„A ajuns”, sunt șoaptele care se aud printre jurnaliștii din sala de conferințe de la etajul 1 al sediului Ministerului Educației Naționale (MEN). E rumoare în sală, dar, ca atunci când profesorul intra în clasă, agitația se oprește când Ecaterina Andronescu pășește hotărât înăuntru, cu câteva minute înainte de ora 10, când trebuie să înceapă conferința de presă. Vorbește calm cu ziariștii, le spune că are o prezentare legată de tema bugetului educației pentru anul 2019 și îi dojenește pe cameramani, când o roagă să se așeze ca să vadă prezentarea. „Uite ce-mi fac ei mie, mă pun să stau jos. Eu nu pot să vorbesc de jos.” E îmbrăcată în alb, are părul aranjat și ochelari cu rame aurii. Se așază în capătul mesei lungi de conferințe, pe scaunul din mijloc, flancată de secretarii de stat, și începe să prezinte planul de buget – buget cu aproape zece miliarde de lei mai mare decât în anul 2018.
Ecaterina Andronescu are 71 de ani și și-a început cel de-al patrulea mandat de ministru al educației în noiembrie 2018. Primul mandat la conducerea MEN l-a avut în guvernul condus de Adrian Năstase, începând cu anul 2000, timp de trei ani, un al doilea în perioada 2008-2009, în primul cabinet al lui Emil Boc, iar apoi unul de câteva luni în 2012, în primul guvern condus de Victor Ponta. De fiecare dată a lăsat în urmă schimbări controversate de sistem, printre care se numără desființarea școlilor de arte și meserii și redistribuirea locurilor din aceste licee către liceele tehnice și subiecte diferențiate la Bac pentru liceele tehnologice (care aveau cele mai mici rate de promovare) și cele teoretice. După aproape fiecare apariție publică a sa, apar știri despre schimbările pe care le propune pentru sistemul de învățământ. Totuși, în loc să constituie o bază de dialog pentru părțile implicate în educație, de cele mai multe ori afirmațiile ministrului polarizează și mai mult opiniile.
Declarațiile Ecaterinei Andronescu sunt știrile din educație care produc cele mai multe discuții la nivel public, iar categoriile cele mai reactive, încurajate și de existența grupurilor de discuții de pe Facebook, sunt părinții și profesorii. Cele două tipuri de actori ai educației sunt vizate deseori de declarații ale ministrului:
„Am constatat un lucru care pe mine m-a șocat puțin. În învățământul preuniversitar școlile sunt polarizate. Și m-am gândit eu că pe cele mai slabe trebuie să le ajutăm să se ridice. Riscăm ca școlile bune să devină ele din ce în ce mai slabe. De ce? Părinții presează extraordinar pe școlile bune. Am ajuns să avem clase cu 36, 38 de elevi și nu ai cum să te ocupi de ei, și pierzi la calitate. În perspectivă nu ai cum să nu pierzi, nu ai cum să te ocupi de 38 de elevi în clasă. Deci riscul e foarte mare.”
„Legală nu este (chestiunea fondului clasei). Dacă părinții strâng bani, aduc mult mai multă imagine negativă școlii, nimănui nu îi convine să îi scoată din buzunar să îi pună într-un fond al clasei, mai bine să învățăm să facă proiecte, este un ordin de ministru de ani de zile, poate că întărim în lege. Profesorii au obligația să nu se amestece în asemenea resurse, părinții vin în întâmpinare cu o imagine nefericită, nu este o idee bună.”
Pentru părinți, asemenea declarații provoacă o stare de incertitudine. „Practic, citind declarațiile doamnei ministru, nu știu ce urmează pentru mine ca părinte: să mă duc la școală să cer reguli mai drastice pentru verificarea rezidenței părinților în cartier, să aștept vreun ordin de ministru pe acest subiect, cât ar trebui să aștept”, spune Daniel Butnariu, tată a doi copii.
„Am văzut o lege japoneză, recent, care este draconică”, spunea cu altă ocazie Ecaterina Andronescu. „Nu cred că ne-am înțelege vreodată cu sindicatele dacă ne-am propune să facem la fel. Adică, un profesor este mutat de autoritatea locală din trei în trei ani, iar profesorii cei mai buni sunt duși în școlile unde elevii au probleme. Din zece în zece ani dau două examene. Un examen pe disciplina pe care o predă și unul de pedagogie. De ce ar mai depune strădanie un profesor din preuniversitar dacă a devenit titular, dacă și-a luat gradul întâi? El știe că e veșnic acolo.” Declarația era completată câteva săptămâni mai târziu cu ideea unei schimbări sigure, care va apărea în noua Lege a Educației, pe care ministrul susține că o va înainta Parlamentului până la finalul lunii martie: „Tot în legea japoneză am găsit o chestiune pe o vom adopta. Din zece în zece ani, tot corpul profesoral este supus unei evaluări. Examenul pe conținutul disciplinei pe care profesorul o predă și examenul de tehnologie pedagogică, pentru că și aceasta evoluează. Și atunci, vrem să punem și noi în viitoarea Lege a Educației această evaluare.”
