Tufanu nu mai are răbdare. Foileton

În marele an electoral 2024, prima dată în istoria locului, un ministru a pășit, la începutul anului școlar, în Tufanu cu Icoana. „Vai de mine, ce de lume”, zicea Alina Gorghiu, ministra Justiției, pe 9 septembrie anul trecut. Îi promitea unei fetițe că, dacă învață bine, o să-i aducă orice-și dorește ea anul următor. „Dacă învață bine”… Ce ne facem cu cei care nu învață bine? Nu că nu îi duce capul, ci fiindcă îi roade stomacul gol și grijile de acasă, frigul din case, suferințe pe care copiii n-ar trebui să le aibă vreodată?

De doi ani merg în cătun cu fotoreportera Eli Driu. Îi cunoaștem pe majoritatea oamenilor. Obișnuiți ca schimbarea în bine să nu-i prea viziteze decât la bucăți de 20-30 de ani, când ne văd iar pe ulițe ne întreabă: „Acum pentru ce ați venit?”. Adică despre ce problemă vrem să vorbim acum.

Primele materiale despre comunitate, din 2023, le puteți citi sau viziona în Cătunul care și-a dorit o școală și Ziua în care un sat întreg a mers la școală.

Această ultimă documentare care s-a întins pe un an jumate va fi publicată în foileton. Pe parcursul a patru zile veți citi aici câte un nou capitol care sunt împărțite astfel:

I. Profesorii

II. Activista

III. Politicienii

IV. Oamenii din Tufanu

***

Tufanu este un cătun care face parte din satul Păuleasca, comuna Mălureni, aflată la doar 30 de kilometri de Pitești. Cu totul sunt cinci sate în comună: Bunești, Toplița, Zărnești, Mălureni și Păuleasca. Păuleasca este de fapt partea de la drumul asfaltat, cu câteva gospodării și apoi, după un drum de patru kilometri prin pădure, se continuă cătunul Tufanu cu Icoana cu vreo mie de suflete. 

Necuprins în niciun document istoric, acest Tufanu a pornit de la o mână de oameni care și-au făcut casă în pădure, ca mai apoi să tot crească, ca o ciupercărie, până când n-a mai putut să fie ignorat. Sunt vreo 700 de oameni cu drept de vot acolo, la concurență cu Zărnești, sat cu asfalt.

Iar această Păuleasca din care face parte Tufanu a tot fost de-a lungul istoriei parte ba din comuna Zărnești, ba din Bădiceni - adică actuala Mălureni.

Știm doar că romii din Argeș au fost robi la mănăstiri, cam pe vremea când un copil „de rumân” costa 6 ughi (monedă de aur ungurească, galbenă)*, care cântăreau vreo 21 de grame de aur.

Tufanu pare să fi fost locul de refugiu al celor asupriți, ascunși de pădurea deasă de tufani, adică goruni, cum li se spune în zonă, și cu acces la un fir de apă.

În partea estică se află râul Păuleasca, afluent al Râului Doamnei, pe albia căruia ani lungi s-a făcut intrarea în Tufanu și care, când îngheța, izola cu totul oamenii de acolo. Satul e și groapă de gunoi, nimeni nu ridică vreodată gunoiul de acolo. Așa că de cum intri în sat, imediat după ce ai trecut de icoana pusă pe un copac de la marginea pădurii, o să vezi ațe de fum negru care se duc către cer. Oamenii își ard gunoiul.

Dacă azi e așa, pot doar să-mi imaginez asprimea vieții de aici la finalul secolului al XIX-lea, când la școala din Zărnești, în dreptul unui singur elev în registrul matricol scria „fiu de țigani”. Erau vremuri când doar satele „cu cel puțin 150 de enoriași” aveau școli, fiindcă ele erau întreținute de săteni, fiecare familie dădea câte 2 lei și 2 kg de bucate pe an. Școlile atunci aveau „câte o clasă și o cameră pentru învățător”.

Pe 9 mai 1907, anul marii răscoale a țăranilor, elevul Gheorghe Baciu, din Toplița, Mălureni, îi scria o scrisoare ministrului Educației Spiru Haret și îi spunea că nu mai poate să se întrețină la școală și „e nevoit să se retragă”. El a venit la școală „pentru că directorul i-a promis că va avea masa gratuit”, dar de fapt, de prea puține ori a primit masă de la școală, așa că s-a întreținut și a mâncat „cum a putut”. 

Mă gândesc cum pe micuțul Gheorghe l-a dus mintea atunci să scrie așa ceva către un mare demnitar de la București. Poate l-a pus un profesor, ca să exemplifice situația grea a copiilor de la țară. Poate e chiar scris de un dascăl în numele lui, într-un fake news al luptei sociale. 

În 1911, un raport înaintat de directorul școlii din Mălureni către prefectura Argeș vorbește despre cât de săraci sunt elevii, cum nu au cu ce să se întrețină și că părăsesc școala.

110 ani mai târziu, România are cea mai mare rată a părăsirii timpurii a școlii din UE - 16.6% - și primesc ceva de mâncare la școală doar 25% din totalul elevilor. În același timp, un sfert de milion dintre copiii României merg la culcare flămânzi. Ca Gheorghe Baciu, protoactivistul de la 1907.

Raul, care anul ăsta o să dea Evaluarea Națională, este premiantul satului și spune că vrea să fie primul din Tufanu care ia bacalaureatul. „Nimeni n-a mai luat”. Este și printre foarte puținii care mergeau prin pădure la școala din Mălureni, din comună. Șapte kilometri dus-întors prin pădurea cu urși. Părinții lui muncesc în Germania. Sute de alți copii, de la o generație la alta, au abandonat școala de la clasa a cincea când trebuiau să treacă pădurea. Îi vezi azi adulți prin comună mânând caii, cu brațe muncite. Dacă îi oprești și vorbești cu ei, toți îți vor spune că marele regret e că „nu știu o boabă”, că n-au avut școală. Îți spun despre rușinea pe care o trăiau când ajungeau plini de noroi la școala de centru. În 2023, s-a înființat gimnaziu la ei în sat. În 2024, s-a deschis și o grădiniță din containere, unde merg 38 de copii, jumătate din câți ar trebui. 

PROFESORII

Data publicării: 11.06.2025

In a city like mine, there's no point in fighting

I close my eyes, see you and me driving

If I am a river, you are the ocean

Got the radio on, got the wheels in motion

(„Silenced by the night”, Keane)

Când au răsunat acordurile Keane în Dacia Sandero a profesorului Cătălin Dinu, din concertul de la Royal Albert Hall, copiii au făcut liniște. Pentru puțin timp totuși, că erau prea nerăbdători să pună muzica lor. Profesorul a primit la schimb niște manele, nu mai știe cum îi chema pe cântăreți, doar că a ascultat „niște capodopere de versuri”. „Fără niciun fel de ironie!”.

Jocul lor era ca fiecare, prin rotație, să pună o melodie. Se întorceau de la meciurile de baschet din Pitești, unde mergeau elevii care câștigau concursurile de tabla înmulțirii. Proful le preda fizică, dar a înțeles repede că trebuie să înceapă cu lucrurile de bază, chiar dacă erau elevi de gimnaziu.

„A fost un răspuns care, în cea mai mare parte, a funcționat. Ei au fost realmente interesați să meargă la meci. Unii dintre ei nu au fost niciodată la o manifestare publică sportivă și ce au văzut acolo a fost de vis”.

Pentru copii, orice ieșire la oraș avea „ceva mitologic”.

Din Tufanu până la Pitești sunt vreo 30 de kilometri, din care patru prin pădure, pe un drum forestier. „Nu pare chiar la capătul pământului. Dar pentru ei este la capătul pământului. Ba nu se găsește părintele care să-i ducă, ba nu se găsesc banii pentru respectivele bilete și așa mai departe…”.

Când se întorceau acasă de la meci, copiii îl șicanau mereu că nu a descoperit încă pedala de accelerație. „Le-am explicat că pentru mine prioritară e siguranța lor”. Aprecia mult că se simțeau liber să vorbească în prezența lui de toate: TikTok, fete, mici afaceri de adolescenți.

