Tema și articolele lunii februarie s-au concentrat pe evidențierea diverselor raporturi de putere între cele trei roluri principale prezente în spațiul școlii - elevul, părintele și profesorul. De această dată am ales să am în vedere scenariul în care două dintre aceste roluri sunt jucate de aceeași persoană. Astfel, am discutat cu trei părinți care au ales profesia de cadru didactic și copiii lor, pentru a încerca să identific diverse situații în care rolurile de părinte și profesor, respectiv cele de fiu/fiică și elev au intrat sau au riscat să intre în conflict.
PĂRINȚII – PROFESORI
Diana
Sunt cadru didactic de 30 de ani și mamă de 26 de ani. Acum îmi dau seama că cele două roluri sociale ale mele sunt apropiate ca ,,vârstă”. Pot să spun că sunt ca două surori. Dar și surorile apropiate mai intră în conflicte. Am înfruntat acest conflict resimțit în momentul în care subiectivismul de părinte se suprapunea peste deciziile/abordarea unui cadru didactic, care produceau un efect indezirabil asupra copilului meu. Am cunoscut și genul de conflict, consumat în interior, când am constatat că elemente din formarea mea de cadru didactic lipsesc sau s-au alterat în practica didactică a profesorilor copilului meu. Este dificil pentru un ,,supervizor” avizat să accepte/să treacă cu vederea și chiar să corecteze greșelile celor care îi sunt colegi de breaslă. Greutatea venea din faptul că nu voiam să afectez autoritatea colegului și să nu aduc atingere respectului și recunoașterii autorității profesorului în ochii copilului meu în rolul de elev.
Am închis aceste conflicte recurgând la o abordare realistă: oamenii sunt diferiți și ei pot fi înțeleși. În cazul meu am ales să-mi ajut copilul: să-l fac să-și înțeleagă semenii, să-i accepte, să manifeste deschidere și respect pentru ceea ce au ei valoros. Închei cu credința că un profesor-părinte/părinte-profesor poate să dispună de o putere multiplicată de a se apropia de sufletul și mintea unui copil tânăr, pentu că are ȘTIINȚA și DARUL să o facă.
Florentina
Fiica mea mi-a fost elevă opt ani. A fost o experiență interesantă pe care, dacă aș avea oportunitatea, aș alege-o cu siguranță și a doua oară. Cele două roluri, de mamă și profesor, nu au intrat niciodată în conflict din perspectiva relației mele cu ea sau cu ceilalți elevi din clasă. Temerile mele de la începutul clasei a cincea, că ea nu ar face distincția dintre cele două ipostaze de fiică și elevă, nu s–au adeverit. Singurele momente în care pot spune că a intervenit „conflictul” părinte-profesor a fost doar în relația cu unii colegi care se simțeau „obligați” să-mi transmită diverse păreri despre evoluția sau comportamentul ei.
Claudia
Nu am încercat niciodată să persuadez pe ceilalți profesori să adopte o altă poziție față de copilul meu nici atunci când a fost nevinovat, dar nici când a luat o notă mai mică la școală. Fiind profesor, am considerat că este bine să analizăm împreună cauzele unei situații mai problematice ca să înțeleagă că mai importante sunt cunoștințele acumulate decât notele luate la teste sau la ascultări. Totodată, am învățat-o să se abțină de la comentarii neconstructive, să practice toleranța, răbdarea, respectul și ascultarea față de cei aleși să o educe.
Consider că rolul de părinte este să-ți susții copilul mereu astfel încât el să se simtă ocrotit, însă, ca profesor, cunoscând foarte bine potențialul intelectual al copilului meu, i-am cerut rezultate foarte bune și o conduită ireproșabilă la școală.
