• Sursele cele mai relevante sunt în mediul online, manualele nu ajută foarte mult la predare. Dacă te-ai lua după manual, ai epuiza subiectul în cinci minute.
• Materia e atât de încărcată încât abia dacă poți acorda o oră revoluției. Dacă vrei să discuți mai mult la clasă, o faci în detrimentul altor teme din manual.
• Profesorii își povestesc propriile experiențe din 1989 și din comunism. Elevii învață din ce ești, nu din ce știi. Emoția schimbărilor de atunci nu se regăsește în cartea de istorie.
• Pentru elevi e mai puțin relevant dacă a fost revoluție sau lovitură de stat – ci că au murit oameni; unii sunt interesați de teoriile conspirației, alții își dau seama că sunt simpliste.
• Elevii înțeleg cu greu de ce regimul comunist a supraviețuit 42 de ani, de ce oamenii nu s-au revoltat mai devreme. „De ce a trebuit să moară Ceaușescu?” e o întrebare frecventă. Și „Ce vină au avut oamenii care au murit la revoluție?”
• Sunt interesați de ce gândeau, ce simțeau, cum se purtau tinerii. Îi atinge ideea că au murit la revoluție oameni de vârsta lor.
• Unii profesori folosesc metode creative: chestionare sau interviuri cu membri ai familiei despre viața în comunism și revoluție, reconstituiri ale procesului soților Ceaușescu, analiză pe textele cântecelor folk din epocă, vizionări de filme, construcția unui steag cu numele victimelor din '89, scrise cu roșu, galben și albastru.
• Revoluția e o lecție care îți permite să dezvolți spiritul critic al elevilor. Ei știu să caute informație și sunt mai dispuși să o verifice decât cei din generațiile anterioare, sunt mai puțin vulnerabili la manipulare.
• Modul în care predai revoluția depinde mult de cum ai predat comunismul, nu poate veni „pe stomacul gol”.
• Pentru generațiile de elevi de azi, decembrie 1989 pare din ce în ce mai depărtat. Sunt detașați, ceea ce-i ajută să privească mai clar.
CUM PREDAU LA GIMNAZIU
Sofia Poșircă, Școala Gimnazială „Emil Isac”, Cluj-Napoca
Îmi place să pun elevii să lucreze, să caute informațiile. Pentru că istoria contemporană ne permite acest lucru, de la un anumit punct. Având în vedere că revoluția a fost acum 30 de ani, a fost destul de ușor să găsească informațiile.
M-am gândit că pentru cei de clasa a cincea ar fi destul de dificil să înțeleagă un concept precum „revoluție” dacă nu introduc și o parte de poveste, de empatizare cu un personaj de vârsta lor și așa a luat naștere o prezentare numită „Ziua în care desenele animate au prins culoare”. M-am gândit să fie ceva familiar lor.
La clasa a opta, unde am două ore, am urmărit un film cu revoluția de la Cluj și pe baza acelui film am pornit o discuție și apoi am făcut interviuri. Le-am dat eu structura interviului. Am avut vreo două sau trei care au fost făcute vecinilor de bloc, dar în general cu membrii familiei. Copiii au observat că revoluția e un eveniment care ne impactează pe noi astăzi, au mai învățat și că curajul părinților, bunicilor lor, este cel căruia îi datorăm azi libertatea și democrația din școli și din societate în general.
Elevii empatizează mult mai mult cu persoanele care le povestesc aceste lucruri, își dau seama că a fost o istorie trăită, nu e doar o istorie scrisă, sunt mult mai interesați de evenimentele de zi cu zi decât de perioada medievală sau antică.
La clasa a șasea de exemplu, am avut o lecție „ce ai vrea să știi despre revoluție” și ei mi-au adresat întrebări și am discutat chiar despre ce doreau ei să afle. Mulți au vrut să afle motivul, ce s-a întâmplat după, dacă a fost mai bine sau mai rău și dacă a fost sau nu democrație după.