Pe 11 septembrie 2023, în prima zi de școală, profesorul venea în cătun cu o bucurie de parcă avea biletul câștigător la loto în buzunar. Balansând o sticlă mare de apă în mână, a urcat aleea școlii și imediat s-a lipit de copii. Au rezolvat prima problemă de fizică împreună: de câți copii e nevoie pe un braț al balansoarului ca să-l ridice pe prof? 
„Satul românesc are nevoie de preot, de medic și de dascăl. Și noi suntem dascălii! Am venit cu toată încrederea aici!”, spunea Cătălin Dinu atunci.

Avea să descopere repede că rolul lui în Tufanu e mai mult decât să le predea fizică. „În primul rând, copiii erau foarte departe de cerințele de bază din punct de vedere educativ. Cu  greu găseai unu-doi copii care să răspundă la câteva socoteli simple una după alta. Este evident că puși alături de alți copii în diferite contexte, nu au cum să stea împreună.”

Elevii care mai fuseseră la gimnaziu la Mălureni învățau într-o clasă separată decât copiii din restul comunei. Asta se cheamă segregare și e interzisă de lege. 

Directoarea școlii a motivat atunci decizia prin faptul că întârziau mereu la ore și așa puteau începe orele toți odată, plus că nivelul lor era scăzut. Raul, unul dintre elevi, a găsit și un bine în toate: „Dacă eram cu toții împreună, eu n-aș mai fi fost șeful clasei.” Ar fi fost ales sigur un copil care nu e rom, crede el. 

O profesoară i-a adus într-o zi pe elevii de la școala din comună prin pădure să vadă și ei cum e să vină așa la școală. Au ajuns plini de praf și leșinați și s-au oprit pe banca din fața magazinului lui Ilie. Fratele lui Raul, Remus, aproape s-a speriat când și-a văzut colegii acolo în bătătură. „Mi-au zis că dacă ar fi trebuit ei să facă drumul, n-ar fi venit niciodată la școală”. S-a simțit bine să audă asta.

Pe drumul ăla cu gropi, Cătălin Dinu a construit o relație de încredere cu elevii lui. „Pe încrederea asta se pot clădi multe a doua zi la clasă.”

O fi fost muzica sau poate tangajul gropilor la 20 de kilometri pe oră care aduceau magia. Pe Cătălin Dinu îl purta în adolescența lui când tatăl său, informatician pe la diferite combinate siderurgice, a adus de la Hamburg unde a fost pentru un program de pregătire două magnetofoane. A aflat mai târziu că atunci a vizitat și cafeneaua unde au avut concert Beatles când erau încă mici. Anii ‘60, când în Tufanu abia se făcea școală, dar restul lumii țopăia în ritm de rock‘n‘roll.

Beatles a făcut echipă bună cu Tzancă, cu Jador și Babasha, The Who cu Dani Mocanu și Luis Gabriel, în acea mașină care străbătea pădurea luminată de lună. S-a auzit, pentru puțin timp, și „Pictures of Lily”, melodia The Who despre băiatul care se îndrăgostește de Lily din posterul de pe perete. Apoi, află de la tatăl său că Lily, artistă de vodevil din 1920, murise demult.

„Amintirea mea e legată de cum suna în cutia aia de magnetofon, avea și o rezonanță deosebită când îi puneai capacul…” Nu le-a spus povestea asta elevilor lui, nu voia să facă pe deșteptul. Dar s-a bucurat că a putut împărtăși cu ei plăcerea pentru muzică, fiecare cu ritmurile sale și viața sa lăuntrică.

După nici trei luni, Cătălin Dinu și-a dat demisia. „Plecarea mea din sistemul didactic este legată mai degrabă decât de sistem sau de elevi, de anumite limite personale ale mele. Am tras concluzia că nu-mi pot face job-ul așa cum trebuie pe un interval de timp suficient de lung. Cu tristețea aferentă, am preferat să întrerup eu experiența didactică înainte de a se degrada nivelul meu de performare acolo”, ne-a povestit profesorul în ianuarie 2024, pe o bancă din centrul Piteștiului.

„And then one day things weren't so fine

I fell in love with Lily

I asked my dad where Lily I could find

He said, Don't be silly

She's been dead since 1929

Oh, how I cried that night

If only I'd been born in Lily's time

It would have been alright.”

Plecarea profesorilor e o normalitate în Tufanu. De altfel, ăsta a fost argumentul principal pentru care autoritățile - școală, primărie, inspectorat - au refuzat înainte să înființeze clasele V-VIII acolo. „Nu vine nimeni să-și rupă mașina pe drum”. De altfel, se întâmplă în rural frecvent să plece profesorii spre școli „mai ușoare”.

În rural, unde sunt cele mai mari rate de abandon școlar și cele mai slabe rezultate, este și deficit de cadre didactice calificate. După un an la școala unde au primit post, cadrele didactice se pot transfera în alte școli și de obicei se întâmplă dinspre școlile din zonele defavorizate către cele de la oraș.

Învățătoarea Iuliana Jianu a nimerit în primul an la catedră în Tufanu. „Nu știam despre ce este vorba. Am crezut că este la școala de centru. E cu totul și cu totul o altă realitate. Adică, ceea ce ți se spune și ceea ce vezi, unde am făcut practică, la școli de oraș, e mult diferit. M-am văzut la început puțin depășită de situație, dar am încercat să fac față provocării. Și cu siguranță după asta, dacă o să merg într-o altă școală, voi aprecia.”

Colega sa, profă de română, tot după primul an la catedră, s-a transferat în altă școală. În vara lui 2024 a plâns într-o îmbrățișare ghem făcută din 20 de brațe. A fost dirigintă la clasa a cincea, pentru 21 de elevi. Au absolvit 18 și doi au fost transferați. Unul a abandonat.

Învățătorul Nicolae Rizea, care a avut clasa pregătitoare, venise din toamnă pregătit pentru comunitatea din Tufanu, știa situația de aici. A avut totuși o mirare. „Ce e culmea și surprinzător este că am și vârfuri în clasă, într-o școală dintr-un sat uitat de lume. Am vârfuri și mi-e drag de ei, pur și simplu. Cred că asta lipsește în învățământul nostru românesc, nu se caută la ce se pricepe copilul cel mai bine, nu i se descoperă talentele. Noi băgăm de toate, în fiecare copil la fel, nu căutăm să personalizăm pentru fiecare.”

El a rămas. 

„Să nu rămână ca noi…”

Din 2020, Antoaneta Tudorache este directoarea școlii din Mălureni. O să mai rămână un an. Spune că vrea la pensie, abia așteaptă să stea cu nepoatele ei. 

„Cu mine nu le merge”, spune directoarea despre oamenii din Tufanu. Ea a avut mult pământ în cătun, peste care oamenii au construit case fără să se gândească la vreun hotar. Legea spune că ce e construit e bun construit. Unele chiar arată a case, altele sunt bordeie mici și improvizate, cu căldură puțină iarna și cu uși și geamuri deschise vara. Oricum, cum dă căldura, viața în Tufanu se mută pe stradă, ca într-o familie cu sute de oameni. 
„O să tot venim pe-aici prin Tufanu până când primul copil ajunge la facultate”, i-am spus într-o zi. Și Antoaneta Tudorache a zâmbit așa cum zâmbesc oamenii cărora șefii îi anunță de un mare proiect și ei știu că ies la pensie. 
În decembrie 2024, oamenii din Tufanu spuneau că vor să facă grevă să o dea afară. „N-o puteți da voi afară. E prin concurs”, le-a spus activista Sorina Bunescu. „Ba o dăm!”, spuneau ei războinici.

„Unde sunt cadourile la copiii noștri?”, întreba o mamă, supărată și ea. 

În Tufanu, dacă o profesoară sau o învățătoare face ceva pentru clasa ei, aruncă în aer toată comunitatea. E un țipăt pentru egalitate pe care n-au avut-o niciodată. Ori primesc toți, ori nimeni nimic. Mai vor ceva acum cu școală în cătun, vor copiii să iasă după opt clase măcar știind alfabetul. Nu se întâmplă asta mereu.

„Fata mi-a spus că dacă n-a primit doamna Elena un buchet de flori de la fata mea, nu i-a dat medie, bursă de merit. Aia s-a întâmplat”, spune o mamă revoltată în ultima zi de școală din 2024. „Doamnă, haideți să vă explic… A învăța înseamnă să te implici”, îi spune consilierul școlar.

„Știu, domne, dar fata mea a spus așa: că doamna Elena a zis că nu se ocupă de ei. Domne, copiii ăștia au fost niște copii dezordonați! La școală la Mălureni când a trecut dealul nu a învățat absolut nimic!”.