FIICELE - ELEVE
Sabrina, fiica Dianei
A fost un singur incident - la scurt timp după ce am început liceul, am opus rezistență schimbărilor majore din jurul meu (în special pentru că nu intrasem unde îmi doream și nu eram parte din colectivul pe care îl visam). Pe scurt, eram într-un conflict personal cu acceptarea realității, versus a unui Instagram feed mental care se desfășura în background. Devenisem extrem de cinică față de situația mea, iar monologul meu ocazional a culminat cu un moment improvizat de toată jena în care m-am legat de diriginta mea. Îmi amintesc că mama a izbucnit în plâns și mi-a interzis să mai denigrez în fața ei un profesor. Nu-mi amintesc cum s-a încheiat discuția, dar sunt convinsă că mi-a întărit convingerea că nu sunt ascultată. Pe lângă faptul că acum înțelegem motivele reacțiilor noastre din acel moment, mă bucur că acest conflict s-a întâmplat, și mai ales că am depășit momentul învățând despre noi. Atât în calitate de mamă-fiică, dar și părinte-profesor.
Silvia, fiica Florentinei
Am avut oportunitatea ca mama să-mi fie profesoară de matematică timp de opt ani. Spun oportunitatea pentru că, în ciuda convingerilor generale, nu e așa de rău să ai un părinte care să-ți fie și profesor. De-a lungul celor opt ani au fost situații în care calitatea de profesor și cea de părinte ar fi putut intra în conflict, mai mult în cazul mamei mele, deoarece de regulă eu eram cea care genera conflicte cu ceilalți profesori. Astfel, nu o dată s-a întâmplat ca profesorii să i se plângă în cancelarie de ce le-am zis sau de modul în care i-am contrazis. Una dintre situațiile în care lucrurile au degenerat a fost în clasa a VI-a, după ce o profesoară de sport a dat într-o colegă. Mi s-a părut nedrept ce se întâmplase, așa că am organizat o mică revoltă în clasă. Am făcut cu toții planul și ne-am dus la direcțiune să explicăm situația, cu cerința de a sancționa profesoara. Aflând aceste lucruri, profa de sport a făcut un ditamai scandalul, a aflat cine era „capul răutăților” iar mai apoi a întrerupt următoarea oră de sport pentru a mă scoate afară. După un timp lucrurile s-au calmat. Mama nu a reacționat și nu a luat nicio parte. Întotdeauna le-a dat de înțeles profesorilor să-și rezolve problemele cu mine, nu cu ea. Pe de altă parte, nu a intervenit pentru mine atunci când am intrat în încurcătură. Așa am învățat să-mi gestionez singură conflictele. Conflicte care erau destul de dese și diverse. Uneori s-au finalizat prin scăderea unui punct la purtare, alteori chiar cu plecarea profesorului de la clasă. Uitându-mă în spate, au fost niște situații mai tensionate, dar noi am fost relaxate. Colegilor, profesorilor li se părea mai ciudat că eu îi spuneam „doamna profesoară” și nu „mamă”. Nouă ni s-a părut un lucru firesc. Am separat foarte bine cele două lucruri. Acasă nu prea vorbeam de școală și nici invers. Deși nu am fost niciodată foarte pasionată de matematică, nu m-am simțit niciodată judecată sau sub presiune, ba dimpotrivă, susținută, și nu aș fi preferat să fac cu altcineva această materie, pentru că e o profesoară extraordinară care mă făcea să înțeleg tot.
Andreea, fiica Claudiei
Una dintre cele mai importante decizii din viața mea de adolescentă a fost să studiez la o școală diferită față de cea în care preda mama. Deși propunerea a venit din partea ei, mi s-a părut și mie logică și am acceptat-o fără să zic „pâs”. Cu toate acestea, crescând într-un orășel mic, de provincie, pur și simplu nu puteai face ceva fără să audă tot orașul. Cu alte cuvinte, chiar dacă pe mine și pe mama, profesor de matematică cunoscut în oraș, ne despărțeau câteva străzi și două regulamente școlare diferite, era de la sine înțeles că eu trebuia să mă comport exemplar și să iau note mari că deh... doar n-oi fi vrând să o fac pe mama de rușine în oraș. Norocul meu a fost că am descoperit plăcerea învățatului încă din primele clase, ceea ce a redus mult din presiune.
