Am 23 de ani și sunt învățătoare în una din cele mai mari comunități compacte cu origini rome din Europa, unde curierii nu vin pentru că aici sunt „oameni răi”. Am în clasă 24 de năzdrăvani, pe care încerc să-i motivez să vină la școală în fiecare zi. „Ești cea mai bună doamnă”, îmi spun mereu. Uneori de mai multe ori pe oră. Nu pot să aleg un moment petrecut în acești doi ani pe care să îl povestesc. Nu știu dacă am fost mai mândră de ei atunci când au citit primul cuvânt sau atunci când am mers la teatru, iar cei de acolo ne-au zis mirați: „ce cuminți sunt!”
Dacă nu vezi nicio legătură între o sală de spectacol și sala de clasă sau între dialogul dramatic și explorarea științifică, ia un loc. Te invit în public și-ți promit că la final îți vei dori să fii pe scenă, chiar și când ai în față tabla cu exerciții de matematică.
De câțiva ani documentez relațiile sindicale, atât din afară, cât și din interiorul mișcării (Cartel ALFA) unde încerc să descifrez acele relații opace de putere. Greva profesorilor a adus în discuție din nou puterea individului din cadrul sindicatului și cum oamenii pot face gruparea să lucreze pentru ei. Indiferent de presiunile politice, de dorințele președintelui Iohannis ca liderii de sindicat să oprească greva, realitatea arată că totul depinde de oameni, de cei de la nivelul de unitate, din școli și grădinițe.