O altă mamă strigă și ea la profesorii cu un picior pe drumul de pământul și altul în mașină,  pregătiți să plece. „Acum nu mai învață copilul, mi-l bate, mi-l ceartă, nu-l scoate la tablă, scoate pe cine știe să scrie mai bine și pe ăia proștii îi lasă în bancă.” Nici nu se așază bine ecoul strigătelor peste vale și praful în urma mașinilor, că femeile reîncep să vorbească cu voce joasă. Una dintre ele o ia ușor spre casă, în soarele amiezii. „Îmi pare rău că am țipat. Dar Evelin al meu e tare firav, mereu stau cu grija lui. De mic a fost bolnav, am stat cu el prin spitale. Bărbată-miu e plecat… Aș vrea copiii ăștia să învețe ceva, să nu rămână ca noi…”.

Directoarea știe comunitatea dintotdeauna, când „singurul mijloc de transport erau căruțele. Acum au mașini.” Mulți au lucrat pentru ea la muncile agricole, zilieri, alții sunt trimiși de primărie să facă diferite munci la școală, fiind beneficiari de venit minim garantat. Directoarea nu prea e mulțumită de prestația lor. 

Apoi, e supărată pe ei că vin la școală și deranjează orele. „Probleme mari cu disciplina și atitudinea părinților față de școală, încearcă să vină peste învățători și profesori acolo să facă ei regulile, în condițiile în care sunt jocuri între copii, copiii s-au certat, s-au împăcat și conflictele rămân în familie. Ei nu vor decât banii, burse, ne condiționează că nu mai trimit copiii la școală, nu mă așteptam la aceste lucruri”, spune Antoaneta Tudorache.

Nu de puține ori, în situații de criză, oamenii din Tufanu zic, într-adevăr: „nu mai dăm copiii la școală”. E butonul ăla sensibil la care văd ei că autoritatea reacționează, e punctul ăla după care încep să asculte. O vreme. 

„La mine nu prea fac scandal. Au încercat la început, dar eu sunt foarte fermă și le-am explicat foarte clar că nu accept, adică o să pun în aplicare regulamentul fără drept de apel. Am pus camere în sălile de clasă că se duceau peste profesor. Le-am explicat eu că regulile momentan sunt făcute printr-o legislație pe care toată lumea trebuie să o respecte”, mai spune directoarea. Legislația invocată este cea potrivit căreia vor contoriza toate absențele și nu vor mai permite scuze, iar asta înseamnă că la zece absențe nemotivate pe lună nu mai primesc banii. 

Chiar cu toate aceste probleme, 80% dintre copii vin la școală de când s-a făcut gimnaziu în cătun. Înainte era invers, dacă ajungeau prin pădure la școala din comună doi din 10 elevi. O altfel de regulă 80/20. 

Cea mai mulțumită e directoarea de cum merge grădinița. 38 de preșcolari între 3 și 7 ani. Pe hârtie ar fi nevoie de 80 de locuri, dar n-ar fi primit acreditare pentru spațiul din container pentru un număr așa mare. „Educatoarele sunt receptive și mamele colaborează cu ele. În privința grădiniței chiar neașteptat de bine”.

Cum cresc în vârstă, cum scade prezența la școală. La clasa a șaptea, din 25 vin vreo 17, iar la a opta, din 20 vin mai bine de jumătate. 

Speră să aibă câțiva care să participe la Evaluarea Națională și de-acolo măcar la o profesională să meargă, poate la Liceul Tehnologic Construcții de Mașini din Mioveni. 

„Copilul este oglinda părintelui și le zic: dacă voi nu încercați să le arătați că de fapt munca cinstită și educația în primul rând sunt importante…”.

La sfatul popular de pe uliță, părinții se lasă convinși cu greu de activista Sorina Bunescu să vină la o ședință să discute despre prezență și comportamentul unora dintre copii. „Nu mai facem nicio ședință că ne face discriminare. Păi, ai voie să mă faci țigan acum la timpul ăsta ce trăim?”, spune Ilie, învârtind nervos un bețigaș în cafea. „Nu mai dăm copiii la școală. Scurt și la obiect. Nu mai avem ce discuta. De ce nu vezi bârna din ochiul tău și după aia vorbești? Tu ne faci oaia neagră dintre oi?”, continuă bărbatul.

ACTIVISTA

Publicat pe 12.06.2025

În 2009, la doi ani după ce România a intrat în UE, Sorina Bunescu a mers în Tufanu cu Icoana să le pună în față oamenilor niște broșuri dintr-un proiect POSDRU (Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane) care să-i informeze despre oportunități, un cuvânt care nu mai fusese rostit în sat. 

Broșuri europene într-o comunitate care nu știa să citească. Și premierul Ludovic Orban propunea, pentru combaterea bolii ciudate din China, Covid-19, în ședința de guvern din februarie 2020, niște broșuri.

Oamenii din Tufanu știu însă pentru ce sunt bune ele, așa cum numai oamenii săraci din localitățile fără canalizare și apa curentă știu.

Astăzi, oamenii din Tufanu sunt 0.02% dintre românii cu toaletă în curte și 0.013% dintre cei fără canalizare. Și printre cei 0.01% dintre românii care au un nivel scăzut de educație (primar, gimnaziu, dar fără școală absolvită). O mie de suflete.

Sorina îmi trimite poze cu Tufanu de acum 16 ani. Multe căsuțe din lut cam de 4-6 metri pătrați, firave ca niște machete din carton, sârme pline cu rufe și copii opriți în loc o clipă să se uite la cameră. O casă mai solidă roz bonbon îți rămâne pe retină.

Și acum două decenii, și azi, oamenii din Tufanu muncesc cu brațele la lemne sau cules de bureți, muncă cu ziua prin satele vecine. Unii coboară vara mai la sud și muncesc la vite, alții își pun saltele și pături groase și pleacă cu lunile la cerșit în Germania, în Munchen cei mai mulți, sau țări nordice. Înainte de Crăciun, în 2024, Romică dădea o roată cu brațul să cuprindă cât vezi cu ochii: „De unde credeți că și-a făcut toată valea asta case?”.

Venise să taie porcul și apoi se întoarce în cortul burdușit cu tot ce a găsit mai gros ca să le țină serile de frig în orașul nemțesc. Mi-l arată pe telefon, alături de un clip pe TikTok în care un tânăr numără teancuri de bani. Sunt hârtii de fapt, o glumă. Râde cu poftă. Ce glumă bună să ai bani cât să arunci cu ei!

Casele azi s-au lățit și au crescut și s-au răspândit pe toată valea. „Mai e o treabă cu locuirea asta pe care lumea o judecă în dodii. Vom întâlni în comunitățile sărace case înalte, case mari, fără să judecăm nivelul de confort. Dacă ne uităm cu atenție, în primul rând sunt nefinalizate, sunt netencuite, sunt neizolate. Oamenii nu sunt educați să-și facă căsuțe mai mici, care să le acopere nevoile și noi când trecem printr-o comunitate săracă ne mirăm ce case mari au! Asta nu înseamnă că au ieșit din sărăcie. Deloc”.

Asta îmi spune Sorina în timp ce înaintăm cu Mitsubishi Pajero al soțului ei pe drumul spre Tufanu. Nu riscă cu Hyundai Accent al ei. 

Foto din arhiva Sorinei Bunescu

Cercul vicios al sărăciei

Dintotdeauna a lucrat în sectorul ONG, uneori în parteneriat cu asociații din București, a fost mereu omul de la firul ierbii. A înființat Asociația Partener pentru tine în Merișani, comună vecină, unde locuiește. În Tufanu vine de 16 ani, de când avea 34 de ani și lumea părea să aibă mai multă lumină. Încă de atunci i s-a aprins un gând: „Am zis că nu o să închei viața asta până nu fac ceva din Tufanu…”

Râde de momentul ăla din 2009 când a ajuns cu adevărat neștiutoare în comunitate: „Cum să le vorbești despre economie socială, când oamenii aia mergeau pe râu? Și acum este aberant să pomenești de economie socială în Tufanu. Ei au un oarecare acces la resurse, de exemplu de lemn, că ei făceau coșuri, târne, dar și resursele acestea de lemn sunt dificil de folosit în condițiile în care pădurile aparțin de ocolul silvic. Continuu se dau acolo amenzi pentru o amărâtă de căruță de lemne, pe care o vinzi ca să poți să pui ceva pe masă…”

A stat atunci cu ei de vorbă în școala mică, cu o singură sală, făcută în 1960 și încă funcțională în 2009, cu bănci pe care le-au mâzgălit de la străbunici încoace. „Acolo învățau toții copiii în clasa aia, câte patru-cinci în bănci de-alea de lemn. Era 2009 și mi s-a părut ceva incredibil. Nu mi-a venit să cred.”

