Ora de religie e controversată și deseori e pusă în spațiul public în opoziție cu ideea de gândire critică. O profesoară de religie pasionată de dezbateri, cu studii de filosofie, crede însă că dilemele morale din programa de religie pot fi pretextul perfect pentru discuții de substanță, care antrenează spiritul critic și dezvoltă gândirea etică a copiilor.
Așadar, cum predai religie respectând și programa, și libertatea de conștiință a tuturor elevilor din clasă? Cum arăți că e utilă și pentru cei care nu sunt credincioși? Cum o faci interesantă?
Predând religia pluralist, cum face Laura Stifter. „Teologia și filosofia se îmbină excepțional”, spune ea, „90% dintre temele din cadrul orelor de religie pot fi tratate la fel de bine și din perspectivă filosofică.”
Absolventă de Teologie și Filosofie, în anul II de doctorat la Filosofie și în primul de învățământ la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Capitală, Stifter are 26 de ani și e o profesoară de religie atipică. Îi place să spună că e un filosof creștin și un teolog cu atitudine filosofică; pentru că teologia e parte din ea – prin faptul că a ales să asume credința religioasă creștină –, iar filosofia îi dă posibilitatea să progreseze ca spirit liber. Așa îi înțelege pe cei diferiți, găsește argumente pro și contra propriilor convingeri, fie că-s filosofice, politice sau religioase. Acest spirit interogativ liber, deopotrivă loial și critic, încearcă să-l transmită și elevilor ei.
Stifter are în clasă și elevi creștini, și elevi nehotărâți, care nu știu dacă Biblia e cartea fundamentală pentru ei, și elevi agnostici. Așa că aduce deseori în discuții argumente raționale, de ordin filosofic, și-i încurajează să-și argumenteze propria versiune, dar și să găsească contraargumente pentru ea – un exercițiu util pentru înțelegerea perspectivelor diferite și dezvoltarea abilităților de argumentare. În mijlocul lor, Stifter e un arbitru și încearcă mereu să rămână în afara oricărei tabere.
Deși abordarea din manualele școlare poate deveni rigidă, Stifter profită de exercițiile provocatoare („Discutați pe grupe despre extremismul religios și influența lui în probleme social-politice”) și competențele care favorizează dezbateri (analiza argumentelor și punctelor de vedere diferite sau argumentarea punctelor de vedere proprii pe baza cunoștințelor de la religie și de la alte discipline). La clasă, programa o ajută cu mai multe teme de etică. La a IX-a se studiază „Grija față de Dumnezeu, față de aproape și față de noi înșine”, la clasa a X-a, „Legea morală a Vechiului și Noului Testament”, „Conștiința morală”, „Virtute și păcat”, la a XI-a, „Familia creștină”, iar în clasa a XII-a apar chiar teme de bioetică, cum ar fi „Rolul tinerilor în apărarea vieții: Combaterea violenței, a suicidului, a eutanasiei și a degradării demnității umane”. Titlul trasează direcția de discuție – eutanasia este văzută din start ca ceva fundamental rău, ceva ce trebuie combătut. La ora lui Stifter, dezbaterile au însă mai multe valențe.
Înainte să înceapă un capitol despre morală, Stifter are cu elevii o discuție introductivă despre ce înseamnă domeniul eticii în teologie și filosofie. Le povestește despre clasificarea teoriilor etice: deontologice – bazate pe norme și principii, consecințialiste – în care sunt evaluate consecințele acțiunii morale, și teleologice – bazate pe scop și cauză finală, apoi încadrează în tablou etica creștină. Le argumentează că este o etică a virtuții – care pune accent pe virtuți și vicii de caracter – cu elemente deontologice, pentru că înglobează și principii, „să nu furi”, „să nu ucizi”.
După introducere, trece de la general la particular, de la viziunea de ansamblu la viziunea creștină, de la viziunea creștină la dileme concrete de etică aplicată. Pentru că tematica „Rolul tinerilor în apărarea vieții...” îi ridică la fileu o dilemă clasică de etică aplicată, Stifter poate discuta cu elevii ei despre sinuciderea asistată medical la clasa a XII-a.
Care sunt principalele perspective diferite – religioase și laice – cu privire la sinuciderea asistată medical? Stifter își începe lecția povestindu-le despre abordarea anti-eutanasiere – care se bazează pe ideea că viața umană are o valoare intrinsecă, iar persoanele religioase argumentează spunând că viața este un dar de la Dumnezeu, așadar este sacră, iar a trăi nu este doar un drept, ci și o datorie, o obligație – și cea pro-eutanasiere – care aduce în față principiul calității vieții și spune că viața aceleiași persoane poate avea o calitate mai bună sau mai puțin bună în funcție de momentul și circumstanțele în care este trăită.
Dar perspectiva pro-eutanasiere poate fi argumentată și într-o paradigmă care asumă principiile morale religioase, la orele Laurei Stifter. „Poți să accepți ideea sacralității vieții și totodată să susții sinuciderea asistată medical, în anumite contexte”, le spune elevilor. „Poți să spui că viața este sacră și are o valoare intrinsecă, dar și că autonomia, libertatea de a alege a persoanei este tot sacră.”