Profesorii nu primesc argumente și detalii care să le explice cum i-ar ajuta schimbările despre care vorbește ministrul. „Personal, cred că e mai greu ca profesor să ridici un elev de la 4 la 5, decât de la 7 la 8. Nu toți elevii doresc performanță și nu toți doresc să dea Bacalaureatul. Cum poți evalua profesorul în aceste condiții? Acel examen la zece ani ce ar putea schimba?”, se întreabă Beatrice Neagu, profesoară atât la un liceu tehnic, cât și la un colegiu național.
Aceleași declarații indică vinovații de problemele cu care se confruntă sistemul de educație din România, prin prezentarea simplificată a unor probleme: părinții care presează pe școlile bune, care ajung să aibă clase cu prea mulți copii; părinții care strâng și plătesc fondul școlii și aduc o imagine negativă acesteia; profesorii care profită de garanția oferită de posturile de titular. În ecuația educațională, părinții și profesorii reprezintă grupurile de adulți responsabile pentru bunăstarea elevilor. Unii în afara școlilor, ceilalți în interiorul școlilor, însă ambele cu influență asupra lucrurilor care se întâmplă în școală. Tendința dominantă de pe grupurile de Facebook ale părinților și profesorilor este să-i considere vinovați și responsabili pe „ceilalți” de lucrurile care nu merg bine în sistem. Iar un discurs public din care profesorii trag concluzia că părinții vin cu presiuni și implicare nejustificată în actul educațional, în timp ce părinții capătă impresia că profesorii nu-și fac datoria la catedră nu poate constitui o bază de dialog între cele două grupuri.
În materialul „Complicating the Narratives” publicat de Solutions Journalism Network, jurnalista Amanda Ripley pornește de la comportamentul real al oamenilor în momentul în care sunt polarizați și suspicioși și vorbește despre schimbarea modului în care jurnaliștii prezintă subiectele controversate. Printre lucrurile pe care Ripley le analizează se numără comportamentul grupurilor aflate în conflict și menționează tendința involuntară a creierului în momentul în care simte amenințarea unui conflict de a „apăra propria parte și de a o ataca pe cealaltă”.
Actualul discurs din spațiul public se concentrează de cele mai multe ori pe găsirea vinovaților și introducerea unor schimbări legislative pentru care cele mai implicate grupuri din educație – părinții, profesorii și elevii – nu au niciun cuvânt de spus. Și din același discurs public lipsesc nuanțele. Lipsește o analiză a modului în care ierarhizarea în funcție de notele obținute la examenele naționale determină părinții să aleagă o școală în detrimentul celeilalte. Lipsesc discuțiile despre ceea ce înseamnă o școală performantă, dincolo de note și rezultate la olimpiade. Lipsește un proces transparent de evaluare a profesorilor, dincolo de ceea ce înseamnă dosarele pline de diplome de formare. Lipsește discuția despre lipsa hârtiei igienice și a săpunului din școli, a finanțării și a alegerilor pe care trebuie să le facă directorii în ce privește bugetele insuficiente. Lipsesc discuțiile complicate, care să ajungă la problemele de fond ale educației din România. Aceste discuții complicate pot construi contextul subiectelor controversate și pot muta focusul dezbaterii de la atacarea grupului opus la înțelegere reciprocă și colaborare. „Dacă toți ne concentrăm asupra oricărei mici amenințări din fața noastră, e ușor să trecem cu vederea marea catastrofă care se petrece în jurul nostru”, spune Amanda Ripley în textul ei.
De ce ne-am aștepta de la ministrul educației să faciliteze o conversație între actorii din sistem? Pentru că expunerea publică de care beneficiază și experiența politică i-ar putea oferi resursele necesare pentru a da tonul unei conversații mai ample asupra liniilor pe care să meargă educația din România. Și de unde poate pleca o conversație constructivă, complicată, ce recunoaște realitățile din școala românească? De la grupurile afectate direct, implicate la „firul ierbii” în actul educațional: părinții și profesorii. Așa că vă lăsăm patru întrebări, adaptate pentru grupurile de părinți și pentru cele de profesori, preluate din Complicating the Narratives, care să ajute la o înțelegere mai bună a „celuilalt”.
Dacă ești profesor, gândește-te la asta:
· Ce crezi că gândesc părinții despre ceea ce faci/spui?
· Ce gândești tu despre părinți?
· Ce ai vrea să știe părinții despre tine?
· Ce ai vrea să știi despre părinți?
Iar dacă ești părinte, caută răspunsuri la următoarele întrebări:
· Ce crezi că gândesc profesorii despre ceea ce faci/spui?
· Ce gândești tu despre profesori?
· Ce ai vrea să știe profesorii despre tine?
· Ce ai vrea să știi despre profesori?
