priorități, uită de tine.

Faci asta la un moment dat pentru că vrei să ieși, vrei să fii și tu pe listă, ni se pare la un moment dat că dacă avem prieteni văzători suntem super tari, super șmecheri, știi? Dar azi nu mi se mai pare așa.

Îmi place să lucrez în învățământ, mi se pare că se pliază foarte bine pe ceea ce știu eu să fac. Nu simt presiunea asta, vai, maine iar mă duc la școală. Mi se pare că pot să dau mai departe. Îmi aduce și un folos material, salariul, evident, dar și o satisfacție. La început voiam să lucrez în învățământul de masă, voiam să predau istorie. În primul an în care m-am dus la titularizare nu am luat o notă suficient de mare. Acum nu știu dacă aș mai vrea.  

Am vrut să fiu jurnalist sportiv, a fost la un moment dat o pasiune, dar nici nu am fost încurajat în direcția asta. Ne uităm la fotbal, ni se pare că ne și pricepem la fotbal, știi? Așa eram și eu. Mi se părea că sunt bun pe ceea ce fac, știam jucători, știam la un moment dat, toate meciurile din toate etapele din campionatul nostru de fotbal.

Eram super pasionat. Și acum sunt, dar cred că a fost o chestie de moment. Mi-a trecut. Acum, recent mi-a revenit într-o zi: ce-ar fi fost dacă?

Am ținut cu Universitatea Craiova până în 2011-2012 când i-au dezafiliat ăștia. După aceea, pentru mine, povestea de a ține cu o echipă din fotbalul românesc s-a terminat. Aș vrea să ia Craiova campionatul, dar nu mai e aceeași pasiune. Ceva s-a rupt.

Îmi place să mă duc pe stadion. La meciuri mă duc pentru atmosferă, că se cântă, se strigă. Merg cu cineva văzător, de obicei cu fratele meu, cineva care să știe să-mi și descrie ce se întâmplă. Nu m-aș duce neînsoțit la meci. Cred că și dacă aș avea comentariul accesibilizat, nu m-aș duce singur. Sportul înseamnă comunitate.

Pot apărea discuții de tipul ce incluziune e asta dacă noi tot căutăm persoane văzătoare? E pentru confortul meu. Adică sunt zile în care am chef, de exemplu, să mă văd cu oameni la o terasă cunoscută pentru a mânca un miculete sau pentru o înghețată, dar sunt zile când merg cu amici nevăzători să caut ceva nou. Uneori, n-am chef de un loc nou, pentru ca sunt foarte obosit. A căuta locuri noi, probabil că și pentru voi, văzătorii, înseamnă un efort mental super mare. Dacă nu vreau să fac acest efort, nu-l fac și nu mi se pare că-s mai puțin independent.

O societate bună înseamnă o societate în care învățăm cu toții să ne simțim mai confortabili unii în prezența celorlalți. Simt că suntem foarte nervoși și foarte răi în ultima perioadă. Toată polarizarea asta nu e benefică.

Hai să ne simțim bine împreună, să-mi oferi ca societate și mie contextele, cum zicea regele nostru Gicuță Hagi, „să fie bine, să nu fie rău”. Să nu am un singur loc accesibilizat, dă-mi zece locuri și îmi aleg eu. Eu înțeleg și chestia aia că nu există cerere, dar e un cerc vicios: instituțiile spun că nu accesibilizează că nu există cerere, iar nevăzătorii spun că nu ies pentru că nu e accesibilizat. Contrazice tu una din astea două părți.

Cu cât ar fi mai multe locuri pentru ei, cu atât oamenii poate ar mai prinde curaj și părinții și-ar lăsa copiii dacă ar fi mai safe. Hai să fim mai îngăduitori, să punem un semafor, să punem niște marcaje tactile, să-i încurajăm pe acești oameni. Deși mila este absolut de înțeles, hai să încercăm să nu mai privim cu milă, ci ca pe o normalitate. La un moment dat, o parte dintre noi se poate pierde când văd că oamenii de pe stradă îi privesc cu milă. 

Foto credit: AMAIS (Marius Lupu)