A simțit Sorina atunci că, invizibilă de secole în amărăciunea ei, comunitatea era tensionată ca un pistol încărcat.

„Erau furioși și nu își mai dorea ca copiii să mai treacă prin situația prin care au trecut adulții.” S-a tot întors acolo și a înțeles că și dinainte să vină UE cu denumiri sclivisite ca reziliența sau sustenabilitatea, oamenii erau acolo pe vale rezilienți și sustenabili, că n-aveau încotro.

„Această comunitate a fost - și se vede cu ochiul liber - atât de nepăstorită, de neluată în seamă, atât de neimplicată în deciziile publice, încât a trebuit să supraviețuiască și să se autogestioneze. Apa a fost trasă în gospodării de la cișmea, tot de comunitate. Comunitatea și-a făcut șanțuri, a făcut rost de țeavă, de exemplu, de la biserică. Tufanu și-a făcut drumul, așa cum este el, el a fost stabilit și făcut de către comunitate, că vorbim de cei cu ajutor social, că au ieșit și alte persoane din comună, cu cai, cu căruțe, cu roabe, cu brațe… Comunitatea s-a obișnuit să fie de capul ei și să-și gestioneze singură resursele, problemele…”

De multe ori am însoțit-o pe Sorina în vizitele ei în comunitate. Preț de mai multe țigări de tutun rulat de care nu se poate lăsa (și nici nu încearcă), activista i-a ascultat, le-a citit documentele, le-a explicat proceduri și legi, s-a documentat pentru ei, le-a calculat anii de pensie, le-a dus pe femei la control ginecologic. Le-a explicat dreptul de a protesta ca să facă școală la ei în sat. Așa că în vara lui 2023, au mers bărbații cu pancarte legate la gât la primărie: „România educată”, „În Tufanu nu avem nici grădiniță, nici gimnaziu” și „Mai venim!”. 

Sorina a mers în comunitate și să se joace cu copiii. Se pune pe vine la nivelul lor, îi privește în ochi și îi ascultă. Așezați toți în băncuțele mici din fosta școală le-a spus să nu facă pe eroii dacă se întâlnesc cu ursul în drumul spre școală.„Oamenii ăia au nevoie și de prietenie, au nevoie să-i asculți, au nevoie să râzi cu ei, să-i înțelegi, să vorbești despre tot felul de lucruri care îi preocupă.”

Conflictul rău

Câteva ședințe și proteste mai târziu, tot satul s-a adunat pe 11 septembrie 2023 în curtea școlii să sărbătorească faptul că după clasa a cincea, copiii vor merge la școală în sat, că profesorii vor veni la ei, nu se vor duce ei la profesori. Autoritățile le-au promis atunci că aveau să aibă și grădiniță în câteva luni. Avea să mai treacă un an până în punctul ăsta.

Grădinița este esențială în dezvoltarea copiilor, arată cercetările. Mai mult, copiii care frecventează grădinița și învață să citească la vârste mai mici au rezultate mai bune ulterior la școală și chiar o viață mai sănătoasă și mai lungă.

„Faptul că copiii n-au mai trecut dealul, cei de la gimnaziu, dar și faptul că s-a înființat grădiniță sunt niște super mari realizări. Grădinița mi se pare foarte importantă, pentru că atâția ani fără grădiniță, ciclul primar acolo era pe jumătate sacrificat”, spune Sorina, care tot din acel an a intrat și ea învățătoare, dar la ea în sat.

„Existând toată această campanie de aducere pe agenda publică a problemei Tufanu cu Icoana, s-a deschis cutia Pandorei. Oamenii au văzut ce e în Tufanu cu Icoana, profesorii au văzut ce e în Tufanu cu Icoana. Să faci zilnic naveta acolo este dificil, dar nu poate să fie la nesfârșit. Tufanu cu Icoana poate să fie oricând școală centrală și nu doar punct școlar, unitate subordonată. Acolo sunt cei mai mulți copii”, explică ea.

Clădirea unde învață toți are trei săli de clasă, iar asta înseamnă că se învață în trei schimburi. La grădiniță au putut înscrie doar 38 de copii, deși sunt vreo 80 care ar trebui să o urmeze. Adică e nevoie de un spațiu mai mare și aici va fi o nouă provocare pentru autorități și comunitate, mai ales că, începând de anul școlar 2025-2026, nu mai este permis de lege învățământul în trei schimburi.

Pe lista de cerințe ale sătenilor mai sunt drumul și locuirea. „Ei nu au acte pe acele case. Însă primăria Mălureni de curând, cam un an, a intrat în sfârșit și ea în acest proiect de cadastrare națională. În viitor ar trebui să se întâmple o legalizare a locuirii sau o legalizare măcar a terenului pe care sunt construite casele.”

Sorina ar vrea ca autoritățile să comunice mai mult cu comunitatea „ca să nu mai vorbim așa poezii”. „Mie mi-ar plăcea să fie în fiecare an alegeri în România”, râde activista.

Dar conflictul are istorie și rădăcini adânci. Așteptările sunt înalte și de-o parte și de alta și oamenii ajung uneori să nu se asculte unii pe alții.

Jurnalista Amanda Ripley, cofondatoarea companiei „Good conflict” spunea în cartea ei „Conflict distructiv” că „aproape nimeni nu se schimbă până nu se simte ascultat. Oamenii trebuie să creadă că îi înțelegi, chiar dacă își dau seama că nu ești de acord, înainte să te asculte. Multe dispute se transformă, din cauza acestui paradox, într-un joc de tipul cine se sperie primul. Cine va îndrăzni să asculte primul?”.

Sorina îi ascultă, dar nu poate fi singura autoritate care face asta. „Le-am spus să nu ne imaginăm că acum, dacă avem gimnaziu și grădiniță, copiii din Tufanu devin genii peste noapte, devin olimpici. Aici e o investiție care are nevoie de mulți ani, iar copiii aceștia au trecut printr-o perioadă în care au înregistrat istoric absențe, pentru că trebuiau să treacă dealul sau pentru că trebuia să meargă într-o școală primară în care condițiile erau ceva inimaginabil. Le-am zis să aibă răbdare și unii, și ceilalți. Mi se pare important pentru cadrele didactice să aibă răbdare cu această comunitate care nu a avut reguli, nici nu a fost luată în seamă, care a fost izolată.”

Mai are însă comunitatea răbdare? Sorina, care înțelege resorturile schimbării din papucii activistei, e mulțumită că astăzi Tufanu are voce. „Nu știu cum o să fie lucrurile în continuare, dar mie mi se pare foarte important că autoritățile acum știu despre Tufanu cu Icoana. Nu poate să mai treacă încă 30 de ani până să avem drum în Tufanu!”

POLITICIENII 

Data publicării: 13.06.2025

9 iunie 2024.

Doi băieți gemeni, cu meduza de la Versace pe tricouri, ne spun că unul vrea să fie polițist, altul primar. Suntem la doi pași de o casă cu garduri de fier cu semnul Yves Saint Laurent și de un covor cu BMW scos pe gard. Urcăm în căruță, mergem la secția de vot unde părinții lor aveau să-și aleagă primarul. „Vrei asfalt?”, îl întreabă pe cel mai vorbăreț mama. „Vrei!”. 

- Cine vrei să fie primar? 

- Când o să fiu mai mare o să fiu eu primar.

- Carte știi? Știi…  

Înainte să pornească la drum, tatăl lor a ciocănit în afișul de pe gard, exemplificativ: „Trei trandafiri votăm. Ăsta e al nostru! Ăsta trebuie să iese! Ăsta e al nostru, PDSR-ul. Cu ăsta ținem noi. Și la bine și la rău, primarul nostru!”.

2 miliarde de alegători din toată lumea au fost chemați la urne în 2024, cel mai mare an electoral din istorie. Cei puțin peste 700 din Tufanu sunt 0,000035% dintre ei și 0,003% din totalul alegătorilor români. 20% dintre toți cei cu drept de vot din Mălureni.

