Mi-e foarte greu să scriu despre „Adolescence”. În primul rând pentru că nu știu cum să încep. Ca om care-și dă mai mult sau mai puțin profesional (deși arareori profesionist) cu părerea despre filme și seriale, de obicei încep cu anecdote din viața și relația mea cu materialul sursă sau o dau pe laude tehnice sau fac comparații docte. Câteodată spumeg furios în paragrafe care nu se mai termină. „Adolescence” merită câte un pic din toate. Pentru că, dincolo de orice, e o poveste care te trece printr-o groază de emoții și te lasă ostenit dar, poate, împăcat.
Probabil că ați auzit deja de noua miniserie Netflix de la zecile de reacții, elogioase sau sfârșite care au tot circulat prin bulă. Dar dacă nu, o să vă fac un scurt sinopsis. „Adolescence” e o dramă în patru părți disparate despre un copil de 13 ani dintr-un orășel din Marea Britanie acuzat că și-a omorât o colegă de școală. Zic părți disparate pentru că, deși formează un tot unitar, cele patru episoade sunt aproape povești diferite, fațete ale dramei unei familii și a comunității din jur. Nu știu de ce, dar îmi amintește de cartea unui cunoscut autor contemporan. Când mă încăpățânam să o descriu ca „roman” primeam tot felul de critici: Nu e roman, ci o serie de povestiri cu narator comun! Așa funcționează și „Adolescence”, e o serie de povestiri cu personaje comune.
Prima povestire e cea mai brutală, arestarea lui Jamie (Owen Cooper), un copil de 13 ani, de către o întreagă armată de polițiști, la prima oră. Părinții sunt șocați, luați și ei pe sus de intervenția mascaților. Copilul plânge și nu știe cum să reacționeze. Până și polițiștii par să empatizeze un pic cu situația tristă. E un coșmar, care încearcă (și reușește) să te înfurie, amintește în unele momente de Children of Men (2006) cu față umană, până la o răsturnare de situație pe care n-o să o spoilui. Al doilea episod e investigația poliției la școala lui Jamie. Al treilea e o conversație tensionată între o psihologă și Jamie. Ultimul e o privire atentă și plină de empatie și durere asupra traumelor prin care trece familia lui Jamie și asupra trecutului său familial.
Împreună, poveștile spun ceva despre societatea de azi și ce îi învață pe copii, mai ales pe băieți.
Pentru că în ciuda începutului, care te-ar putea face să crezi că e un serial „procedural” polițist, miniseria nu are treabă cu poliția, ci cu copilăria în sine. Privirea sa e una complexă și multistratificată (mai aproape de Boyhood decât de Euforia, Sex Education sau, Doamne ferește, Lecții de Viață), ce urmărește copiii de azi, familiile lor și atmosfera toxică în care trăiesc cu toții. De la bullying la manosferă și alte aberații parcă izvorâte din mintea fraților Tate și până la tot felul de „coduri emoji” care miros a manipulări mediatice tip „balena albastră”. Scopul „Adolescence” e imersiunea și vedem asta mai ales tehnic - fiecare episod e filmat într-o singură dublă continuă, cu camera alternând între situații și urmărind diferite personaje. Asta e ceva extrem de rar, chiar în cinematografia modernă unde one-take-urile lungi au devenit un fel de obsesie. Unde există, de obicei sunt „false” - „lipite” din mai multe duble prin intermediul unor tranziții ascunse la montaj. Nu e cazul aici. Fiecare episod din „Adolescence” e o singură dublă reală de la un capăt la celălalt. Asta concentrează tensiunea, fie că vorbim de scene haotice în care camera trece dintr-o situație în alta (ep. 1, 2), urmărește în mare un singur personaj (ep. 4) sau creează condițiile pentru una din cele mai tensionate confruntări din ultimul an (ep. 3). Sigur, uneori regizorul Barantini se dă în spectacol. De exemplu, e o scenă la finalul unuia dintre episoade unde operatorul atașează din mers camera de o dronă și scena continuă în zbor, dar era de așteptat, Barantini e un fel de expert în filme într-o singură dublă. Boiling Point, filmul său din 2021 e un fel de The Bear pe steroizi - o singură dublă continuă despre viața grea de chef în restaurant de fițe. Tot în Boiling Point a arătat și Stephen Graham ce-i poate pielea. Dacă acolo era bucătarul-protagonist aici are sarcina dificilă de a juca tatăl confuz și disperat al lui Jamie, copilul acuzat de crimă. Graham nu e novice - a jucat de-a lungul timpului skinheazi, șmecherași și pe Al Capone. Aici e fantastic, împletește o furie mocnindă cu un autocontrol incredibil de tată la capătul puterilor, autocontrol care se sfărâmă odată cu ultimul episod unde omul joacă la o intensitate aproape Shakesperiană, turnând în interpretare toată spaima și mânia pe care cred că o simt mulți părinți urmărind „Adolescence”. E greu să nu te emoționezi împreună cu el la ultimele cadre ale seriei, suprapuse peste vocalizele triste ale interpretei norvegiene AURORA.
