Sunt Alexandra, sunt profă de franceză și am intrat în învățământ acum 16 ani, convinsă că o să schimb lumea. Mi s-a spus că este imposibil, că mă voi face mare și îmi va trece. Iată, m-am făcut mare, dar nu mi-a trecut. Astăzi cred că sala de clasă este o lume. Știu că nu voi produce schimbare pentru toate cele 30 de bănci din lumea mea mică, dar sunt sigură că voi schimba câteva dintre ele. Bancă cu bancă, de la mine și de la colegii mei, lumile astea mici din sala de clasă pot schimba lumea asta mare în care trăim.
Despre obsesia noastră pentru ratare vorbesc cei doi Profesori de Școala 9 în această săptămână. Monica Halaszi și Horia Corcheș au analizat discursul mass-media în timpul Jocurilor Olimpice de la Tokyo, centrat obsesiv pe ce nu au reușit să facă atleții români, nu pe ce înseamnă să fie acolo, printre cei mai buni sportivi ai lumii. Aceeași atitudine au întâlnit-o adesea și la școală, cu directori care urmărind de pe margine, găseau inutile participările la concursuri fără un loc pe podium și erau orbi la efortul participării.
Predarea fonetică a limbii engleze la clasele mici le oferă elevilor reguli accesibile și unelte de decodare, ca să poată deveni cât mai devreme cititori.
Întrebarea „ce vrei să te faci atunci când te faci mare?” ne însoțește copilăria și, într-o formă sau alta, revine pe parcursul școlii. Răspunsul așteptat, atât de bunici, cât și de profesori, este de tipul: doctor, avocat, pompier sau șofer.