Cum sunt atât de mulți cu putere de decizie, toți candidații îi așteaptă în fața secției, strângând mâini. Florian Bucălie, care avea să iasă primar cu 58% din voturi, stă în cămașă albă pe un scaun ca un patriarh, zâmbind cu bunătate. Din când în când, îl mai înțeapă Adrian Parolea, candidatul Alianței Dreapta Unită, care avea să adune 6% din voturi.

„Sunt umblați prin lume…”, face Bucălie o carte de vizită flatantă comunității. Un sătean începe deja să enumere pe unde a lucrat pe-afară „cu acte”! Pe tricourile alegătorilor, strânși ciorchine sub un soare de 40 de grade, sunt scrise diverse orașe: Koln, Munchen sau Praga.

„Afară vă place? Ca afară putem face!”, le promite Parolea. 

„Cum au inventat ăștia magiunul de Topoloveni, așa avem și mătura de Mălureni! Să vezi tu ce curat și ce frumos și ce de bani o să aibă oamenii aicea”, continuă candidatul Dreptei Unite. 

Bucălie de la PSD e chiar amuzat de spectacol. „Cu tine chiar colaborez bine!

Deci, pe bune. Hai, luptă-te să ieși, hai!”.

Foto: Florian Bucălie, candidat PSD la primăria Mălureni, 9 iunie 2024

Înconjurat de oamenii din Tufanu, începe să își spună și el planurile. „Școală, cultură, drum! Apă! Toată viața ta ai mers numai prin gârlă, n-ai avut un drum, cum să ajungi la civilizație? Că plecau săracii cu cizmele lăsate acolo devale sub sălcii și lua și el pantofii în traistă și pleca la Pitești. Aia e viață? Neavând școală, păi, eu să fi avut copilul să se ducă 10 km peste deal, îl duceam? Ia mai lasă-mă, mă, cu școala ta!”, spune Bucălie. 

Cu un an înainte, întrebat direct de localnici de ce proiectele sunt doar în centrul comunei, Bucălie, consilier al primarului atunci, răspundea: „Mi-e mai aproape maieul decât cămașa!”.

Florin Bucălie, PSD, era viceprimar în 2017, când primarul în funcție, Alexandru Cristescu, a fost condamnat cu suspendare pentru favorizarea infractorului într-un caz de braconaj. I-a preluat el atribuțiile. Apoi, în 2020, a câștigat alegerile cu 75% din voturi. A rămas în funcție doar un an. A fost suspendat pentru incompatibilitate fiindcă între 2012 și 2016 când era consilier local, era plătit de primărie și ca șofer.  

În 2024, și Alexandru Cristescu a candidat din nou la primărie, din partea Partidului Umanist Social Liber, al lui Cristian Popescu Piedone, sub sloganul „Demnitate, onoare, curaj”. Mesajul a atârnat șui deasupra porții lui Ilie.

- Ia zi, când vine electricul pe-aicea?, continuă să-l bâzâie Parolea pe Bucălie.

- Ce electric?

- Microbuzul electric pentru oamenii ăștia. 

- Le-am făcut școală, mă!

- Lasă, mă, că aia era făcută demult. Unde-i placa de beton? 

- Acum am luat avizele de la Mediu…

- Aoleu Doamne, cât durează, mă, să torni o placă de beton? Fii atent aici, hai să-ți dau un sfat: turnam placa de beton, fără proiect, fără nimic!

- Ce face? Și erai la pușcărie.

- Luam 5.000 de lei amendă…

- Nu, erai la pușcărie!

- Nu aveam cum!

Promisiunea a fost că Tufanu va avea grădiniță la două luni după începerea anului școlar 2023-2024. Ca acele containere din fondul de urgență, deci care vin prin Consiliul Județean, condus de PNL, să fie puse în Tufanu, era nevoie ca primăria să toarne o fundație. Placa de beton a fost turnată abia cu o lună înainte de începerea școlii în anul următor, pregătind vizitele politicienilor din prima zi de școală. „204 copii vor învăța în trei săli de clase noi făcute din containere”, spunea pe 29 august 2024 Alina Gorghiu, ministră a Justiției, membră PNL, într-un reel de social media. Doar că 204 copii sunt de toți în școala de la Tufanu, iar în containere aveau să învețe doar cei de grădiniță, 38 de copii. 

Foto: Fosta ministră a Justiției Alina Gorghiu, în vizită la Tufanu cu Icoana în prima zi de școală, 9 septembrie 2024

Ministra

„Prima dată a zis că le aduce pe PDSR-ul, le aduce, le aduce. Apoi nu, că le aduce PNL. Nu le-a adus deloc, niciun copil nu urmează grădinița. Se poate una ca asta?”, spunea revoltat în vară unul dintre săteni.

În lipsa grădiniței, umplu ulițele cu gălăgie, alergat și jocuri cât e ziua de lungă. Cei mai mari joacă prinsa sau aleargă după o minge, se opresc doar să se uite pe ecranul unui telefon, sprijinindu-și un cap de altul, absorbiți în lumea asta a gratificării imediate. Nu au canalizare și drum, dar au TikTok, acest bazar al posibilităților virtuale inepuizabile.  

Apoi vine iar toamna, cu lumină mai blândă, gâște pe uliță și copii cu rucsace în spate, de mâna părinților sau în grupuri, pășind elastic spre școală. Pe 9 septembrie 2024, pe lângă școală sunt și o mână de jandarmi, iar asta e neobișnuit. Și ceremonia nu mai începe. 

Cu ceva întârziere, apare strângând mâini încă de la poartă Alina Gorghiu, ministra Justiției, membră PNL, însoțită de prefectul Lucian-Dragoș Predescu și de Radu Perianu, candidat pentru Camera Deputaților, ambii PNL. 

Noul primar, Florin Bucălie, e marele absent. Aveam să aflăm de la săteni că n-ar fi dat bine la București să apară primarul ales al PSD cu suita de peneliști în poze. Alina Gorghiu se plimbă prin clase și are scurte dialoguri cu copiii. La grădiniță, stă în banca mică împreună cu o fetiță, înconjurată de telefoanele echipei de social media. 

- Am învățat și să scriu legat și despărțit. 

- Cu cratimă? Bravo! Bravo! Să-mi spui, dacă o să termini cu note bune, îmi spui ce vrei anul viitor. Da? Te pup! La școală, gata, la grădiniță! Succes!

„Dragii mei, pe mine mă cheamă Alina. Îmi pare bine să vă întâlnesc. Mi-am dorit tare mult să aveți voi copiii unde să învățați mai aproape de voi și vă spun că am emoții. (...) Îmi doresc să aveți condiții mult mai bune de învățat, dar cred că e o veste bună că aveți astăzi aicea un spațiu unde să veniți la școală, nu?”, s-a adresat Gorghiu copiilor.

Un discurs care ar fi fost potrivit cu un an înainte, fiindcă elevii învață de un an la ei în sat. Evenimentul festiv era pentru grădiniță de data asta.

„Și îi rog pe copii ceva! Tot câți suntem la începutul anului, vom fi și la sfârșitul anului, da?, n-abandonăm școala, vă rog. Ia să aud, îmi promiteți că n-abandonăm școala?”

Da!, strigă corul de copii.

Cauzele abandonului școlar sunt greu de combătut cu o promisiune. De vină pentru faptul că elevii nu vin la școală sunt sărăcia, probleme de sănătate sau decalajul educațional care îi face pe o parte să renunțe. Aceste cauze sunt adesea combinate. România are cea mai ridicată rată de abandon din Europa, aproape 17%. La țară, abandonul e de trei ori mai mare decât la oraș.  

Gorghiu ia mai multe buchete de flori și îi roagă pe copii să le ofere ei doamnelor profesoare. Se face o mică și veselă busculadă.

Cu un an înainte, inspectoarea școlară adjunctă Cătălina Dumitrașcu reușea să facă liniște în mulțime ținând un deget ridicat. Strategie didactică. În 2024, nu i-a mai ieșit. Ia totuși cuvântul, acoperind rumoarea: „Pentru puține ori în viață mi s-a întâmplat să-i scriu cuiva, să-i spun, uite, copilașii ăia n-au unde să meargă la grădiniță și poate ar fi bine să găsim niște containere, să găsim o soluție. Și primul om care mi-a răspuns la această idee și a zis da, o să facem tot ce ne stă în putință, v-a vorbit mai devreme, Alina Gorghiu!”. Aplauze.