Le zic cam tot timpul că în istorie nu e alb sau negru, e o combinație, fiecare parte bună are și o parte rea.
Le-am explicat că după a venit Ion Iliescu și le-am povestit despre mineriadă și le-am zis să extragă ei de aici ce consideră că a fost sau nu. Și majoritatea și-au dat seama că în perioada asta de tranziție nu s-a instaurat democrația.
Adriana Bălaj, Școala Babel, Timișoara
Eu am ales să predau istoria prin metode non-formale, prin construcția unor obiecte – vorbim de piramide și le construim – prin documente, prin asocierea cu viața reală, prin gustări – vorbim de grecii antici, le aduc măsline.
Revoluția se face doar la clasa a opta și doar pe final. Am făcut cu ei un steag mare, i-am împărțit în echipe, aveau de căutat nume de revoluționari care aveau vârsta lor în momentul în care au murit. Au scris numele cu roșu, galben și albastru și a ieșit un tricolor mare cu numele revoluționarilor. Anul acesta am introdus și în timpul anului școlar alte lucruri despre revoluție. Am vorbit cu ei despre ideologii, care-i diferența între ele, cum erau menținuți oamenii în teroare și frică, care erau mecanismele și am făcut vizite la Memorialul Revoluției și la Muzeul Consumatorului Comunist.
Am început discuțiile astfel: Știți că în decembrie, pe lângă Marea Unire, avem și alt eveniment important? Spun că au auzit de la părinți sau de la bunici de revoluție. Știu că a izbucnit în Timișoara. Unii dintre ei nu știu cum se trăia înainte și care au fost cauzele adunate în timp care au dus la revoluție. Știu că au murit foarte mulți oameni și că l-au omorât pe Ceaușescu.
Eu le spun că există mai multe perspective despre ce s-a întâmplat la revoluție.
Elevii mă întreabă cine au fost cei care au dat ordin și l-au executat pe Ceaușescu, cum a fost procesul, lucrurile acestea considerate tabu de adulți.
Pentru ei e foarte greu la această vârstă să aibă gândire critică, dar e important să facem exercițiul acesta de multiperspectivitate, să știe că nu există adevăr absolut.
Cătălina Covaciu, Liceul de Informatică „Tiberiu Popoviciu”, Cluj-Napoca
[Revoluția] nu e neapărat o lecție în sine pe care apucăm să o predăm foarte bine, dar e o temă importantă, iar copiii au întrebări de cele mai multe ori despre istoria recentă. Așa că, și dacă nu avem lecție, tot apucăm să vorbim despre asta. Ori de câte ori abordez subiecte de istorie recentă, obișnuiesc să fac apel la surse cât mai diverse, adică nu numai la clasicele documente, surse scrise, ci și fotografii, înregistrări, de pildă înregistrarea cu discursul disperat al lui Nicolae Ceaușescu.
Uneori le dau și exemple personale, din experiența cunoscuților mei. Pentru toată lumea a fost un eveniment important pe care l-au urmărit cu sufletul la gură la televizor și discutau despre asta. Cred că e valoros să le prezint și eu experiența mea dacă aștept același lucru de la ei.
Întrebarea care vine cel mai des de la elevi e cea legată de experiențe și nu atât de făptuitori, cine a tras, de ce s-a tras.
Copiii sunt mai puțin predispuși să găsească vinovați sau să cunoască lucrurile din spatele culiselor, pe ei îi interesează ce s-a întâmplat atunci sub focul evenimentelor.
Ei sunt șocați când aud că au murit oameni și se întreabă „Dar de ce? Concret, ce vină au avut oamenii respectivi? De ce n-a plecat mai repede Ceaușescu? N-a înțeles că venea sfârșitul regimului?”. Le explic puțin contextul, faptul că la acel moment România era izolată, că refuza să colaboreze cu exteriorul și Ceaușescu refuza să creadă că i se poate întâmpla ceea ce se întâmpla în exterior.
