Inspirați de „Drama premiantului”, textul semnat de Alis Anagnostakis pe care l-am publicat în octombrie 2018, am strâns de la cititorii noștri alte povești despre presiunea de a avea cele mai bune note. Iată primele dintre ele.
Învățarea este un proces, nu o destinație
Eram la grădiniță, abia intrasem în grupa mică. La prima ședință cu părinții, educatoarea a defilat cu caietul meu prin fața părinților, arătându-le cât de îngrijit scriu. Spunea că am cel mai frumos caiet din clasă.
Știu povestea asta de la mama, care o spune și acum, 20 de ani mai târziu, ori de câte ori are ocazia. Puteam să am fie un caiet frumos, fie cel mai frumos caiet – pe mama, doar a doua variantă o făcea fericită. Și, copil fiind, cel mai important lucru pentru mine era fericirea mamei mele.
Am avut cele mai mari medii în gimnaziu și în liceu. Am luat cele mai mari note la examenul de Bacalaureat. Mergeam la olimpiade și concursuri școlare. 12 ani de școală, 12 coronițe. Dar când luam un 9, mama mă întreba cine a luat 10.
„Important e să fii tu mulțumită, nu eu.” Asta mi-a zis când am sunat-o să-i spun că nu sunt printre primii admiși la facultate. Pentru mine, reușita nu a fost atunci completă – intrasem, dar nu printre primii.
Același lucru mi l-a spus când, la 21 de ani, am anunțat-o că am un iubit. «Important e să-ți placă ție, nu mie.» Știam că nu îi place și pentru mine a contat. Și încă mai contează.
Superlativul ăsta m-a urmărit toată viața și încă îmi mai dă târcoale. Tânjesc după perfecțiune în tot ce fac. Trebuie să am cel mai frumos caiet indiferent de forma pe care o poate lua acesta. Mă pedepsesc atunci când greșesc și tind să fac același lucru și cu cei din jur.
Presiunea de a fi cel mai bun mi-a suflat în ceafă toată copilăria. A venit din toate direcțiile: părinți, familie, profesori.
Trebuie să învățăm cum să învățam și trebuie să înțelegem că învățarea este un proces, nu o destinație la sfârșitul căreia ești premiat cu o coroniță. Eu nu am știut asta până târziu, dar copiii mei vor ști.
De Alina-Georgiana Buzoianu
Am uitat să mă bucur de prezent
„Aurora” (referință la numele colegei cu care era mereu în competiție Alis) am fost și eu pentru mulți dintre colegii mei de școală generală. Fără voia mea. Dacă eu voiam doar să învăț și să citesc pentru mine, să am șansa de a pleca dintr-un oraș mic de la malul Dunării care mi se părea că nu poate să mai ofere mare lucru, pentru ceilalți colegi, școala era o competiție cu noi, premianții clasei. La fel și pentru părinții lor, care mă sunau să mă întrebe ce teme avem pentru a doua zi. Și care încercau prin copiii lor sa aibă rezultatele pe care ei nu le-au avut.
Sub lanțurile perfecțiunii autoimpuse am ratat multe din micile bucurii ale copilăriei. La fel ca Aurora, m-am trezit destul de târziu din această competiție cu mine. De-abia după ce am născut primul copil mi-am dat seama că nu îi doresc un carnet de note plin de „Foarte bine”, ci mai degrabă un bagaj de amintiri frumoase, de joacă și de cât mai multă libertate care să-i lase loc să-și descopere pasiunea. Ori de câte ori fiica mea alege să se joace acasă, să se urce în copaci, să facă orice altceva în loc să mai facă un exercițiu suplimentar la matematică – cum am făcut eu în copilărie –, îmi reamintesc visurile mărunte la care am renunțat în copilărie, cum a fost cel de a deveni cântăreață ori atletă.
Presiunea de a avea cele mai bune note a fost una autoimpusă cu speranța că voi avea un viitor de succes, însă în goana după viitor am uitat să mă bucur de prezent.
De Mihaela Manea
Mă obișnuisem cu perfecțiunea
Pentru mine, coronița de la finalul anului și-a pierdut importanța încă dinainte de a o primi. Era ceva normal la care m-am așteptat. Nu o dramă, ci un amănunt lipsit de importanță. Era ceva pentru care nu am muncit niciodată cu adevărat. Învățatul mi-a făcut întotdeauna plăcere, din școala primară și până în liceu. În prima zi din clasa I am ajuns acasă și, plină de încântare, am citit într-o singură zi tot abecedarul. Tot ce a urmat a fost de o plictiseală teribilă.
Profesorii se obișnuiseră atât de mult cu faptul că învățam încât chiar și dacă nu o făceam, presupuneau că știu. Cred doar că am învățat repede ce înseamnă acest sistem - școala - după care l-am dominat timp de 12 ani cu o ușurință incredibilă. Știam ce trebuie să fac să iau note bune și urmam rețeta. Relația cu profesorii era de multe ori foarte subiectivă. Chiar dacă nu eram bună la o materie, în cancelarie se discutau chestiile astea. Profesorii care mă plăceau puneau vorbe bune. Ceilalți nu mi-ar fi dat o notă mică, să nu îmi strice media sau să nu mă descurajeze.
Un alt noroc a fost că materiile la care nu mă pricepeam nu erau considerate „serioase”. Profii de sport și desen îmi dădeau 10 chiar dacă eram o elevă fără talent artistic și cu două picioare stângi. Matematica, româna, limbile străine, geografia și istoria. Cam astea erau materiile importante. Restul funcționau ca niște foi de indigo care pur și simplu dublau notele. Copii care desenau superb luau nota 7 sau 8 pentru că erau slabi la română și la mate.