Da, „Adolescence” este un pic înfricoșător, și spun asta ca om fără copii, care nu pune botul la „coduri de emoji”, „școala nu mai e ce-a fost” „copiii din ziua de azi” etc.
Dincolo de mesajul direct despre legătura dintre bullying, propagandă antifeministă de „alpha male” și violență criminală, e un substrat mai adânc acolo, unul care cred că ne paște pe toți. Principala teamă pe care serialul o transmite e aceea de a rămâne în urmă, încapsulată cel mai bine de reacția confuză din episodul al doilea a uneia dintre profesoare care, atunci când poliția îi spune că totul se trage de la „inceli” și frații Tate, privește confuză. „A, cred că am auzit câțiva dintre băieți vorbind despre ei”. La fel, lui D.I. Bascombe, care e totuși polițistul de caz, îi explică fiul ca la proști semnificația unor emojiuri, „ca să nu se mai facă de rușine”. Miniseria insistă un pic pe diferența asta dintre generații și pe cât de depășiți sunt adulții - fie că vorbim de profesori sau părinți dar se pierde și ea în semnificații cel puțin fluide. Nu cred că are rost să vă căutați acum copiii prin telefoane după emoji-uri cu 💯sau 🧨, ajunge să fiți acolo pentru ei și să-i ascultați.
Asta e de fapt una din lecțiile pe care încearcă să le transmită, uneori dureros, alteori violent, „Adolescence”. Că tot ce trebuie să facem e să ascultăm copii și să le construim nu doar spațiul să se dezvolte, ci infrastructura morală.
Generația actuală are acces la instrumente, resurse, tentații și distracții la care noi nici nu visam. Suma cunoașterii umane le stă la dispoziție 24 de ore din 24.
Dar în același timp sunt expuși la stimuli care dau dependență integrați în absolut orice, de la jocuri la experiențe de cumpărături online. În jurul lor există un vid amoral populat de zeci de micro-influenceri TikTok gata să concureze la sfaturi de viață cu părinții și profesorii pe fondul unui peisaj cultural construit din aspirații și fronda adolescentină. Singura soluție să învingi hăul ăsta e empatia dublată de respect și miniseria ne arată asta prin vocile adulților săi, rezonabili au ba. Bascombe iese la cartofi cu băiatul său, îi ascultă sugestiile, îi validează opiniile. Familia Miller, cu fiul acuzat de o crimă odioasă, încearcă să-și trăiască viața și să-i ușureze calea fiicei, afectată și ea de fapta fratelui. Profesorii fac ce pot pentru a stăvili energia adolescentină într-o școală oricum greu de stăpânit. Poate asta e de fapt morala miniseriei, că fiecare face ce poate, în fața faptului împlinit.
Pentru că „Adolescence” te pune în fața faptului împlinit, e ca buphonia ateniană sau o povestire cu tâlc a la Ispirescu, doar că în cheie tragică. Pornim a doua zi după faptă și explorăm prin intermediul acelui cadru continuu înspre trecut - întâi anturajul, apoi motivațiile, apoi mediul familial. Până tot ce rămâne ca vinovată e societatea, care de fapt suntem noi. Nu e un murder-mystery e un murder-tragedy, unde vina colectivă e și a noastră, pentru că facem ce putem pentru copii și doar atât. Și cu asta tre să ne-mpăcăm fiecare în parte. În orice caz, după intensitatea emoțională a acestei miniserii am simțit o nevoie gravă să mă uit la un episod din serialul de comedie Abbott Elementary. Să mai și râdem cu „copiii din ziua de azi”.
