
Încă învață despre fotografie. Un optimist, curios și constant cu dor de ducă.

A terminat Colegiul de Informatică „Tudor Vianu” în comunism, când abia apăruseră PC-urile. A fost printre puținii olimpici la informatică ai țării, iar părinții săi au lucrat amândoi la Centrul de calcul înființat de Grigore Moisil. S-a angajat la Google în SUA în anii 2000, deși nu știa nimic atunci despre companie. S-a întors în țară fiindcă și-a dat seama că vrea să predea într-un loc unde să facă o diferență. De 13 ani pregătește elevi care ajung printre primii pe țară în fiecare an. Crede că România e pe bune tare la informatică și că lucrul ăsta trebuie încurajat. Într-un interviu pentru Școala 9, Cristian Frâncu vine cu o opinie contrară percepției generală despre sistemul de educație românesc: „E unul bun. Cine spune altfel nu are comparație!”.
Am vorbit cu un profesor universitar, care scrie o cercetare despre curiozitate, despre ce înseamnă să fii și cercetător și profesor, în România. Dragoș Grigorescu ne-a povestit despre nevoia ca cercetările să fie punct de plecare în politici publice: „Ai acest sentiment al paralelismului. Tu-ți vezi de pasiunea ta cu câțiva cu care împărtășești pasiunea și societatea își vede de-ale ei. Și așa e o ruptură între cunoaștere și rezultatele cunoașterii.”
16% din profesorii din România primesc gradații de merit, adică un plus de 25% la salariu pentru cinci ani. Asta înseamnă dosare voluminoase cu diferite adeverințe, în mare parte. Am urmărit cum a crescut piața hârtiilor în ultimii 13 ani, de când se acordă această premiere. Am dat peste site-uri care oferă contracost adeverințe, am fost martoră la adevărate lupte pentru întocmirea acestor dosare și găsirea cunoștințelor care le pot împinge mai în față. După o grevă generală care a adus în prim plan discuțiile, legitime de altfel, despre salariile profesorilor, cred că e timpul să vorbim fără perdea și despre cine le merită.