Ce putem învăța din intervențiile psihologice de criză în școli de după prăbușirea internatului Liceului „Tamási Áron” și inundarea salinei Praid?
Bucureștiul a recăpătat repede aerul de dinainte de pandemie o dată cu începerea școlii: trafic, autobuze pline, oameni pe străzi. „Începem să intrăm în normalitate, eu cred că asta e cel mai important”, spune aproape euforic o mamă care și-a lăsat copilul în fața Școlii 179 din București. Este una din unitățile de învățământ care au organizat două schimburi pentru elevii din învățământul primar și cei de a opta. Și când și-au lăsat copiii la școală, s-au adunat ciorchine la poartă, până i-a alungat paznicul. Deschiderea școlii i-a făcut să uite de pandemie.
Când se stabilea forma proiectului „România educată”, am trimis către Ministerul Educației - pe căi oficiale - propunerea includerii în lege a principiului parteneriatului „școală-comunitate-familie”. Nu a existat deschidere și interes, nu a fost inclus în lege, așa cum nu a fost inclus nici principiul conform căruia școala răspunde pentru orice se întâmplă în interiorul său. Responsabilitatea din perspectiva statului este mai degrabă pestă sau blasfemie, nu concept asumat sau crez.