Nu cred că e cazul să se meargă, mai ales la clasa a opta, pe chestiuni atât de complicate la nivel conceptual [ca distincția dintre revoluție și lovitură de stat], cât pe o înțelegere a evenimentelor măcar la nivel primar, să se știe pentru ce s-a luptat, pentru ce au murit oameni, pentru ce s-a ieșit în stradă și să aprecieze sacrificiul acestor oameni.
Cătălin Lazăr, Colegiul Național „Andrei Șaguna” și Colegiul Național „Samuel von Brukenthal", Sibiu
La clasa a șasea am făcut un proiect de istorie orală despre revoluția din decembrie 1989, acum vreo opt-nouă ani. Împreună cu copiii am gândit un chestionar, iar ei l-au aplicat părinților, vecinilor, acelor persoane care au cunoscut regimul. În genere, elevii înțeleg că comunismul a fost un sistem totalitar cu impact puternic negativ asupra societății românești, știu că ultimii ani ai regimului au însemnat o serie de privațiuni în ceea ce privește viața socială și imixtiuni în plan familial.
Neclaritățile pe care ei le au după ce caracterizez regimul și prezint realitățile de viață cotidiană: de ce acest regim a supraviețuit timp de 42 ani? Nu-și explică cum de au trebuit să treacă atâția ani până când poporul să reacționeze.
Și atunci eu încerc să-i introduc în context un pic, discut ce înseamnă acel regim de opresiune concret, instrumentele pe care le folosește.
Aveam 11 ani la Revoluție și îmi aduc aminte multe lucruri de atunci. Părintele meu striga vehement împotriva conducerii și eu stăteam și mă uitam în jurul meu la o masă agitată, pe care nu prea mi-o explicam. Îmi aduc aminte că am trecut prin zonele de conflict și cordoanele de militari. Ăsta este un aspect pe care îl discut foarte mult și la clasă – acei soldați înarmați, care înconjurau sediul Miliției, sediul Securității și care aveau ochii plini de lacrimi. Erau niște copii de 18-19 ani, care erau extrem de speriați, și asta mi s-a așezat foarte bine în memorie – acele chipuri.
Împărtășesc amintirile acestea cu elevii la clasă foarte mult, pentru că eu simt nevoia de a personaliza niște aspecte din istorie, de a nu rămâne doar într-o zonă teoretică.
Având în vedere relevanța subiectului, eu îmi dedic o oră întreagă lui. Dacă ar fi să mă raportez la cât conținut există pe această temă în manual, l-aș fi epuizat probabil în cinci minute. N-am mai citit textul din manual despre Revoluție de foarte mulți ani. Construiesc singur activitatea și hotărăsc singur și ce instrumente de lucru folosesc.
CUM PREDAU LA LICEU
Gabriela Obodariu, Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”, Focșani
Eu acord destul de mult timp [Revoluției din 1989] pentru că mi se pare că e foarte important. Ca timp, depinde și de interesul lor, dar petrecem cel puțin trei ore. Și de multe ori eu plec de la următorul lucru: le spun „Știți că sunt mulți care fie regretă regimul comunist și l-au trăit, fie că sunt unii care n-au trăit și consideră că a fost bun. Și ce părere aveți? Explicați-mi și mie, dacă a fost atât de bun, cum de a fost Revoluția din 1989?”. Și atunci o luăm puțin înapoi, plecând de la cauze, analizăm regimul comunist.
Eu apelez foarte mult la experiența personală, pentru că eram studentă în `89. Plec de la niște povești și le analizăm nu neapărat ca evenimente, ci ca impact emoțional; ceea ce am simțit eu și modul în care am văzut atunci ieșirea din dictatură și intrarea în democrație și toate spaimele pe care mi le-a trezit. Le explic copiilor cât de înspăimântată eram – obișnuită să respect niște norme – și cât de ciudat mi s-a părut să aud că se strigă „Libertate” și, mai ales, „Jos comunismul!”. Le explic genul de educație pe care am primit-o eu și tipul de propagandă și toate mesajele care ne erau inoculate, ca să înțeleagă ei că actul de curaj al celor care au ieșit atunci în stradă a fost cu atât mai important cu cât sistemul te învăța să fii docil și să nu te revolți. Copiilor le place foarte tare să asculte poveștile despre Revoluție și despre regimul comunist.
