Să fii profesor la țară sau în urbanul mic e cu totul altă poveste decât a fi profesor în școlile bune de la oraș. Avea să vadă cu ochii ei asta, acum șapte ani, profesoara de română Ivona Munteanu, când a ajuns la Budești, Călărași. Primul ei an la catedră. Spune că dacă n-ar fi fost rețelele de profesori ale unor ONG-uri, probabil ar fi renunțat. Am discutat la REZOLVAT despre „singurătatea profesorilor” și burnout-ul din educație, dar și despre posibile soluții.
Din când în când, deschid un volum de proză contemporană şi recitesc o povestire: „Grifonul”, de Charles Baxter. Un învățător se îmbolnăveşte, apare în locul lui o suplinitoare, apoi nimic nu mai e ca înainte: adunările au rezultate diferite de la caz la caz, cuvintele antipatice dispar din vocabular, Beethoven simulează surzenia, îngerii merg la concert (stau pe interval, unde nimănui nu i-ar trece prin cap să se uite după ei), George Washington… Piramidele… fotosinteza… Se deapănă istorii și taine, la un moment dat vine vorba despre un animal cu cap și aripi de vultur și corp de leu.
Patru profesoare dintr-un sat mic din județul Olt vorbesc despre România și ce încă le face să se simtă mândre că locuiesc aici. Sunt dezamăgite de multe, de politicile publice care vin în sistem peste noapte, de lipsa resurselor și a viziunii. Dar pentru toate a rămas un punct care încă le luminează: oamenii. Oamenii care le-au format și oamenii mici pe care îi formează ele acum: „Vreau să-i văd pe copii oameni mari. Să-i văd realizați.”