Apoi Radu Perianu: „Sunt extrem de civilizate (containerele, n.r.), copiii voștri se pot duce… Condițiile le știți, dar e doar începutul. Dar știți vorba aia, că începutul e greu, restul se fac ele… Domnul primar a promis că face și balustradă, că amenajează și zona că e și cam prăfuită, și cam periculoasă pentru copii… Ei sunt copii zburdalnici și așa mai departe…”

Nu s-au pus balustrade și zona nu s-a amenajat nici până azi. Sătenii ne-au spus că s-au plantat însă flori. Containerele au dat căldură bună iarna, dar în școala veche, copiii au stat cu hainele pe ei. Toaleta se înfundă. „Să sperăm că nu vine Sanepidu’, că închide școala”, zice șoptit un tată.

Numele Alinei Gorghiu aveam să-l aud pe ulițele din Tufanu și pe 8 decembrie, când românii ar fi trebuit să voteze în al doilea tur al alegerilor prezidențiale. Cu două zile înainte însă, Curtea Constituțională a anulat alegerile, eveniment fără precedent în România, fiindcă procesul electoral „a fost viciat pe toată durata desfășurării lui și în toate etapele de multiple neregularități și încălcări ale legislației electorale”. Acuzațiile se refereau la candidatul de extremă dreapta Călin Georgescu care a intrat în turul doi cu candidata USR Elena Lasconi.  

Sunt 509.640 alegători în Argeș, 3.439 cu toții din Mălureni. Vreo 700 în Tufanu. 41% l-au votat pe Marcel Ciolacu, 22% pe Călin Georgescu și 16% pe George Simion. 

„Ăsta e comunismul…”, îi spune un om pe uliță Sorinei. „Cine? Comuniștii au oprit alegerile?”, întreabă ea. Se adună ușor-ușor mai mulți pe uliță la o dezbatere politică. „Noi am votat PDSR-ul, că așa suntem învățați noi, PDSR, PDSR! Dar uite că nu mai vrea poporul…”

„Georgescu, ăla e președintele nostru…”, zice și Ilie.

Sorina îi întreabă didactic: „Dar de mișcarea legionară ați auzit?”

- Am auzit puțin, puțin… Ce făceau?

- Legionarii ce au făcut? Crime! 

- Când a fost atunci cu Antonescu? 

- Da, au omorât oameni politici, au împușcat... Cine credeți voi că au fost primele comunități căsăpite în România? Zi și tu, Ilie, după capul tău.

- Țiganii. 

- Exact. Și cu evreii. Mă, când auziți legionari, să fugiți ca de dracu’. 

- Și cine sunt legionari? Eu nu am auzit de ăștia până acum. Nu mai e legionari la noi de… Or fi ascunși…

- Păi sunt ascunși în spatele vorbelor. Ăștia care zic țara, neamul, poporul... 

- Tot ei ne-a condus până acum. Ei decid pentru noi? Pentru 2 milioane și ceva de voturi? Păi, noi am votat!

În anii ‘40, în comuna Mălureni erau 38 de legionari și doi comandanți ai acestora (fără localitățile Zărnești și Bunești la acea dată).

Se șterge încrâncenarea când încep să vorbească de viața din bătătura lor, drumul, școala. 

- Cum o chema pe aia, mă, fata aia blondă? 

- Doamna Gorghiu. 

- Gorghiu? 

- Ministra!

- Păi, știa Romică pe cine aplaudă.

- Păi, a venit și Dragoș. Dragoș, de la PNL, domnul prefect. Și a zis: vă promit că vă bag balastru, că vă bag mijloc de transport. Și când am auzit și noi am aplaudat!

- Aplaudam și eu dacă eram acolo. Și eu aș fi aplaudat la fel ca și voi! Da, măi, Ilie, păi asta-i viața. 

- Să auzi așa ceva din gura la un om, că face…, continuă Romică.

Râd tare, cu capul pe spate, chiar dacă gluma nu-i așa bună. Dar râsul descarcă furia. Pe la case strălucesc instalații în așteptarea Crăciunului. Oamenii au venit din străinătăți să taie porcul. E cerul întunecat de iarnă, gunoaiele colorate de pe albie sar mai tare în ochi. Femeile cu plase cu mandarine se opresc de vorbă pe la bănci. Dacă e ceva care a făcut valea asta să supraviețuiască, acela e umorul.

E început de 2025 și vorbesc cu primarul în funcție de câteva luni, Florian Bucălie, despre drum. „Avem și devizul și urmează să le depunem pe ce măsură s-o da drumul la Ministerul Dezvoltării, pentru că din banii locali nu putem să facem. 70.000 și ceva de lei cu gabioane cu tot, că trebuie să gabionez. 70 de miliarde vechi!”.

Când am plecat din comunitate, pe 8 decembrie 2024, la radio încă se dădeau fragmente din declarația lui Klaus Iohannis făcută cu două zile înainte, când s-au anulat alegerile: „România este o țară stabilă, o țară sigură și o țară solidă, să știm cu toții. România nu este în dificultate.” Un fior de „Toamna patriarhului” peste „vlăguitul regat al tristeții”.

Istoria e rotundă și la Mălureni, ca peste tot în lume, după cum aveam să aflu din „Monografia” lui Petre Tudose:

• În martie 1941, Ion Antonescu, conducătorului statului atunci, organizează un plebiscit pentru aprobarea sau dezaprobarea modului cum a condus țara timp de șase luni. În Zărnești și Mălureni sunt înregistrați la vot 1.631 de votanți și doar doi spun „Nu”. Cine or fi fost cei doi care fluierau în biserică?
• În 1946, e mare lipsă de porumb și scumpiri care îi afectează mai ales pe cei săraci care „sunt expuși să moară de foame”, scria șeful de post într-un raport. 7 noiembrie 1946, același șef de post raporta un caz de speculă, al primarului chiar, Constantin Dascălu, care a adus prin Prefectură un vagon de grâu pe care l-a vândut la preț de speculă „deși trebuia să-l vândă prin cooperativă”. 
• Urmează alegerile din 19 noiembrie 1946, când PNȚ și PNL erau opoziția comuniștilor. Au venit în comună și ostași sovietici. Șeful postului de jandarmi scria că „populația vorbește că sosirea soldaților sovietici are dublu scop: pe de-o parte să grăbească transportul de lemne, pe de alta să asigure reușita în alegeri a guvernului, deci alegerile nu ar fi libere”. Raporta și că soldații ruși vindeau din lemne pentru băutură și mâncare. La alegerile din 19 noiembrie, simțind că alegerile nu ar fi libere, „agenții opoziției au tras clopotele chemând populația să apere pe delegații opoziției și să păzească urnele să nu fie furate.” Sunt menționați câțiva agitatori de la PNL, unul care ar fi dat țuică locuitorilor pentru a-i vota pe liberali, un altul de la PNȚ a barat cu bușteni șoseaua de la Merișani pentru a nu intra mașina să ridice urnele. Același șef de post de jandarmi raporta pe 11 decembrie 1946 că „majoritatea cetățenilor ce fac parte din grupările partidelor de opoziție contestă alegerile susținând că n-au putut vota și că n-au fost alegeri libere. Persistă a crede că mai curând sau mai târziu se vor face noi alegeri - care ar fi mai libere.”
• În 1947 - invazie de omizi.
• Primele tractoare ale colectivizării au fost întâmpinate de săteni cu bolovani.
• 1953, în comună erau semnalați 12 chiaburi.

• Atestare documentară a Mălureniului - 15 aprilie 1456 de către „Io Vladislav voevod și domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul lui Dan, marele voevod” dă în stăpânire comuna și altele din jur lui Mogoș. Pe la 1.500 sunt atestate și celelalte sate, inclusiv Păuleasca. Comuna are 569 de ani, e mai bătrână cu trei ani decât Bucureștiul.
• Poziționare, relief, climă: localitatea este în nord-vestul județului Argeș, are o suprafață de 108 km pătrați, cu 6.000 de hectare de păduri, cu un relief deluros numit Gruiurile Argeșului, subunitate a Piemontului Getic și străbătută de râul Vâlsan, afluent al Argeșului și climat temperat de dealuri.
• Mari reușite: profesorul de Biologie Nicolae Stoica care a predat în comună între 1959 și 1962, a descoperit peștele fosil Romanichtis Valsanicola, numit popular Asprete, în cursul superior al Vâlsanului, „pește care nu se mai găsește în alt loc pe Glob și care a supraviețuit numai în acest râu.” În 2020, au fost văzute 12 exemplare din acest pește rar pe Vâlsan

„La 22 mai 1834, ocârmuirea județului Argeș poruncește să se cerceteze dacă în cuprinsul plășii Curtea de Argeș sunt țigani fugiți și adăpostiți de țigani sau de locuitorii din zonă. Se raportează că sunt 8 sălașe de țigani ai mănăstirii Cozia.”