Există foarte multe imagini de atunci filmate de TVR și le analizăm un pic, le mai vorbesc și despre zvonuri, ajungem la cum strigau că apa este otrăvită și vorbim puțin de haos și de ce a presupus revoluția. Și intrăm în viața cotidiană, ce a presupus schimbarea politică și așa mai departe. De multe ori îi pun pe ei să povestească ce au aflat ei, ce știu ei.
De multe ori întreabă „De ce ați suportat atât de mult timp? De ce nu s-au revoltat mai devreme?”. Ei înțeleg foarte greu cum funcționa sistemul și cum te făcea să intri în rând.
Când am văzut că pe zidul facultății de istorie scrie „Jos comunismul” am avut un șoc, pentru că nu știam ce ar putea să fie. „Dincolo de comunism, ce o să fie?”
Încerc să recreez emoțiile alea, pentru mine e important ca ei să înțeleagă că nu sunt lucruri care se găsesc în cartea de istorie. E din ce în ce mai greu să recreezi emoțiile respective și copiii să înțeleagă atmosfera și ce s-a întâmplat. Devine din ce în ce mai mult o poveste, undeva în trecut, prăfuită. Curiozitățile lor sunt legate și de cei de vârsta lor – ce gândeau, ce simțeau, cum se purtau. Ce era cu tinerii în momentul ăla.
Eu folosesc la clasă telefonul mobil, intrăm și analizăm videoclipuri. Plecăm de la propagandă de multe ori și analizăm afișe, discursuri, limbaj și apoi le spun: „Nu vi se pare că ceea ce a dorit propaganda comunistă a fost cumva atins? Pentru că uite, ceea ce au reținut oamenii și ceea ce li se părea că era partea pozitivă sunt niște clișee repetate pe care toată lumea le-a crezut: că toată lumea avea un loc de muncă, că toată lumea avea o casă, ideea de liniște care de fapt era teroarea. Imaginile de atunci sunt foarte importante, nu doar ca să le vadă, ci să înțeleagă cum funcționa, ce presupune o revoluție și schimbarea totală.
E o temă pe care o discutăm: a fost revoluție sau lovitură de stat. N-aș vrea să le transmit părerile mele de-a gata și atunci analizăm puțin faptele. Mie îmi pare foarte rău că tema este destul de la sfârșit pusă în programă, când copiii sunt obosiți. Și de asta de multe ori abordez subiectul și la alte teme care îmi creează ocazia să fac o comparație.
Constantin Stăcescu, Colegiul Național „Costache Negri”, Târgu Ocna
În principiu mai mult de o oră nu poți aloca revoluției, în cel mai generos caz. Dacă vrei tu să-i aloci o semnificație pentru că știi tu că-i important, pentru că ar fi bine ca tinerii să știe, chiar dacă au trecut 30 de ani, cum s-a ajuns aici, aloci tu mai degrabă sentimental decât cum îți permite programa.
Pot să lucreze teme de cercetare legate de revoluție individual sau pe grupe de până la trei sau patru elevi. De exemplu, un elev poate să caute cadrul internațional. Altul să vadă situația din anii ‘80, altcineva să prezinte efectiv perioada 16-22 decembrie și alții să se refere la execuția lui Ceaușescu, iar aici se poate face, de exemplu, o dezbatere: ce a fost, proces sau execuție? Aici pot fi puși să facă o simulare a procesului, alții fac prezentări PowerPoint în care prezintă niște filmulețe de pe YouTube și în care folosesc comentariile lor. Mai facem câte o sesiune de comunicări mixtă, profesori și elevi, ne adunăm și vorbim. De obicei invităm oameni mai în vârstă, care aveau 35-40 de ani când a avut loc revoluția. Pot vorbi și eu că aveam 14 ani și jumătate când s-a întâmplat.