Pentru că libertatea este tot dar de la Dumnezeu, în viziune creștină, există un principiu al sacralității libertății, prin analogie cu cel al sacralității vieții. Astfel, argumentează profesoara, în cazurile în care apare o tensiune între ideea sacralității vieții și cea a autonomiei personale, libertatea ar trebui să fie chiar prioritară. Din această perspectivă, sinuciderea asistată ar putea fi argumentată ca un mod de exercitare a libertății și a autonomiei – „nu accept să trăiesc într-o suferință fizică sau psihică insuportabilă”. Și-atunci nimeni, nicio instanță morală sau de altă natură nu poate obliga pe cineva să accepte o situație care contravine idealurilor sale cele mai profunde.
O altă variantă de argumentare pe care o discută în clasă se referă la ideea că sacralitatea unui lucru nu presupune păstrarea lui cu orice preț. Îi ajută pe elevi cu o analogie: practica arderii obiectelor liturgice, sacre, în cazul în care acestea ar fi în risc de profanare. În caz de război, spre exemplu, când se știe că adversarii urmează să cucerească teritoriul, e preferabil să distrugi obiectele sfinte decât să le lași în seama lor. Și-atunci, se poate pune întrebarea: nu cumva și o viață trăită în circumstanțe incompatibile cu demnitatea umană poate fi suprimată tocmai de dragul sacralității ei? Tocmai ca o recunoaștere a sacralității ei?
Stifter consideră că predarea pluriperspectivistă îi ajută pe elevi să-și formeze singuri un sistem de valori, pe baza a cât mai multe perspective diferite. Dacă pentru elevii care sunt deja creștini, importanța educației religioase e ușor de argumentat – pentru că ei simt nevoia de asta –, în privința celor de credințe diferite, ea este importantă în două condiții, explică profesoara de religie. „În primul rând, să fie dorită de ei, să nu existe o obligație din exterior de a participa și, în al doilea rând, fiecare subiect să fie tratat din perspective diferite.” În aceste condiții, educația religioasă poate avea un rol important în formarea culturii generale – acumularea noțiunilor de filosofia religiilor, etică aplicată, chiar înțelegerea în profunzime a anumitor opere literare. „Nu poți înțelege îndeajuns de bine Dostoievski, de pildă, fără minime noțiuni despre credința religioasă creștină față de care el s-a raportat”, argumentează Stifter. Chiar și în pictură sau sculptură e posibil să nu înțelegi pe deplin ce a vrut să spună artistul dacă opera lui are subtilități teologice.
După ce le prezintă cât mai multe stiluri de argumente diferite, clasa se împarte în două echipe, pro-eutanasiere și anti-eutanasiere. Elevii dezbat.
Stifter observă că tind să fie buni eticieni de mici, încă dinainte să studieze filosofie la clasa a XII-a. Tind să aibă o viziune nuanțată, să fie deschiși ambelor perspective – „spun că viața poate fi și un drept și o datorie, în sensul în care avem o misiune pe pământ, legată de condiția noastră umană, dar în anumite cazuri, când nu există alternative, poate fi permisă sinuciderea asistată medical”. Când argumentează pro, elevii își bazează pledoaria pe principiul libertății (formulat de filosoful utilitarist John Stuart Mill): libertatea mea trebuie să fie absolută, fără să-i afecteze pe ceilalți; așa că, sinuciderea asistată e dezirabilă în anumite condiții, pentru că nu afectează libertatea nimănui altcuiva. De cele mai multe ori, fără să fi auzit de Mill sau de doctrina lui.
Deși găsesc argumente de dragul dezbaterii, ca să câștige, au și întrebări interesante. Spre exemplu, când Stifter a discutat cu ei despre viața veșnică, un elev a întrebat: „Bun, cum putem spune că sufletele au viață veșnică, că ele participă la eternitate, de vreme ce au un început? Eternitatea presupune că nu există nici început, nici sfârșit”.
Se-ntâmplă uneori s-o mai lase și fără replică. Când i-a întrebat pe cei din echipa pro-eutanasiere ce părere au despre un posibil contraargument – ideea că sinuciderea, fiind o alegere ireversibilă, nu contravine doar sacralității vieții, ci și principiului libertății (nu cumva tocmai suprimarea propriei vieți duce și la dispariția libertății?) – elevii i-au răspuns simplu, aproape nonșalant. „Da, dar aceasta este o componentă inerentă a libertății, faptul că ai responsabilitatea deciziilor pe care le iei, inclusiv consecința ireversibilității.”
Având în vedere că elevii minori nu se înscriu ei înșiși la ora de religie, Laura Stifter știe că nu poate porni de la ideea că toți elevii ei sunt creștini ortodocși convinși, așa că se simte datoare să le prezinte cât mai multe perspective, cu respect față de libertatea lor de conștiință. În același timp, crede că acest genul de dezbateri sunt utile și dezirabile și pentru elevii creștini – așa își lărgesc orizontul intelectual, au o viziune cât mai corectă asupra celorlalte credințe și nu cad în capcana adevărului absolut. În acest fel, nu părinții, nu școala, nu biserica le dictează niciunora, nici altora. Ei înșiși pot să-și formuleze propriile convingeri religioase și metafizice.