O săptămână m-a tot prins miezul nopții citind „Monografia comunei Mălureni, Argeș”, de Petre Tudose. Pierd noțiunea timpului cu o carte despre care nu credeam vreodată că ar fi atât de captivantă. Dar dintr-o dată, tot ce am văzut în cătunul de romi din Tufanu în ultimii doi ani începe să capete un alt sens. Căci rasismul nostru de toate zilele are istorie. Ce a scris fostul inspector școlar Petre Tudose despre istoricul comunei e ca o lumânare în întuneric.

1917. „Biserica Sfânta Vineri din Pitești se plângea Prefecturii că în pădurea din apropierea satului Bădiceni, aflată în proprietatea bisericii, și-au făcut bordeie 18 familii de țigani nomazi. Cerea să se ia măsuri pentru alungarea lor întrucât făceau stricăciuni pădurii.”

Tinerii din comună, romi și neromi, au căzut cu sutele în cele două războaie mondiale, aflu din monografie: „Rudarii n-au boicotat istoria și n-au rămas niciodată în afara ei. Ei și-au dat jertfa de sânge în Primul Război Mondial prin Geamăna Gheorghe, Geamăna Constantin, Tinva Anghel, Geamănu I. Ion, Blejdea Hristea și alții.”

Moșia Păuleasca era în proprietatea unui anume Friedricha Iselim, „supus al statului elvețian, 146 de hectare, teren diferit”. Câțiva săteni, 51, au fost împroprietăriți, majoritatea veterani de război, cum li se promisese. Niciunul rom.

Pădurea de la Tufanu a încălzit soldații fiindcă oamenii erau în ‘42 obligați să expedieze lemne de foc armatei. Din munca femeilor din Mălureni în Al Doilea Război, soldații de pe front au avut flanele, ciorapi și mănuși, iar în 1942 „se întreprind acțiuni de ajutorare prin muncă - coasă, strâns fân, sapă - a văduvelor de război”.

În 1960, autoritățile realizează că acolo e nevoie de o școală. Se construiește o școală primară în 1964, cu ajutorul rudarilor localnici. Cu anii, școala cu o singură încăpere unde se preda la simultan a devenit neîncăpătoare. În toată Păuleasca, la recensământul din 1966 erau 242 de suflete numărate, 4% din populația comunei. În 2021 erau cam 22% din populația comunei. Cu vreo 200 de copii de școală.

În 2002, erau 124 de dosare de ajutor social a câte 215 milioane lunar. În 2024, sunt în jur de 200 de dosare de venit minim garantat, 346 de lei de persoană. 80% dintre oamenii din Tufanu. Sute de oameni care trăiesc cu 11 lei pe zi, cu 2,31 euro. 

OAMENII DIN TUFANU

Data publicării: 14.06.2025

Miranda este în clasa a doua și știe să scrie și să citească, așa că arată asta ori de câte ori îi dai ocazia. Ne cere cărți „cu Zâna-fluture și cu Cenușăreasa”. Data viitoare povestește din ce a citit. Recită sau cântă tot ce a învățat la școală. La „Vine, vine primăvara” e acompaniată de verișorul ei Daniel. Nu le place concurența, așa că în timp ce cântă se și ciupesc tare, ca unul să cedeze. 

Miranda își dorește, când va fi mare, să „fie la televizor, așa ca voi” și rămâne cu mine gândul ăsta că e atâta nevoie ca povestea unei comunități să fie spusă de oamenii comunității.

Sunt câțiva care au ajuns și la o școală profesională din Tufanu, puțini. Fratele lui Raul, Remus, de exemplu. El tot povestește cum odată, de frică să nu rămână repetent, a ținut-o într-o fugă tot drumul spre școală prin pădure. Că era pe final de an și nu a mai vrut nimeni să meargă cu el. Și că de multe ori a văzut urme de urs. 

L-am cunoscut în vara în care a intrat în clasa a noua la Mioveni. Își purta ochelarii de soare agățați de urechi și cu lentilele pe ceafă. Era mândru. L-am reîntâlnit în poarta școlii din Tufanu peste câteva luni, iarna. Mi-a zis că nu mai merge la școală, era prea grea naveta. Întâi cu bicicleta până la drumul asfaltat, apoi microbuz, încă o bucată de mers pe jos. Promite că se întoarce la școală când se încălzește. Promite. 

A mai trecut un an școlar. Apoi, în prima zi de școală, 9 septembrie 2024, ne-am întâlnit cu o mamă și cu băiatul ei mai mare care se întorceau de la înscrieri la școala profesională. Peste câteva luni, aflăm că „s-a însurat” cu o colegă de clasă. El merge în continuare la școală, ea nu. Locuiesc împreună cu familia băiatului. 

„M-am întâlnit zilele trecute cu un băiețel la profesională la Curtea de Argeș, cineva îi plătește căminul, are și bursă, n-are absențe deloc. În weekend se duce la niște rude și mai muncește. L-am rugat să meargă și în comunitate să le spună”, povestește directoarea școlii, Antoaneta Tudorache, despre un alt băiat. Îl tot face ambasador în discuțiile ei, fiindcă aceste cazuri sunt mai rare decât aspretele din Vâlsan. 

Acum își pune nădejdea în Raul, în clasa a opta, să dea Evaluarea Națională. „Este deștept foc și vrea la liceu!”.

Lui Raul îi place la școală, e cel mai bun din clasă. A luat premiul trei, are cea mai mare medie din școală. În 2023, ne spunea că vrea să fie primul din sat care dă bacalaureatul. „Nimeni nu l-a mai dat”. La un an distanță, ne spune că vrea să facă un liceu sau școală profesională. Dar e hotărât să rămână la școală, toată lumea îl încurajează. Inclusiv părinții plecați la muncă în Germania. Vrea să se ducă și el acolo vara. 

Vara pe uliță

Vlăduț urcă pe bicicleta trăncănitoare și ne deschide drumul, să nu ne atace câinii. Două jurnaliste în toată firea și micuțul războinic de pregătitoare. E coleg cu Isabela, o fetiță cu ochi mari căprui și păr lung, căreia îi dă bicicleta să se dea și ea de oricâte ori îi cere. Fata culege flori din pădure, unele mov, cu tulpină înaltă. Pornesc la vale, el pe bicicletă și ea alergând în spate. Au fost trimiși până la magazin. „Trei ness, două gume, trei ness, două gume”, repetă Vlăduț întruna să nu uite.

Pe Isaura cu ochii ei verzi ca primăvara, care stă tot pe deal, am întâlnit-o prima dată la ea în bătătură, când a venit Sorina cu culori și coli și au desenat cu toții pe iarbă. Fluturii o deranjau învârtindu-se pe lângă ea ca în jurul unei flori. Și-a arătat desenul: o casă. Am văzut-o și la școală când a intrat la pregătitoare și după ce a terminat primul an, cu câțiva centimetri mai înaltă și cu mândrii noi. „Mi-a plăcut cel mai mult când am făcut... ședință. Cum îi zice?”. „Serbare”, îi șoptește mama. „Serbare. Am învățat litere de mână, alfabetul, am știut ceva… Știu să citesc!”, ne zice din căruță. Gata, a intrat în vacanță.

Sorina intră mereu în jocul lor. Acum caută cuvinte cu fiecare literă din alfabet, înconjurată de vreo cinci copii. „A de la Ana. B de la? BMW… Sau broască. C de la? Cal sau căruță.

D de la Daniel. E de la? Edu… E un nume, nu? F de la? Familie. Ș? Șerpoi! Hai să-l mai facem și pe Z. Z de la? Zei! Zei! Zei! Zală! Măi, dar de unde știți voi de zei?”, „Am învățat la școală! Ne-a învățat doamna Mariana. Pe mine m-a învățat domnul profesor”. „Și știți vreun zeu?”. „Dumnezeu!”.