Am și calitatea de martor ocular, nu doar de profesor de istorie și, în general, asta dă foarte bine la elevi pentru că vorbești mai mult din ce ai trăit decât din ce ai citit. Exemplele personale prind. Elevii învață din ce ești, nu din ce știi.
Orice subiect de istorie recentă este supus controversei, pentru că încă mai există martori oculari, oameni care mai trăiesc, sunt implicați emoțional. Atunci orice spui este luat sub acest subiectivism inerent apropierii de eveniment. Pe de altă parte, e o lecție care îți permite să dezvolți spiritul critic al elevilor, capacitatea de analiză. De obicei le recomand două-trei linkuri în care ei să vadă și să poată compara cu ce află din manual. Sunt niște interviuri cu Ion Iliescu, în care vorbește cum a fost Revoluția și ce a făcut, sau cu Sergiu Nicolaescu, după care vedem ce spune omul de istorie, cercetătorul [Mădălin Hodor]. Le oferi cât mai multe păreri și îi lași să-și formeze o opinie.
„De ce a trebuit să moară Ceaușescu?” e o întrebare clasică aproape. „De ce n-a avut parte de un proces?” Când văd imaginile alea, ei știu că un proces are loc într-un tribunal, e un judecător. „Chiar a meritat să fie ucis? Cât de rău a fost?” Că ei nu mai știu. Întreabă dacă a meritat să moară oamenii la revoluție. Ei se uită la cum arată acum țara. Mulți dintre tineri, mai ales din mediul rural, văd că n-ai perspective, n-ai viitor, n-ai ce face în mediul rural și trebuie să pleci: ori muncești în afară, ori vii la oraș. Și văd în zonă că aparent anumite lucruri nu mai merg deloc. Și, pentru ei, asta înseamnă că țara nu mai merge deloc bine, că în țară nu se mai întâmplă nimic bun. Atunci mai degrabă explici că nu e chiar așa. Hai să vedem, care era puterea de cumpărare [înainte de ‘89], ce-ți puteai permite, că acum poți vorbi liber, înainte îți era teamă și să gândești liber. Mai nou, de câțiva ani, întreabă de povestea cu teroriștii.
Mă mai întreabă „A fost revoluție? Nu a fost cumva o lovitură de stat?”. Le răspund că părerea mea e că a fost și una, și alta. Îmi dau mie prilejul să definesc termenii, ce înseamnă revoluție și lovitură de stat.
Într-un an am făcut abordarea revoluției prin muzica pop-folk, cu Vino, Doamne, a lui Vali Sterian. Nu există o rețetă, depinde de clasă, de interes, de la an la an trebuie să mai schimbi ceva din ce ai făcut anul trecut.
Maria Sofia Belciu, Colegiul Național „Octav Onicescu”, București
Merg pe partea de experiență a Revoluției venită din zona oamenilor pe care elevii îi cunosc – părinții lor, bunicii lor. Au lucrat și interviuri despre cum și-au petrecut revoluția părinții, bunicii și au ieșit interesant, pentru că s-au apropiat de membrii familiei. Unii mi-au spus că nu discutaseră lucrurile astea niciodată și nu știau ce făcuse tatăl sau cum au trăit ei.
În urma interviurilor, există foarte mulți elevi care vin cu genul ăsta de perspectivă: că era mai bine înainte. Unii copii preiau viziunea părinților și și-o însușesc fără să mai aibă curiozitatea de a cerceta singuri problema, dar, în generațiile mai recente, mi se pare că sunt mult mai dispuși să pună sub semnul întrebării, să contrazică, vin ei înșiși cu niște perspective mult mai documentate și sunt mult mai implicați decât cei de acum trei ani, care dădeau foarte mult credit perspectivei părinților. Acum, dimpotrivă, spuneau că s-au contrazis cu bunicii, că le-au pus tot felul de întrebări: OK, dacă era bine, de ce stăteai 5-6 ore la o coadă, cum poți să spui că era bine? În interviuri, oamenii vorbeau mai ales de locurile de muncă și de siguranță, pe străzi, de exemplu. Și încercăm să discutăm: care sunt originile unor astfel de convingeri? Sunt ancorate în realitate sau sunt determinate de propaganda erei respective, de cenzură?