Chiar dacă eram tot timpul premiantă, am simțit inegalitatea din școală tot timpul. Am încercat să lupt cu ea așa cum am știut mai bine, dar cu mintea de copil pe care o aveam atunci.
În școala generală am început să îmi ajut colegii la teme, dar refuzam să le dau să copieze ce am scris. Stăteam ore să le explic ceea ce mi se părea atât de ușor de înțeles. În liceu am încercat să provoc profesorii la o discuție pe tema asta. Atunci când ne întrebau dacă avem nemulțumiri legate de note le ziceam direct că mi-au dat prea mult. Ba chiar la o lucrare la latină am greșit intenționat ca să potolesc o profesoară care mă idolatriza și, implicit, mă favoriza la note. Mi-a dat 7 pe o lucrare care merita 5 și mi-a ținut un discurs de câteva minute despre cum nu se aștepta la așa ceva de la mine.
Aș vrea să spun că notele nu au însemnat nimic pentru mine. Cu toate astea, am simțit că îmi dădeau un fel de validare, îmi arătau că încă sunt pe drumul cel bun.
Atunci când am luat prima notă de 5 am plâns. Mă obișnuisem cu perfecțiunea, or viața nu e perfectă. Drama începe însă atunci când începi să pierzi locul de pe podium. Vine la pachet cu nesiguranță, cu furie, cu sentimentul că nu ești niciodată suficient de bun.
De Teodora Ștefan
Era de neconceput să obosesc
Din primară am realizat că e nevoie de multă muncă să ajungi cineva și am căpătat un spirit competitiv teribil. Apăreau tot felul de concursuri de la un an la altul, iar ai mei erau la curent cu fiecare greşeluță pe care cutărescu nu a făcut-o, iar eu, de aș fi fost mai atentă, poate că aș fi luat o sută de puncte și aș fi ieșit (din nou) înaintea lui cutărică. În verile acelor ani obișnuiam să merg la bunici și să răsfoiesc cu multă admirație carnetul de note din liceu al mamei: îmi promiteam că așa o să fiu și eu, ca să o fac pe mama mândră de mine.
Era de neconceput să obosesc sau pur și simplu să vreau o pauză de la atâta alergătură. La fel a fost și cu notele, care m-au urmărit și m-au epuizat absolut în toți anii de școală. Nota 10 a fost mereu ceva firesc și banal, nimic surprinzător sau demn de apreciat. Ce era mai puțin de 9 sau 10 trebuia remarcat de profesori, trebuia spus și dezbătut acasă, de ce, cum și cine a luat mai mult. Ca să nu decad în ochii profesorilor și să nu dezamăgesc pe nimeni, am știut mereu că trebuie să iau coroniță și în același timp să fiu printre primii la concursurile interjudețene, să mă calific la națională la matematică și eventual să mă întorc acasă cu medalie.
Mi-am legat stima de sine de tot ceea ce înseamnă competiție într-un mod profund întristător și probabil iremediabil.
Nu am putut niciodată să las deoparte micile mele bucurii de copil iubitor de artă și mă trezeam adesea scriind câte o poezie pentru revista școlii sau cântând în corul liceului, momente în care mă mustra conștiința că nu făceam ceva „util”, care să se concretizeze într-un premiu, o notă bună sau o diplomă.
La final de clasa a VIII-a, nu reușeam să mă odihnesc cu o noapte înainte și tremuram înainte de concursuri, plângeam în hohote atunci când nu eram premiată, petreceam pauzele repetând la istorie sau la biologie, de teama vreunei note mici. Nu aveam nicio prietenă cu care să pot vorbi despre tot ce mi se întâmpla, nu făceam sport și nu ieșeam în oraș cu tineri de vârsta mea. Nu eram la curent cu ceea ce înseamnă muzica, filmele, cărțile preferate ale adolescenților de seama mea. Oricât încercam să-mi fac prieteni, nu știam cum să întrețin conversații.
La începutul liceului, după o vară plină de reflecție asupra a ceea ce ajunsesem și a ceea ce îmi doream cu adevărat să fiu, am reușit să leg două frumoase prietenii. Cu Iuliana (care mă întrecuse printr-a VII-a la olimpiada la română și plânsesem în continuu un weekend întreg) am citit și scris poezie contemporană, am mers la ateliere de scriere creativă, la workshopuri pentru tineri, festivaluri de film și prin tot soiul de escapade magnifice care ne-au marcat anii de liceu. Cu Oana (cu care fusesem colegă în gimnaziu, dar nu reușisem să vorbesc aproape deloc, căci eram permanent ocupată să învăț pentru vreun test sau vreo ascultare), am mers în tabere religioase, am cântat la chitară și am făcut voluntariat. Odată ce ele au apărut lângă mine, în fruntea priorităților mele nu au mai fost reușitele din școală, ci am urmărit mereu să îmi păstrez umanitatea și prietenii, să călătoresc atât cât se poate și să fac bine celor de lângă mine.
Anul acesta am terminat clasa a XII-a și am fost șefă de promoție. În discursul meu am vorbit despre influența pozitivă enormă pe care au avut-o anumite mici „nuclee” precum corul liceului sau cenaclul literar asupra dezvoltării mele spirituale. Consider că olimpiada ar trebui să fie doar un prilej de a învăța ceva lucruri interesante și de a cunoaște tineri care îți împărtășesc pasiunea. Nicidecum o aducătoare de premii mult râvnite, care satisfac mândria profesorilor și a părinților, nicidecum un scop primordial, nicidecum un motiv suficient ca să uiți cu totul de sănătatea ta fizică sau emoțională.
De Maria (autoarea a cerut să rămână anonimă)