Mario apare și el și se prinde în joc. Lui și lui Daniel îi plac supereroii. Hulk, mai ales, dar și Superman. Uneori se prinde într-un dans cu Miranda. Suficient ca Daniel să le strige: „Mi-e rușine! Opriți-vă!”

Când am rămas peste noapte la ei și mi-au umplut un borcan de licurici, m-au întrebat dacă m-aș muta acolo. Le-am spus că n-am ce munci la ei în sat, dar că o să mă întorc. Apoi copiii au încercat să-l sperie pe Mario că există fantome. L-am chemat să-i spun un secret la ureche: „Nu există fantome!”.

Dar de când tot merg la ei mă bântuie pe mine gândul că degeaba le zici că nu există duhuri rele, când ei pricep repede în viață că există vise care se zdrobesc. Doar pentru că s-au născut în Tufanu. Pentru că n-au o școală de calitate. Că n-au dispensar aproape. Și că n-au drum.

Există o hartă a șanselor făcută pe anul 2023 care spune că dacă ești din Argeș te poți aștepta la un salariu mediu net de aproximativ 4013 lei, o rata a șomajului de 3.55% și o speranță de viață de aproximativ 76.16 ani. Tot în 2023, 79% dintre elevi au luat Bac-ul și 77.5% Evaluarea Națională. Evident, asta e media. Cu cât te duci mai spre rural, cu atât șansele copiilor scad. Din Tufanu nu a luat nimeni Evaluarea sau Bacul niciodată.

Când își pierd încrederea în puterile de supereroi?

40,5% dintre români au un nivel scăzut de educație, 0,01% sunt din Tufanu. 95 de milioane de europeni sunt în risc de sărăcie și excluziune socială. 0,01 sunt din Tufanu.

Dar puterea lor crește cum pui lupa pe comunitate și oamenii au început să-și dea seama. Dintre toți oamenii din comună, adică 4.660, cei din Tufanu sunt un sfert. 20% din totalul alegătorilor din comună sunt din Tufanu.

O tânără de 16 ani cu un copil mic mi-a spus în ziua alegerilor locale că ar vrea de la viitorul primar pamperși. Mama ei spune că nu mai crede în nimic, așa că nici nu mai numește ce vrea.

Într-o altă curte se pregătește un grătar cu un pui care își arată copanele dintr-un lighean albastru. Adunați în jurul mesei sau pe jos pe prag stau copii, adulți și o grămăjoară de pisoi abia născuți, cu picioare tremurânde. 

Capul familiei își scoate telefonul și arată o postare pe FB dintr-o iarnă când au ieșit să deblocheze drumul înghețat care trecea prin gârlă. De atunci s-au pus niște gabioane și drumul urmează cursul apei, dar e înălțat, nu se mai inundă. Însă pe cei patru kilometri până la asfalt tot îi faci în jumate de oră cu mașina. În mod normal ar dura câteva minute.

„Suntem amărâți rău în valea asta. Și dacă se schimbă (primarul, n.r.), tot n-o să facă. De când zice că face, dar tot așa o să rămână valea asta. Ne-a promis că ne face, dar e toți pe bani. Așa o să crească și ei, tot amărâți…”, spune mama așezată pe prispă și înconjurată de trei copii care ar fi trebuit să meargă la grădiniță.

Înaintea unui prânz din 2024, satul tace. Trebuie să-și îngroape un mort. E pomană și oamenii trec pe rând pe uliță cu o farfurie cu o felie de cozonac și o lingură de gem. Mergem și noi, dar ni se spune din start că nu se filmează sau pozează înmormântările, nu se face, „e păcat”. 

Aflăm că la evenimente, nunți sau înmormântări, sunt chemate bucătărese care nu sunt rome. „Că altfel nu-ți vin vecinii să mănânce”.

Câteva familii din cătun mai fac inele pentru mături. Ion Necșoiu curăță tufanii pentru mături în spatele sârmei de rufe pe care atârnă și haine cu branduri YSL sau Versace. E printre puținii care mai fac asta, tineretul a plecat. El a început să le facă împreună cu familia când avea vreo 10 ani, „că nu prea era școală înainte”. Era doar școală primară, clasele I-IV, cu un învățător care preda pentru toate vârstele, așa a prins el.

David, fiul mai mare, n-a mers nici el la școală, nici afară n-a plecat „că e rău”. „Aici e bine?”, îl provoc. Râde să iasă din încurcătură: „Acolo nu e bine, aici nu e bine… Pe unde te-ai duce nu e bine. Dar contează drumul. Dacă bagă transport, se angajează lumea…” 

Muncește cu ziua când poate și face și el mături. „Eu nu știu o boabă… Dacă n-am avut și noi școală ca lumea să ne învețe cum au învățat alți copii, e rău. Să dai la un liceu, să ai și tu carte, știți vorba aia: ai carte, ai parte. N-ai carte, uite la ce stăm, la mături, la cai, la treburi dintr-astea. Că toți promite până se vede pe scaun. Când la urmă, nu mai are nevoie de nimeni…”.

Fratele lui mai mic se duce la școală.

M-au întrebat mulți dacă nu mi-e frică acolo și nu știu cum să le zic că e o comunitate normală, cu conflicte pe care le găsești în toate satele sărace. Tulburarea liniștii publice a adus comunității amenzi de aproape 8.000 de lei, zic cifrele primite de la Jandarmeria Argeș pentru primele șapte luni din 2024. Pe toată comuna au avut 162 de solicitări, majoritatea legate de „stări conflictuale și violență în familie”. „Locuitorii din comunitatea menționată au fost sancționați contravențional pentru încălcarea unor norme legale, în afara acestei comunități”, cei mai mulți pentru că cerșesc prin diverse orașe. Oamenii sunt politicoși, îți dau „săru-mâna” și locul pe bancă, te servesc cu ce au pe masă și îți mulțumesc că ai trecut pe la ei.   

Excursie

După ce am trecut podul de la Cernavodă, directoarea Antoaneta Tudorache se ridică în picioare și îi întreabă: „În ce regiune a țării suntem?”. „Dobrogea!”, strigă copiii. Era 2 iulie 2024 când vreo 20 de copii din Tufanu au mers în prima excursie din viața lor, alături de alți copii din alte sate din Mălureni.  

Printr-un program de combatere a abandonului școlar pe fonduri europene, din Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), elevii școlii din Mălureni, de care aparține și cea din Tufanu, au mers într-o excursie. 

Când a început să se inunde cu albastru geamurile autobuzelor pe partea dreaptă, toți copiii din stânga au mers către vecinii lor să se uite mai bine. „Wow!”, i-au spus prelung Mării Negre.

S-au plimbat pe faleză la deal și la vale preț de câteva sute de selfie-uri. În părculețul cu leagăne din port, copiii din Tufanu și-au etalat forța, în așteptarea copiilor din celelalte școli care și-au permis și o plimbare în roată. Giani i-a bătut pe toți la tracțiuni la bară. A făcut în jur de 60, în serii de câte 10-15. Inegalabil. E mic și slăbuț, dar cu un biceps ca stânca lucrat în pădurile de acasă. Mi-a spus că ar mai merge în excursie. 

Au mers la delfinariu unde s-au pierdut printre sutele de vizitatori. S-au uitat la capre, păuni, zebre și alte vietăți.  
Obosiți și înfometați, s-au îndreptat spre mall. Au ajuns înapoi acasă spre miezul nopții. Un părinte i-a așteptat la capătul pădurii, spre asfalt. 

Din toată ziua trăită cu bucurie, printre copii și adolescenți a rămas vie plimbarea cu barca. Eu și opt copii cu veste de salvare, săltați de valuri și cu mâinile pe sus cântând:

„Chiar dacă ești moldovean, ardelean sau țigan

Suntem made in Romanie. Iali, iali, iali!”  

Cu o lună înainte, copiii de gimnaziu au pregătit un cântec pentru final de an, de la „Picii lu' Soreasca” - Suflet de copil. Stau aliniați în clasă, negativul cântă din boxe și ei cântă cu tot sufletul. Giani stă cu brațele clește prinse pe geam, cocoțat dinspre exterior.

„Copilărie, unde te grăbești? 

Mai stai un pic în lumea noastră plină de povești…

Peste ani tu o să ne lipsești

Chiar și atunci o să avem… 

Suflet de copil.”