Când ajungem la revoluție, eu simt că e un subiect dificil, tocmai pentru că lucrurile nu sunt foarte clare. Sigur, le spun că există mai multe perspective legate de ce s-a întâmplat, dar nu intrăm în detaliile în care intră istoricii. Se iscă foarte multe discuții.
Sentimentul meu că noile generații, clasele care au venit anul acesta, sunt cumva schimbate. Elevii sunt mai dispuși să verifice informația, sunt mai puțin vulnerabili la manipulare. Poate au și părinți mai tineri. Sunt mai deschiși unii cu alții, mai dispuși să înțeleagă valorile unei societăți democratice, mai toleranți decât clasele de acum câțiva ani. Și sunt mai reflectivi la încercarea de a vedea niște explicații din spatele unor teorii conspiraționiste.
E mult mai simplu să spui că au fost unii sau alții și că a fost o conspirație decât să înțelegi că un fenomen e atât de complex încât niciodată n-o să-i înțelegi cu totul cauzele și tot mecanismul, toată dinamica. Pe când conspirațiile vin cu o schemă extrem de simplistă, cauzală.
În primul sau al doilea an de învățământ, am dat inspecția la clasă pentru titularizare și mi-a revenit să prezint [lecția] „Revenirea la democrație” la o clasă de a opta, la o școală generală din Militari. Eram foarte entuziasmată de temă, dar și panicată pentru că mi se părea imposibil într-o oră să sintetizezi informația, să și lucrezi cu ei, să le dai materiale, să fie și interactiv. Am mers la Biblioteca Centrală Universitară, am citit presa vremii, le-am scanat și imprimat chestii. A ieșit foarte bine, eram foarte mulțumită de inspecție, copiii foarte deschiși, se vedea că discutaseră acasă și despre mineriade. Aveau noțiuni pentru a înțelege și pentru a discuta. Dar, la sfârșit, inspectoarea, care chiar îmi spusese că mai are un an și se pensionează, a devenit super agresivă. Deși eu am fost foarte atentă să nu le induc perspectivele mele legate de mineriade și alegeri, ea mi-a spus că asta nu a fost o lecție, ci o propagandă a „Golaniadei”, că ți-ai arătat vădit susținerea pentru huliganismele din Piața Universității. Și mi-a spus că eu nu am dreptul să predau și să discut despre lucrurile astea atâta timp cât nu am trăit în era respectivă. Mă rog, i-am zis că nici ea nu a trăit în vremea lui Ludovic și tot îl predă.
Cred că [elevii] empatizează cu ideea că foarte mulți dintre cei care au murit erau de vârsta lor. Sunt impresionați de aspectul ăsta întrucâtva eroic, că, până la urmă, pentru libertate, pentru deschidere, oamenii s-au opus unui tiran, au ieșit în stradă. Sunt mult mai receptivi. Sunt interesați să înțeleagă ce s-a întâmplat, în ce măsură implicarea externă a fost un factor. Întotdeauna punem și în context, vorbim despre cauzele profunde, încerc să-i fac să înțeleagă și ce s-a întâmplat la nivel european. Situația Berlinului îi face foarte curioși, ideea că, la un moment dat, același oraș a fost împărțit de un zid și cum ar fi azi să nu mai pot să-mi vizitez bunica doar pentru că e în partea cealaltă a orașului. Partea de istorie socială, de mental, de istorii individuale îi interesează.
Când în [documentarul] Videogramele unei Revoluții se auzea rafala de gloanțe, dar era întuneric, una dintre fetele de a 12-a a zis foarte curioasă și senină „Ia, uite, se auzea metroul!”. S-au întors mai mulți spre ea și i-au zis „Nu, frate, îi împușca pe oameni”. În mintea ei nu era de conceput că oamenii au deschis așa focul asupra unei mulțimi. Asta m-a făcut să văd că lor le e foarte greu să înțeleagă că poate în Piața Universității, pe unde treci într-o plimbare, s-au întâmplat chestiile astea acum câteva zeci de ani, oamenii erau împușcați acolo. Fiind foarte recent, unii care nu cunosc deloc evenimentele sunt blocați în fața imaginilor cu morții, țipetele.
Materia este atât de încărcată încât, sincer, este imposibil să parcurgi tot sau să termini. Într-a 12-a revoluția română e foarte pe scurt făcută, rapid, schematic, cât să știe copilul să argumenteze dacă îi pică la Bac.
Dan Solcan, Colegiul Național „B.P. Hasdeu”, Buzău
Încerc întâi să vorbesc cu ei, să văd ce știu. I-am rugat să asocieze un cuvânt cu Revoluția, ca să-mi fac o părere. Unele sunt neutre: Iliescu. Altele sunt de bine: dreptate, democrație, eliberare, fraternitate, unire, glorie, respect. Altele sunt dure: moarte, haos, violență. Altele sunt hazlii: CO2 (că zicea Elena Ceaușescu CO-doi), căciulă de astrahan.
Îi pun în fața celor două variante: a fost doar revoluție sau a fost încă ceva. Ce înțeleg ei depinde mult de cum le-a fost predat comunismul.
Lecția despre revoluție nu poate să vină pe stomacul gol. Dacă nu ai făcut lecția despre comunism bine, ei nu înțeleg de unde ruptura asta, de ce atât de violentă. De ce s-a putut în alte părți pe cale pașnică și la noi au fost mii de morți, peste 3.000 de răniți.
Eu încep de la 1917 cu comunismul internațional, poate mai devreme cu Marx și Engels. Le spun bancuri cu Bulă și discutăm: de ce râdeam la ele? Câteodată ei râd mai puțin ca mine la bancurile astea, dar le explic că noi râdeam la orice banc, bun, rău, cu Ceaușescu. Era modalitatea noastră de rezistență.
Uneori vin de acasă cu ideea că a fost bine pe vremea lui Ceaușescu – și lucrul ăsta mă îngrozește. Le explic că, până la urmă, sunt două categorii de oameni: cei care prețuiesc libertatea și cei care n-o prețuiesc. Le vorbesc despre un om care mie îmi place foarte mult, un președinte al Portugaliei care, întrebat fiind: „Domnule președinte, credeți că libertatea îi face pe oameni mai fericiți?”, a răspuns: „Habar n-am, dar sigur îi face mai oameni”. Și copiii înțeleg asta.
Când predau revoluția, lucrez foarte mult cu documente, ca discursul lui Ceaușescu din 21 decembrie, pentru că e foarte sugestiv. Trimit la imagini, zidul ăla îngrozitor pe care scrie „Ne-am luat rația de libertate”, toate sloganurile acelea – „Ori învingem, ori murim”, „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara”, „Și morți și tot vom fi liberi.”
Îi întreb pe elevi de unde știu ce știu despre revoluție. De la părinți, bunici, rude. De la profesori la clasele V-VIII. Și mass-media. Ei sunt oarecum informați. În general, ei spun că a fost o revoluție sângeroasă. Un singur copil mi-a spus, când l-am rugat să asocieze un cuvânt cu revoluția, cuvântul nimic – n-a fost nimic după aceea din ceea ce trebuia să fie în urma revoluției ăsteia.
Ei nu înțeleg: de ce la noi? Suntem un neam inferior? Nu, doamne, ferește! Dar duritatea regimului n-a permis o opoziție.
În manuale ai de la câteva rânduri până la jumătate de pagină. Oamenii se tem să vorbească despre asta pentru că problema e încă în discuție. Am găsit un manual în care scria: „După revoluția din 1989...” – aia era tot.
